Blog Archives

O istorie hieroglifică

ultimul-trigon

„Privirea lăuntrică, specifică literaturii Elenei Radu se fixează cu şi mai multă încăpăţânare asupra propriei fiinţe pe care încearcă s-o epuizeze prin analiză.Pasiunea de a nota febril stările delicate ale fiinţei psihice,sociale(o fiinţă retractilă şi visătoare), o pune pe autoare în stare de graţie poetică…”Mircea Ghiţulescu, prefaţă, O nouă istorie hieroglifică, Ultimul trigon,2005

“O zi din viaţa noastră subtilă

Voi asigura succesul iubindu-l pe celălalt.În toată întinderea de mai devreme am fost anonimă, dar m-am salvat, prinzând efectul altei stări.Nimeni din mulţime nu a fost suficient de instruit…

Nu mi-e milă de ei pentru că au făcut aventură.Şi-au căutat slujbe, plăceri.S-au împrietenit unii cu alţii ca s-o ducă bine.Nu-ţi poţi avea rostul în această lume obosită.Mă aflu în regatul libertăţii inopinate.Eu nu primesc de la nimeni nimic, îmi creez singură posibilităţile.

Propun cinci minute de revoluţie făţişă.

Împlinirea zilei de azi este argumentul suspiciunii.Neîncrederea – locul ultimelor efectuări.Vrem să ieşim în stradă pentru a demonstra noile noastre gânduri.

Sunt în această gloată sfâşiată, mută şi n-o observ.Degeaba strig că e revoluţie.Gloata e moartă în propriul chip.A scăpat dintr-o întâmplare dar nu se poate ameliora în alta.Omul nu se mai poate portretiza, pare învăluit din ce în ce mai mult în ceaţă.Nu mai are voce.E revoluţie şi el nu poate simţi asta.

Nu mai distingi nimic, toate fiinţele s-au adunat într-una singură, cenuşie care a devenit extrem de suspicioasă privindu-te.Cu această fiinţă te vei lupta.”

 

Advertisements

Frate, ridică-te din ograda ta şi luptă !

Mă aşez la masa fraternizării şi scriu o scrisoare de apropiere.Colectivitatea este darul nostru atenţionat. Fastuoasa lumină se imprimă pe chipul fratelui şi ochii lui capătă sclipirile primei forme de viaţă. Cât ne-am fraternizat cu acest tovarăş… Să-l ridici din veacul lui, să-l umpli cu fiinţa care fierbe de adevăr şi revoluţie.

Crinii sălbăticiţi îşi improvizează mirosul. Aspiraţiile mele sunt multiple…Aceste fiinţe mici, împărţite în ogrăzi se nasc continuu şi glorifică sentimentul.
E seară, lună, stele…Deodată simt tumultul florilor. Luna se îndepărtează lăsându-le în obscuritate. Vibraţia se înteţeşte. Primesc efectul de a sluji credinţa. O pasiune de noapte aduce vestea reclădirii sistemului de siguranţă. Oricât mi-aş dori singurătatea sunt alterată cu precizări. Păpuşi colorate dansează în jurul grădinii. Strigătul lor e doar răzorul pe care trec localnicii. Se înteţeşte muzica. O mumie slujeşte cea mai frumoasă civilizaţie. Organizaţiile întind marea furtună.

Trăiesc din plin fenomenul decepţiei sociale, dar nu mă opresc. Minciuna şi aparenţa au locuri prea nobile. Lupta pentru a-l domina şi sărăci pe celălalt duce la abateri fatale. Atâta vreme cât avem inşi care îşi duplicitează forma ne vom război. Să scăpăm de o societate condusă secundar. Să schimbăm soluţiile de rutină cu adevărurile adevărate, aducătoare de energii şi progres. Cinismul ne îmbâcseşte, instituţiile sunt organizări ale influenţei banului,  forme de oprimare ale interesului general. Victorioase sunt legile găunoase.
Încep să spun tot mai multe despre regrete şi făptuieli. N-a atârnat la groaznicele streşini abdicarea noastră. Fac tot ce-mi stă în putinţă să ridic forma la cutezanţă. Şi să strig:  Frate, trezeşte-te din ograda ta şi luptă !
Îi vom dărâma pe aceşti inşi entuziasmaţi până la demenţă. Valorile  nu-şi pot regla mersul dacă nu luptăm pentru ele. Să ne aşezăm la masa noastră simplă şi să sperăm în Adevăr. (Ultimul Trigon, 2005)

Îmbălsămarea sărăciei

Mă gândeam că aceste revolte pot constitui o revoluţie a noastră, fără  alte interese decât cele ale poporului, fără manipulare şi, fireşte, fără profitori. Dar cum să fie ceva al nostru când imediat campionii diversiunii şi ai discreditării sunt pregătiţi cu multe planuri de compromitere şi aducerea situaţiei acolo unde trebuie – adică unde le convine lor ca să trăiască bine şi lejer în continuare. Acest popor tăcut şi umil a îndrăznit să-şi arate faţa – una a înfometării şi disperarii. Pentru cei trufaşi, lacomi, imorali şi incompetenţi bineînţeles că este o sfidare. E prea mult şi că respirăm, că mai avem două mâini, două picioare,… că semănăm cu ei. Nu, nu mai semănăm pentru că pe ei, între timp i-a zeificat Banul. Banul – zeul. Într-o zi nu vom mai avea dreptul să mergem în două picioare, e o blasfemie pentru rangul lor, vom coborî în patru labe şi vom lătra după o firimitură aruncată în dispreţ. Aceasta e izbânda – animalizarea omului, dispreţul faţă de el însuşi.
Poporul paşnic şi huliganii, aşa s-au împărţit lucrurile. S-au contabilizat pagubele, (sigur, ce au făcut unele grupări e revoltător) s-au făcut ceva declaraţii superficiale. Nu e suficient. Poporul nu e huligan (şi nici vierme) nu cere dialog, e sătul de minciună şi corupţie, poporul are revendicări pe care le strigă în multe oraşe din ţară. Vrea schimbare, demisie… alegeri la termen şi corecte, o viaţă mai bună. Nu trebuie ignorată şi decredibilizată adevărata intenţie a demonstranţilor. Cine nu înţelege la timp riscă să piardă mai mult.
Oricât vor să abată atenţia, să tragă de timp, să mintă în continuare, să corupă mai departe,  un lucru e cert – poporul nu mai poate, nu mai are răbdare. Iar ei, vor să compromită sărăcia şi disperarea, să le îmbălsămeze,  dar ele rămân acolo şi dacă nu se rezolvă revendicările, oricând vor reizbucni  probabil cu şi mai multă furie. Să nu vină ziua în care nici poporul să nu mai ţină cont de respectarea legii şi a bunului simţ, aşa cum ei nu au ţinut cont până acum.
Suportarea măsurilor de austeritate, înfometarea românilor de către corupţi, tăcerea  i-a uimit şi pe străini în ultimii ani Deci, revolta nu poate aduce o imagine mai proastă decât aceea pe care au creat-o corupţii.

Identitatea republicii

Mi-am amintit de martirii acestui neam şi nu am putut să nu simt o clipă de libertate. Vreau să înţeleg întreaga minune a libertăţii dată de aceşti martiri, de ieşirea dintr-un sistem oprimant, dar oare ce avem azi?
            Libertatea noastră e de fapt un fel de transfuzie de la o stare la alta, de la o republică la alta. O, ce sete de libertate aveam…  Şi ce manipulare trăiam.
            Dar cum este republica ? Mă întreb dacă mult discutata şi îndrăgita republică cu înfocaţii ei republicani  mai are identitate (sunt oameni la ţară, de pildă, care habar nu au că sunt republicani, au devenit republicani automat, prin absorbţie. E ţara republică şi poporul e la fel).
            În romanul lui Giovanni Papini Gog există un eseu  Cumpărarea republicii –„Luna aceasta am cumpărat o republică…Preşedintele se găsea la strâmtoare, guvernul compus din oamenii lui, era în primejdie. Tezaurul republicii era gol – a crea impozite noi ar fi însemnat prăbuşirea întregului clan care era la putere şi poate o revoluţie… Avansai un oarecare numar de milioane de dolari republicii şi, în plus, fixai Preşedintelui, tuturor miniştrilor şi secretarilor lor o leafă dublă…Aceştia mi-au dat ca amanet, fără ca poporul să ştie, vămile şi monopolurile. În plus, preşedintele şi miniştrii au iscălit un covenant secret, care-mi asigură, în mod practic, controlul întregii republici. Deşi când mă duc acolo am aerul unui simplu oaspete în trecere, sunt, în realitate, stăpânul aproape absolut al ţării…Pentru mine spectacolul este destul de distractiv. Camerele continuă să legifereze, în aparenţă libere, cetăţenii îşi închipuiesc mereu că republica este autonomă şi independentă şi că de voinţa lor depinde mersul lucrurilor. Nu ştiu că tot ceea ce au iluzia că posedă – viaţa, avere, drepturi civile…Mâine pot să ordon închiderea parlamentului, o reformă a constituţiei, dublarea taxelor vamale… Aş putea să dau pe faţă tratatele secrete ale camarilei de la putere şi să fac să cadă guvernul… Cum cumpărarea unor asemenea state cere mult mai mulţi bani, în loc de un singur stăpân, va fi vorba de un trust, de un sindicat financiar, de un grup restrâns de capitalişti şi de bănci.”
            Semnificativ pentru starea noastră. Mai are Republica România propria identitate sau a fost cumpărată pe bucăţi de un stăpân sau mai mulţi, iar noi avem iluzia că suntem o ţară cu drepturi? Eu cred că trăiesc într-o republică fără identitate, estompată, delăsată, ruinată, pribeagă. O identitate care ţine de naţiunea în care vieţuim nu ştiu dacă mai e posibilă.
            După 22 de ani de la revoluţie libertatea în România e doar o aparenţă.

Impact asupra istoriei

Declaraţia şoc a lui Traian Băsescu despre Regele Mihai parcă i-a trezit pe români dintr-un fel de resemnare şi adormire. O reacţie care l-a surprins pe însuşi cel care a făcut asta. Fireşte, o asemenea declaraţie venită, de pildă, după revoluţie nu ar fi avut acelaşi impact ca acum. Istoria comunistă a relatat faptele altfel, iar noi încă eram purtătorii acelor mentalităţi împotriva monarhiei care a nenorocit ţara. Din păcate, revoluţia nu a avut o pregătire ideologică cu schimbarea mentalităţilor, ea s-a produs brusc, printr-o revoltă populara dirijată. Şi … comunismul a căzut.
Prudenţele noastre erau întărite de o întreagă tevatură asupra retrocedării averii Regelui. Vine regele şi ne ia tot, s-a spus. Românii, după revoluţie, chiar şi aşa insuficientă cum a fost ea, nu trebuia să-şi schimbe ideile prea repede, să fie prea informaţi. Au fost menţinuţi în confuzie istorică şi socială mult timp. Însă bilanţul celor 22 de ani ne arată altceva – că  românul a început să priceapă, să se convingă. Minciuna nu i-a permis să-şi  cunoască şi iubească istoria. Cât despre retrocedări…ce să mai vorbim ? Averile şi bunurile acumulate de unii şi dovedite din bani publici arată că ideea retrocedării averii regelui nu este o teamă mai mare decât averile acestor imbogăţiţi ai republicii, care au dus la o mare mizerie socială, la un stat antisocial. Nu am nimic împotriva proprietăţii licite, dar să ştim şi noi că aşa este.
Aşadar, declaraţia lui Traian Băsescu este firesc să aibă impact şi să revolte o mare parte dintre români. Şi prin reacţia, trezirea acestor români am înţeles că nu e totul pierdut, mai putem lupta pentru un ideal naţional.