Blog Archives

Să nu vindem opinca

Sunt în ţinută nouă şi mă apropii de Gând căci trebuie să lupt mai mult pentru neamul nostru. Armonia luminii este armonia secolului nostru. Am vărsat lacrimi de corijare a afecţiunii, am privit ninsorile şi mi-a fost dor de lumea în care m-am născut şi am pătimit. Vom avea experienţa Adevărului şi renaşterea omului.

Va trebui să treci prin toate minunile pe care ţi le dau Eu şi să faci istoria acestor minuni

Am alergat la lira Cuvântului pentru că am fost trimis să cânt. Ne întâlnim în Copca luminoasă. Tăiem vinişoarele isterice ale omenirii. Doamne, sărută-Mă pe frunte şi spune-Mi că pământul va fi o oază de linişte şi nu al adversarilor Tăi. Omul finit va fi infinit, leziunile pe care le-am avut se vor vindeca. Restul gândurile în care am trăit sunt nimic.

Simt belşugul Privirii Tatălui… Acum parcă ne uităm la nişte ţoale şi râdem. Le-am purtat, sunt năpădite de fum în setea nebună de a fi pământean.

Să nu alterăm izvoarele iubirii şi măreţiei de a fi. În Cuşmă totul pare armonios, graţios, misterios. Cum aş fi putut să ies în afara Cuvântului? Istoria Timpului nostru şi-a făcut grădini aici. A mestecat mustul şi a strivit piersica fragedă. Trăirea mea  e clipa compatibilă cu iubirea, cu focul.

Am luat cu mine toate zările albastre pentru a mă acomoda cu frumuseţea acestei lumi. Mi le-am pus în sân, îmi pun aceste podoabe albastre pe straie, mă ung cu cea mai frumoasă clipă din aşezare, dulcele neam şi vatra lui spre soare.

Ne apropiem istoria puţin câte puţin. Este cea în care am trăit mii de ani fericiţi.(fragment  …Şi Tatăl )

Advertisements

Nesfârşitul timp…

nesfârşita organizare pare să se strecoare dincolo de pământ…Nesfârşite par toate, pentru că, de fapt, ele încetează a mai exista. Sunt putrede, lipsite de prezenţă, nu se mai poate vieţui în aşa ceva. Avem nevoie de o altă eră a omenirii, a dăruirii ei.

O dramă a insuficienţei noastre este lipsa de  umanism. Ce istorie planetară să faci cu ură şi lăcomie? Ce umanitate  formează  aceste instincte iremediabile?aş spune.

Zile nesfârşit de triste pentru că lucrurile nu se mai rezumă la a fi bun,luminat,pacifist, ci a nu mai exista celălalat, aproapele nostru. Să piară, nu mai e loc şi pentru el, să mai respire, să se aşeze puţin lângă noi şi să vorbim despre acelaşi creator.

Nu aş putea să mă reped la gâtul altui om, de altă religie, să-i spun că el nu e bun, ci doar eu, credinţa mea e bună şi cea mai frumoasă.Da, mă reped, dar să-l îmbrăţişez şi să locuim împreună pe această planetă.

Nu pot să vieţuiesc în ură de neam, de rasă, de religie…Nu sunt pregătit să urăsc şi nimeni nu va reuşi să mă înveţe asta.

Sunt pregătit să iubesc… să dăruiesc, să fiu blând şi iertător.Sunt pregătit să împart cu aproapele meu orice firimitură de pâine.Sunt pregătit să mă jertfesc.Sunt pregătit să uit orice jignire.

Sunt pregătit de orice revoluţie pentru aproapele meu.

Nu mai e timp de ură, de lăcomie, de fraze deşarte.Nu mai e timp de fals, goliciune…Nu, nu mai e…

Am senzaţia căutării unui alt timp, în care pot să mă încred şi să mă vindec mai mult, să ne vindecăm, căci fără îndoială numai un alt timp ne mai poate vindeca.

Jurnal,2016

Fug cu o fâşie din scoarţa terestră

Nu s-a lăsat încă seara, stau întins. Apoi mă văd deodată dezlipind o fâşie din scoarţa terestră, o făşie destul de mare  şi lungă, pe care  o fac sul ca pe un carton şi fug cu ea spre ai mei.

Nu s-a mai văzut nimic.

Şi iarăşi se vede. Făşia din scoarţa terestră pare aruncată peste timp. Aveam o putere de neînfrânt. Fugeam cu patimă şi disperare,cu materia în braţe la fraţii mei. Nu văd omenirea, dar parcă o suport. Cât mai rezist acestei fundaţii ?

Fâşia din scoarţa terestră este supusă unei îndelungi priviri şi discuţii. Cum arată pământul după această dezvăluire a acoperişului?

Activăm ca o mare artă a iubirii de om. Ne cufundăm din nou în materie ca să rezistăm. Când fraţii compun această lume nu trebuie să ne temem.

Forţa de a apropia lucrurile nu are loc prin insinuare. Fermentaţia identităţii are loc acum. E  nevoie sublimă de adevăr şi pregătire emoţională. Aştept identitatea care e în pregătire şi se va răspândi peste marea lume. E unica  pregătire.

Istoria  este o clipă de nemurire.

Gust tot felul de minuni … Am fibrilaţia valorii universale. Luăm prânzul cu timpul, cu frumuseţea atmosferei. Adevărul se scurge printre noi. Îi surâdem. Avem Cuvântul pe masă. Îl pregătim pentru întinsa omenire. Simbolul pământului înseamnă o singură identitate.

Omul este trezirea noastră. Creştem, creştem…să fim văzuţi. Simt adevărul creaţiei, umblu cu el.

Doamne, în pragul desăvârşirii tale, cerem milă.

(fragment,Fiul din  copcă)

Ora locală a universului

Plouă, tună, fulgeră. E întunecat, dar minunat. Atelierele secrete ale vorbirii mă cheamă să văd lumea, s-o apropii. Să adun patima în care pot să strălucesc. Nu pot să mă afund în mizerie. Nu sunt făcută să trăiesc ca un mic răufăcător. Cum m-am întors în rândul profanilor… Îmi asum întregul enunţ asupra lumii mele, a stânjenilor tulburaţi. Aveam să duc un stânjenel la mine acasă, să-l sădesc la Poarta Perfecţiunii.

Trăiesc ora locală a universului, a şoaptelor cosmice. Ce mai vreau de la această lume? Un singur stânjenel la Poarta Perfecţiunii. Timpul se bifurcă, şi-a creat ramificaţiile pentru a mi le trimite. E minunat, absolut sincer. Acum sunt o fiinţă completă şi nu-mi rămâne decât să mă organizez. Ramificaţiile timpului îmi creează un sol aparte şi o încăpere în care mă adăpostesc de vânt şi ploi. Mă temeam că nu mai e timp şi nu mai pot stărui în a fi.

Sunt furat de mediul acesta, de culorile lui, uneori strălucitoare alteori ostile. O adâncă confesiune pentru aducerea fuiorului de om la mal, în apropierea lumii noastre. O confesiune în care eu vreau să mă dezleg de tot ce este banal pe mine, de acest trup cu care am prevenit alesul meu.(fragment, Fiii Gândului, CorectBooks  )

 

Într-un final de timp, de accelerare a particulelor…

Parcă toate se frământă dincolo de noi şi nu ştim finalul, e final de timp, de conjunctură, de spaimă. Corupţia a deşertificat ţara.

Dintr-o limbă de pământ răsare lumea, dintr-o limbă de apus se cântă lumea.    …

Doamne, răscroieşte-mă şi fă-mă mai timpuriu decât vremurile astea. Vreau să fiu, să am atitudine, să lupt, să cred. Nu pot sta aşa, în uimirea asta cotidiană. A fi este fructul existenţei mele.

Mai lasă-mi Timpul, mai lasă-mi Graniţa în care pot să stau, mai lasă-mi acordul cuvintelor, scutită de dările pe care trebuie să le fac acestui Timp.

Sunt în Grădiniţa Domnului. Aici sunt mulţi copii şi eu printre ei, ne putem privi, ştim că locuim în acelaşi Gând, aceeaşi atmosferă.

Mi-am sărutat locuitorii puţin câte puţin, le-am dat şi eu graiul meu, nu doar ei pe-al lor. Da, să fim în Timpul ăsta e o minune, o taină, o competiţie.

Cum trec prin Timp şi mă aşez pe buturuga lui…

10,07

…mestec puţin adevăr, e atât de bun, mestec şi mă liniştesc, sunt desăvârşit, străjuit de Domnul Meu.

Doamne, cum am căzut în lume… acum văd asta atât de clar. Cum am luat prima dată ceaşca de lut în mână şi am băut din ea. Da, sunt supleantul timpului, sunt angajat, periodic revăzut. Am stat în vânt, am stat în multe…

dar tot văd cum am luat ceaşca de lut în mână şi am băut primele picături din ea. Nu pot, nu pot decât să cred.  Nu pot decât să mă rog de Tine. Nu pot decât să stau în vraja bunătăţii Tale, să-ţi ating puţin cămaşa, să fiu privit, întrebat uneori, certat alteori.

O, ce treaz sunt în clipa asta! Este multă istorie de învrednicit.(Jurnal,2015)

 

Amănunte de ultim timp şi chip

Mă însoţeşte un tovarăş de lumină, mergem la pas pe drumurile pustii, cu pomi înfloriţi. Auzim mişcarea celor care se trezesc din recrutări. Marele Tovarăş mă încurajează să nu uit, să trimit mereu veşti despre Om.
Nu comentez forma atentă a înserării. Aş fi vrut să trăiesc mult şi bine cu puţinul minţii mele. Să fie o intimitate absolută pe care să nu o zărească nimeni, să nu devină obiect de studiu sau formare. Dar să revin…
Înfloresc prunii pe alee şi eu nu mă remarc cu nimic.Visul e reţinut, căutarea ambiguă, iubirea nu se poate localiza. Mă tem că nu pot să ocup acest spaţiu în care există atâtea definiţii. Să-ţi părăseşti Imperiul şi să vii aici e o mare preocupare.
Aş vrea să lupt cu perioada de împiersicire, să aducem daruri noi pe răzoarele copilăriei.Totul e o formă în care trebuie să ne încredem.Aceasta nu dispare doar se schimbă din vreme în vreme.Execuţiile sunt recreaţii succesive.
Să ne aşezăm la masa noastră simplă şi să sperăm în adevăr.

Da, te afli în grădinile care răscolesc avutul.Am cochetat cu urme de răzoare, frunze moi.Cu oameni care pot dărui mai mult sau mai puţin învrăjbirea.Mă grăbesc să tind spre altceva, acest univers e doar un popas. S-a spus să fiu încălţată cu opinci şi îmbrăcată cu iie. Să fac focul la sobe unde se trudeşte mâncarea, să frământ lutul…
Să port iia lor nu a fost uşor. Sunt cei mai blânzi aşezaţi, cea mai frenetică specie. Voi pleda pentru eternitate, această naţie să devină caz concret în miezul lumii de mâine.
Timpul meu faimos s-a scurs în aceste origini.
Amănuntele unei vieţi private mă trudesc. Când încep să-mi revin e deja seară şi intru în colţul hibrid. Eu nu am nimic din ce pot avea, asta nu e viaţa mea, trupul ăsta nu e al meu.Şi nici timpul. De toate mă despart milioane de întinderi.Omul e mereu altul, preocupat să suspecteze universul. Am adopat forma colectivului din care fac parte,dar sunt motive să cred că e ceva suspect.
…şi cu toate astea nu mă pot abţine să nu iubesc această formă.Aventura noastră a ţinut cât o simplă iniţiativă, cât un scop care ne poate proteja. Adevăratul chip al omului este în continuare susţinut.
Trebuie să fii istoric, eruptiv…
(fragment, Ultimul trigon,2005)

Noţiunea de timp

am trecut
prin mine ca o undă
am trecut
şi m-am reclădit
am sorbit iubire
şi tot nu m-am oprit…

Arzător e timpul şi gândirea lui. Mă gândesc la noţiunea de timp, la ridicarea fiinţei… Nu,nu sunt în căutarea timpului pierdut, – nu că aş fi mulţumită de toate reformele, dar e inutil să-l caut, îl accept aşa cum a fost, independent…
M-am oprit să mă gândesc la vuietul mulţimii, s-o privesc, vreau să trec în mulţime, să o salut, să o iubesc, să mă reîncep.
Mulţime, dă-mi ţoalele tale… să le azvârl…
Eu, pe caldarâmul ăsta m-am născut, infinitul ăsta l-am privit, ca un cânt eu mai răsun în vers, eu, de pe Dealul Istriţa unde poţi să urci…
Mă trezesc şi-mi dau seama de istorie, trăindu-mi visul de a mă scutura de mine…
Poposeam într-un loc de nobilă infracţiune, ce loc! – locul copilăriei, nu există oprelişti, furam frumosul stânjeneilor…
Eram, sunt un zor de zi mic, care abia începe să lumineze, să asculte, să îmblânzească, să scoată din aşternut individul, să-l farmece cu frumuseţea sa.
Eram, sunt un zor de zi mic, mă întindeam pe pajişti, mă adăposteam, eram la sânul vieţii pământeşti şi uneori nu mă recream decât plângând, subtilizând tragedia naşterii mele.
Cum spuneam că mă simt ?
Agonizat de dor, de metaforă, nu pot să mă îmbărbătez decât cu versul versurilor.
Simt acordul lumilor de vânt, de adiere meteorică,caut cazul ăsta de ficţiune care sunt eu.
(Jurnal,fragment)

M-au cernut zeii…

o, cum văd asta, ca pe nisip… Apoi fraţii îmi vor deschide nişte porţi pe care voi intra. Doamne, dacă laşi să curgă în mine atâta frumuseţe o să fac drumul spre Tine mai uşor. Am vrut să institui puterea cuviinţei, a crezului nostru, pământul e prea frământat.
Un frate îi avertizează pe ceilalţi că trebuie să se adune, să plece. Joaca lor s-a terminat, eu vorbesc cu cineva care e extrem de departe, în ceruri, mă istorisesc, trebuie să facem un edificiu, sunt întrebată dacă se poate. Coloane de Timp sunt pe aici şi cineva se strecoară în spaţiul nostru. Apoi mi s-a cerut mâna. Se lucrează pe ea în lumină şi laborator. E analizată, se vorbeşte, e mâna stângă. Degetele sunt verificate şi se iau amprentele. Simt totodată că vârsta mea e infinită. Anumite lucruri vor fi demisionate din conţinut. Deodată mă trezesc în infinitul moale, e un aşternut frumos şi mă răsfăţ vizitând căile Domnului. Te voi face cunoscut, aud. Te voi aduce lângă Fiii Mei. Acum îmi dau seama cine vorbeşte. Nu glăsui în mizerie. Lasă lumii întrebarea pe care ţi-o spun eu acum. Vei merge pe un drum şi vei spune aşa. Am aşteptat câteva minute pentru că nu mai auzeam nimic. Apoi Domnul a spus: Pentru pământul acesta e glorie bună. Nu te frământa pentru Cuvânt pentru că ţi-L voi da. Voi fi în apropiere de tine, vei însemna pentru Mine pământul.

Este linişte în cerdacul omului, am prilejul să mă schimb şi să plec mai departe. Mă dezbrac însă extrem de repede să nu fiu văzut. Lucrez cu Timpul, cu Fraţii şi cu Domnul pe lângă urma de om. Râul cunoaşterii parcă şi-a schimbat cursul şi curge spre mine, îl văd de departe, o, abia aştept să se apropie. Mă voi scălda în el. Revine sentimentul de aderare la strămoşii mei.(Fiii Gândului, CorectBooks)

Existenţa este o minune dacă ai credinţă.

Mă trezesc cu chef de scris, de explorat cuvântul. Am retrăit umilinţa cu disperare sau fast, dar nu am uitat-o. Nu m-am pripăşit la porţile fericirii fără să merit sau ca un impostor. Sunt predestinat să-mi adun turmele şi să cred în ele. Chiar dacă azi, în zi de primăvară pare toamnă.
Plouă mărunt.
Vreau să mă simt curat, vioi. Să cred, să mă extind în cele mai bune metafore. Să dau jos de pe mine ingredientele acestei lumi. Existenţa este o minune dacă ai credinţă.
Mă umplu parcă de vieţi noi pe care vreau să le dau celorlalţi, să ajungă această fericire la toţi. Dau şi timpul celorlalţi, dau şi verbul, dau şi cămaşa… şi cămara în care am locuit pentru a fi împreună şi a asculta Glasul Tatălui. Să pansez dureri… Trebuie să curg în această materie pentru fratele meu.
Îmi place să stau întins pe preş  şi să ating vremea. Stau la taifas cu fraţii, râd. Vorbim în limba noastră.
Pătrundem în emisfera nordică a timpului, înotăm. Inspirăm universul cu gratitudinea noastră. Ne minunăm de toate puterile locului în care suntem. Când adorm în leagănul meu lumesc mi-e pieptul plin de gânduri, de revărsări stranii.
Ne vom trezi cu Chipul Tatălui.
Am crezut într-o lume mai bună, de care e firesc să te îndrăgosteşti. Curge firul de lumină spre tine şi tu vrei să fii fericit în acest cotlon al lumii. Să-i dai versul tău neîncetat. S-o uzi cu roua gândurilor tale.
Doamne, cât plouă…

(Jurnal,2014)

Sunt Frate ! Şi fratele meu eşti tu !

Suntem la râu, ne umplem ulcioarele mari cu apă limpede şi râdem când atingem stropii. Apoi îmi aud numele strigat din depărtare, după care începe să fie cântat în cor. Timpului i s-a dat frâu liber să mă ajute şi mai mult, să facă parte din mine. Graiuri vin să se înalţe şi să-mi ia câteva încălţări acolo, sus.

Vreau să mă cufund în absolut, să trăiesc materia purtătoare, faţa ei, gândul. Primesc frântura de om şi mă reclădesc, o amestec în adevăr, o slujesc. O să fac ogoare noi pentru ea şi puterea vârstei de a ne vedea.

Îmi las pletele în vânt ca să se joace fraţii în timp ce porumbelul e din nou lângă mine. Îmi vorbeşte. Doamne, ce foame îmi e de adevăr şi de cei ce îl slujesc ! Ce febră am din toate ! Cât îmi vine să strig : Sunt Frate ! Şi fratele meu eşti tu !

… Acum eu desenez în faţa Domnului un chip al omului şi-l discutăm. Tragem alte linii pe faţa lui, îl desăvârşim. Apoi acest chip redesenat intră sub o cupolă pentru coacere. Adevărul renaşte şi mai mult… E caldă lumea lui… Dăruim lumina cea mai albă… Pajiştea cea mai frumoasă şi limba ce-o vorbim. Cămaşa lui se pierde în timpul care nu mai există. Şi nici frunzele umede prin care păşea. Aşa vom începe dimineţile. Apoi umbra amiezii ne va goni în pajişti să ne jucăm. Ce ştim despre forţa care a creat toate astea ?(fragment FIII GANDULUI, CorectBooks)