Blog Archives

Am văzut venirea

Mă insinuez în rapoarte noi de fuziune cu o mare propoziţie pe care o simt stând în pat şi gustând pacea clipelor.

E  frumos când armonizezi cu făpturile.  Adevărat, trăiesc şi eu într-o făptură. Dar făptura asta mă duce în eroare când şi când. Mă uit în oglindă şi nu mi se pare nimic aberant, – un om simplu, ca oricare altul…Atunci  cum pot fi unul, dar nu acelaşi?

Mă îndoiesc…

În acest moment mi se întâmplă o glorie lumească…îmi dau seama că a fost un moment crucial când am intrat în această făptură. Acum ştiu acel moment,  am intratam venit. Acum  îmi dau seama că am venit, că am făcut un drum. Acum îmi dau seama că sunt întrebat şi ascultat. Conştientizez întrega mea existenţă de parcă până acum a fost ceva ireal.

Acum, că mă simt venit nu ştiu ce să fac, cum să procedez. Sunt în propria fiinţă şi nefiinţă. Dacă nu pot să mă mai ataşez de nimic, nici de fiinţele dragi? Dacă nu-mi mai place lumea asta? De ce am venit? De ce am văzut  venirea?

Mă simt venit şi sunt neliniştit. Sunt în stare de lucru totuşi, de acţiune. Privesc hainele, una câte una…,dar sunt venit şi nimeni nu ştie… Nimeni nu ştie.

Sunt în mijlocul unor spectre de lumină, aşezare.

Urmează invazia fraţilor  care vor coborî, se va organiza ad-hoc o locaţie din foiţe de staniol gri-luminos.

Să mă tem de această zi de toamnă însorită? Să mă legăn în frunzişul umed, arămiu? Voi trăi frumuseţea până la ultima corespondenţă primită. Chipul meu va fi îmbălsămat de ochiul uman. Îmi dau viaţa pentru a fi corespunzător naşterii şi naţiei mele.

Acest neam e subiectul meu. Să-l duc în universul mental. Mi-am dat seama că exist privind. Va fi toamna unui prelung subiect de descindere.

(fragment, Fiul de lumină)

Advertisements

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual…

Nu ştiu pe cine strig, poate pe mine, poate pe nimeni, dar strig aşa, ca formă de existenţă locală. Ştiam că mă aude cineva şi-mi trimite înapoi răspunsul.Da, sunt în cel mai nobil loc, valea mea cu trandafiri sălbatici… nu voi propaga ura în vecii vecilor. Din ce să trăieşti decât din adevăr şi lumină? Arunc ţoalele, sunt zdrenţe. O, cât am ţinut la ele, m-am încrezut, am pătimit.

Am străbătut pământul cu sete de lumină şi adevăr.Şi cu toate astea nu am ştiut decât că trebuie să ies din mlaştină, să mă curăţ, să nu fiu murdar.

Mă rog, Doamne să fiu aici şi să mă îmblânzesc cu bunătatea acestei lumi. I-a fost furat adevărul, trebuie să îl dăm înapoi. A fost trecut atât de puţin adevăr în aceste catastife omeneşti.

Sunt în pragul unei fericiri superbe, istoria noastră de lumină, de cuvânt, să nu ne fie teamă că cineva, ceva ne poate opri din drum, nicio furtună.Niciun vânt.

Deodată se luminează vatra  de o lumină puternică – de sus, coborâtă parcă dintr-o navă imensă.

Şi eu aştept înfrigurat să văd.

Mă las în vântul acestei lumini.Mă începi Doamne din nou, să creăm universul nostru frumos.Doamne, eu când îl ating pe aproapele meu trăiesc adevărul fiecărei lumi.Te-am vrut de o mie de ani, Te-am aşteptat, m-am reîncarnat, m-am vieţuit ca să Te văd, să Te am în sufletul meu, să fiu etern prin privirea Ta.

Ce pot să-mi imaginez altceva pentru mine? Acesta e adevărul şi îl vreau.Cu el mă liniştesc.Am răbdare deşi văd că lumea îşi frământă chipul cu bunuri şi avuţii.

12,49

…când lumina este puternică în odaia chipului tău – şi este –  te luminează parcă tot universul, o lumină care îţi aduce frumuseţea gândului, a Tatălui.Fără lumină nu poţi să creşti în lumină.

Ce mă îndemni, Doamne să spun?

Să spun adevărul sau să tac?  să iubesc sau să mă resemnez?  să uit sau să aspir?  am promulgat întreaga mea stare de bine.

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual, dar ce bine!, ce intens am trăit ideile şi am crezut în ele. E ziua mea de frumos.

Să ne aprindă focul dragostei de om, de univers, să completăm acest gol imens al urii. Să avem zorii unei lumi blânde, fără lăcomie.

Ridic amfora minunii şi strigătul de ajutor pentru aproapele meu.Da, ne vom trezi şi vom săruta libertatea de a fi în lumină.(Jurnal)

Liniştea viului

Captez minuni de curbură, se lasă seara  peste învelişul nostru… Răsare soarele, mergem pe stradă, suntem noi, viii – nu căutăm originea, ci lucrurile cotidiene, ne fermecăm cu unele gânduri de bine, sau poate revoluţionare, deschidem glasul inimii.

Fericirea îşi flutură chipul prin trenele noastre nefericite, sunt în ambientul unei mulţimi şi mă uit, sunt chiar ambiental, Doamne, fulgurantă e lumea asta!

Am sărutat cârdul de speranţă cu propria făptură.

Mă configurez şi mă supun.

Mă rănesc privind atâta durere, călătoresc cu gândul spre treceri universale, mă detaşez de tălpile pe care le încalţ, mă cazez în Templul Originii,răstorn lumea din privirea mea pentru că aici nu pot s-o port, trebuie să fiu liber şi curat.

Povesteam cum eram în toiul unei lumi, mă scuturam adânc de mine de parcă vroiam să scot insul adevărat la lumină.(Jurnal,2015)

Merg cu Adevărul să luminăm lumea

Purtăm flacăra lui, dar avem mult de mers. Mă grăbesc să aprind luminiţa la multe porţi, alerg de la una la alta şi sunt aproape disperată pentru că trebuie să mă încadrez în timp.

Disperarea mea e acerbă, mai am multe case la care trebuie să aprind luminiţa şi Adevărul mă pregăteşte continuu în această putere. Sunt oameni care stau în întuneric şi strigă după lumină. Doamne, dă-mi putere să ajung şi să dărui.

Nu mă pot opri din fugă. Ştiu că pot.

Şi în timp ce fug să împart lumina simt cum corpul meu se naşte din nou…Se naşte din nou… Doamne, mă nasc…Mă nasc şi Tu Te uiţi… Mă nasc şi mă legi de alte corpuri, vorbeşti cu ele… Şi mă iei în braţe. Mă arăţi acelor chipuri pentru a mă vedea şi cunoaşte. Chipurile se uită şi pun întrebări.

Da, da eu sunt şi ştiu. Eu sunt şi mă văd. E adevărat ce văd. E adevărat ce spun. În gândul meu se opresc tovarăşi de lumină care mă cunosc. Doamne, mă nasc şi-Ti port Chipul

Toate le-aş dărui, gândul meu nu e decât la un sacrificiu suprem care să Te conţină.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

 

Fug cu o fâşie din scoarţa terestră

Nu s-a lăsat încă seara, stau întins. Apoi mă văd deodată dezlipind o fâşie din scoarţa terestră, o făşie destul de mare  şi lungă, pe care  o fac sul ca pe un carton şi fug cu ea spre ai mei.

Nu s-a mai văzut nimic.

Şi iarăşi se vede. Făşia din scoarţa terestră pare aruncată peste timp. Aveam o putere de neînfrânt. Fugeam cu patimă şi disperare,cu materia în braţe la fraţii mei. Nu văd omenirea, dar parcă o suport. Cât mai rezist acestei fundaţii ?

Fâşia din scoarţa terestră este supusă unei îndelungi priviri şi discuţii. Cum arată pământul după această dezvăluire a acoperişului?

Activăm ca o mare artă a iubirii de om. Ne cufundăm din nou în materie ca să rezistăm. Când fraţii compun această lume nu trebuie să ne temem.

Forţa de a apropia lucrurile nu are loc prin insinuare. Fermentaţia identităţii are loc acum. E  nevoie sublimă de adevăr şi pregătire emoţională. Aştept identitatea care e în pregătire şi se va răspândi peste marea lume. E unica  pregătire.

Istoria  este o clipă de nemurire.

Gust tot felul de minuni … Am fibrilaţia valorii universale. Luăm prânzul cu timpul, cu frumuseţea atmosferei. Adevărul se scurge printre noi. Îi surâdem. Avem Cuvântul pe masă. Îl pregătim pentru întinsa omenire. Simbolul pământului înseamnă o singură identitate.

Omul este trezirea noastră. Creştem, creştem…să fim văzuţi. Simt adevărul creaţiei, umblu cu el.

Doamne, în pragul desăvârşirii tale, cerem milă.

(fragment,Fiul din  copcă)

Sunt eu, poemul din lumi şi stele

Uneori mă întreb de ce sunt aşa de blând când trebuie să mă revolt.Dar e clipa de uitare a singurătăţilor, reformelor. E clipa mea de dumnezeire şi vreau să rămân în ea cât mai mult. Să nu mă las nicio clipă odihnit. Să fiu, să muncesc aici, în dumnezeire, să fac focul pentru vatra noastră lumească.

Căci ştiu că mă întorc la vatra lumească  cu acest foc. Să vină lumea la el.Să trăim ca niciodată în acest foc al adevărului, să se extindă până în marginile omenirii târzii.

Doamne, eu strig, nu ştiu dacă îmi revin din poemul ăsta al speranţei, inspiraţiei, dar aşa sunt clipele astea. Clipe…

Am auzit că poezia mea e pe chipul fiecărui om şi-l luminează.

În fine…

E versul meu împiersicit pentru că e făcut la ceas de primăvară,mi-au căzut  în poală stele de lumină… Să fie ăsta eul meu? universul din care vin? E istoria desăvârşirii neamului de lumină.O, de cât adevăr mă umplu la orice oră din zi sau din noapte…Uit de fantasma lucrului bine făcut,uit…şi dacă eu nu-mi propun adevărul nu pot iubi nimic din valorile umane, adevărul mă face să iubesc omul, să-l aşez pe preşul nostru şi să-l ascultăm.Să nu-i dăm vânt în neant.

O să fac din literatură istorie…O istorie asemuită cu chipul universului.

Mă pândesc florile iubirii şi le privesc.Mă trezesc aşa, uneori cu un dor…

Trebuie să continui poezia până la ultima picătură divină, vin dintr-un poem mă întorc în el.

Nu mă pot reclădi de unul singur în toate astea, ci cu întreaga lume, cu întreg efortul de a fi. A fi este călăuza existenţei mele.Premergătorul ins, sufletul universului, conul de lumină pe care-l văd noaptea privind universul. E conul de lumină al Tatălui, îl văd, îl ştiu, îl simt, îl vreau. Sunt eu, poemul din lumi şi stele.(Jurnal,2016)

Câmpul de luptă

Oare aud Imnul Fraţilor sau mi se pare ?

Mă încalţ cu ceva, mă uit şi surâd. Mă îmbrac. Aud totodată liniştea unui drum. Şi îl  văd. Sunt departe. Vorbesc despre neamul nostru… Neamul nostru…

Se face o legătură cu el printr-un cordon. E o linişte deplină în cosmos şi cuvintele par moi. Se lasă peste brâul meu şi mă furnică. Trăiesc plăcerea cuvintelor cosmosului. Sunt binecuvântat cu o sabie, primesc o sarcină….

În timp ce mă deplasez prin spaţiu tresar pentru că aud vorbele fraţilor mei. Am apropiat şi glasul meu de aceste voci. A ieşit un foc fierbinte, un nou timp. Fabricăm Noul Timp. Frăţia se pregăteşte, totul parcă fierbe la temperaturi foarte înalte. Trăiesc în spaţiu, sunt în colbul universului, văd şi ştiu dintr-o singură privire.

Trec prin multe universuri pentru a mă iniţia în câmpul de luptă. S-a făcut o fâşie de timp pe care alunec foarte uşor. Toată povestea mea se rescrie pentru a scumpi Gândul.

E vorba de o mare luptă. Parcă sun dintr-o trompetă şi chem multe fiinţe ca să mi se alăture. Sun…şi în univers se lasă deodată liniştea Gândului. E ascultat. Doamne, ce răsunet! Ce trâmbiţe! Eu însumi par emoţionat. Pregătim convoiul pentru lume. Toate fiinţele pe care le-am chemat au venit în grabă cu cele mai bune resurse. Vorbim în altă limbă. E  vorba de o misiune foarte grea.Pământul e ca o cuvertură pe care trebuie s-o curăţim.

Agitaţie şi pregătire cum nu a mai fost. Voi pleca împreună cu convoiul, dar mai aştept să mi se transmită ceva. Neamul pentru care luptăm îl vom şi numi. Va purta alt nume. Vom purta o bătălie. Una teribilă, plină de forfotă omenească. Nu ştiu ce va mai rămâne din graiul ăsta.

Eu sunt cel ce caută Adevărul şi nu se mulţumeşte cu puţin. Adevărul e o mare lume şi un frumos confort. Fiecare fiinţă din convoiul bătăliei poartă un adevăr. Adevărul suprem. Am avut puterea de a modifica câteva văi şi munţi pentru a ne aşeza baza. Ce linişte e dedesubtul nostru, acolo unde stă omenirea. Din spaţiu sunt întrebată dacă pot coborî următoarele convoaie cu fiinţe. Ulcioare cu apă sunt pretutindeni, se pregătesc să ne vină în ajutor. E o fuziune foarte puternică chiar între noi neamurile, ne-am conectat unii de ceilalţi şi vorbim. Puterea, dăruirea, înţelepciunea pentru neamul nou.

În vale vuieşte ceva, râdem, pregătim nişte buline de lumină pentru a le proiecta acolo unde trebuie, pentru a ne putea regla mersul şi poziţia. Lăsăm timpul să aburească noile alegeri pe care şi le face omul, se întinde aburul peste el, se întinde. Aburul pleacă din baza noastră şi-l alimentăm. Apoi ne furişăm pe sub ograda lui.

Cetatea de Cuvânt… Vom cuvânta pe toate drumurile, suişurile şi vom face corturi de înţelepciune. Ulcioarele noastre sunt pregătite pentru orice însetat.

Avem reverenţe de făcut în faţa Cuvântului şi al numelui ce-l vom purta. Cuvântul în care fluturăm pacea şi lumina. (fragment Fiii Gândului)

 

Eu şi Ochiul

Am auzit că m-a căutat adevărul şi a vrut să-mi răspundă la întrebări. Nu doresc să-l văd… Ar trebui să intru în vizită la Timp să-i spun. Interesul meu pentru adevăr nu că a scăzut, l-am uitat. Mă joc cu nebunia zilelor fără rost, cu stabilirea relaţiilor de foi, de interes grupat. Am devenit prea nevolnic din cauza statului şi a conducătorilor. Şi totul se petrece sub aceşti nori.

Unde mă duci Doamne?Ce vrei să-mi araţi? Am trăit în păcat şi cu toate astea mă iei după Tine… Dar sunt copil, cum altfel ? Sunt copil şi sunt lângă Tine ca lângă un părinte, nu am puterea să mă opun sau să spun ceva. Mă duci încotro?  Ce vrei să-mi araţi?

Cum au venit toate astea…din senin. Plouă. Să nu uităm. Plouă. În spatele nostru, la oarecare depărtare ne urmăresc fiinţe de lumină care se consultă între ele şi devin foarte atente. Apoi ce văd… Leagănul Ochiului… Nu ştiam că Ochiul are un Leagăn. Şi ce Leagăn… Câtă lumină străluceşte din el şi cum văd  întreaga fiinţă pământeană. Cum o recunosc… E tăcere în jur, dar toţi sunt acolo. Sunt uluită şi vrăjită, apoi vreau să mă apropii, să-l ating puţin.

Ochiul e în Leagăn…Îmi văd fiinţa, dar cea matură… cum vinde din nou tot ce a avut şi încearcă să se înalţe, să discute cu universul şi să-i aştepte părerile. Apoi parcă aud o şoaptă care vine din Leagănul Ochiului. Primeşte-mă…Fă-ţi o foaie pe care să stau…Treci pe lângă lume aşa cum s-a spus…Nu  te înclina. Vremea aproapelui e aproape.(fragment, Fiii Gândului )

 

Ochiul Domnului

Am senzaţia că în plină zi văd un ochi extrem de mare, apoi o lunetă prin care se vede pământul. Mă uit şi văd frumuseţea Ochiului, e al Domnului şi niciun neant nu-i poate rezista. Iar eu, în aceste clipe simt că trebuie să dau mai mult din mine, din propriul trup, din propria atmosferă, să intru în naţiune şi să o sorb. Altfel, e ca şi când existenţa mea nu poate exista, sau nu mai pot să fac loc adevărului. Cum să pun pecetea pe această naţiune…? Căci am senzaţia că în secunda asta chiar o pun, e un fel de sigiliu, am ridicat mâna şi am lăsat-o încet pe chipul ei. Oh, naţiunea, blânda mea speranţă. În câtă dezordine a trebuit să trăiesc şi să supravieţuiesc pentru ea… După ce am pus peceta trec un râu cu mulţimea în spate, o conduc şi îi vorbesc.

Îmi dau seama că tânjesc după atâta libertate încât sunt gata să mă sacrific. Sensul lucrurilor banale mi-e străin, mi-e sete de libertate şi de cuvântul ei. Veneau atâtea întrebări din timp, din reforma lui. Bunele reforme interioare mi s-au întâmplat când am trecut pe lângă adevăr. Eram eu şi totuşi un noian de amintiri în acelaşi timp. Eram un vânt uşor ce trecea pe acolo, se răsfăţa pe lângă chipul Adevărului pentru că va împlini istoria. De unde vine timpul şi cadrele sale de configurare? Ai adunat de atâtea ori porumb de pe câmp, dar nu ţi-ai dat seama de frumuseţea vieţii şi a istoriei. Mă ridic să simt mai bine adierea vântului, să mă mângâie cu trezirea sa spre o lume mai bună. O, ce răvăşit sunt. Nu mă tem decât de o singură clipă – clipa universului. Merg şi nu mai sunt uitat, sunt văzut de tot poporul şi cordonul care îl înconjoară pentru a-i da respiraţia. Am  palpitaţii din cauza adevărului şi vreau să mă dau lui. Să-i fiu fiică, să-i povestesc dragostea şi devoţiunea mea pentru el. Cât am vrut să mă confrunt cu lumea…cât am plâns pentru că atunci când vorbeam despre fiinţa lui deveneam mai singură. O, da, este vremea adevărului, ştiu. A singurei noastre posibilităţi de a-l cunoaşte şi iubi, de a grăi în limba lui.

(Fiii  Gândului,CorectBooks)

Spun şi respir Cuvântul

Din ce colţ al lumii să corespondăm, Doamne?   Trăiesc în materia asta care fierbe ca  într-un uluc şi nu ştiu  cum va fi, ce se va întâmpla cu omul. Eu, Doamne, vreau să fac o mărturie – de mult mi-e gândul la Tine şi vreau să Te întreb ceva. Sunt atins de vreme uneori şi încovoiat, dar încerc să respir şi să spun Cuvântul.

Stau undeva, la un capăt de drum, pe o piatră, mă uit în dreapta şi în stânga, nu ştiu ce aştept.    Sunt drumuri cu praf, parcă drumul copilăriei. Apoi, deodată, stând aşa,pe piatră,  sunt dezvăluit, dezbrăcat de haina de om.

Vreau tainele lumii.

Curg picături… beau şi îmi dau viaţă, le sorb şi parcă mă trezesc. Iţi dau să bei din Universul meu, aud.

Văd acel Univers… Ce pot să grăiesc acum? Să mă vindec de cele lumeşti şi să mă uit spre acel Univers.

Mă regăsesc cu fiinţele din lumea mea şi zâmbesc. Mă furişez în diverse taine să văd lumea, s-o văd şi să iau decizii. Intru într-un fel de văgăună.Vorbesc.

Sunt fericit, ating Coama Adevărului apoi alerg spre ceva, deocamdată nu ştiu spre ce, dar voi vedea.Se deschid în faţa mea multe căi, toate într-un univers al nostru,  alerg în faţa acestei cărări, sunt în corespondenţă cu ai mei. Am o misiune, sunt încordat.Undeva, unde o să ne unim forţele, trebuie să ajung să ating acel punct.

Doamne, şi după asta ne putem uita – eu şi fraţii – în oglinda Ta. În acel ecran în care Tu vezi Totul. Şi sunt fericită că pot să văd Ecranul şi să mă sui în mersul omenirii.

Doamne, acum pot să Te întreb: Cum mă cheamă cu adevărat?

(Jurnal, decembrie 2015)