Blog Archives

Confesiune la malul mării

P1040721

Mă întind în mine ca un nesfârşit azur şi mi-e sete de gândul uşor. Aş vrea să zbor spre firul de lumină, să fiu cel mai tandru autor.Să nu-mi fie teamă  de nimic, să fie un zbor lin, ca al unui autor…

Nu ştiu, vreau să strig mereu, mereu.Să nu fiu simplu.Să am certitudinea că pot fi un erou al iubirii de om.Pentru că eu nu pot să-mi exprim durerea decât trăind un adevăr.

Mă leg de mare, de cuvânt şi de gând.

Mă gândesc la tot felul de lucruri, asupra cărora trebuie să insist sau pe care vreau să le trăiesc, cultiv. Să nu las nicio clipă de izbelişte.

Un poet la malul mării… e simplu. Aud vântul, scriu. Sunt liber.Dar eu îmi exprim libertatea de multe ori în singurătate. Una serioasă, acerbă.Folositoare. E un gen de a fi,de a trăi şi a dărui. Căci în această singurătate sunt cu întreaga omenire de care mi-e dor.

Fug la malul mării, pe înserate, cu picioarele goale în nisip şi plin de metaforă .Privesc întinderea nesfârşită şi fără cuvânt. … o, câtă poezie !

Doar eu, aici, în noapte, desculţ privind şi aşteptând adevărul…nu ştiu care adevăr, unul frumos despre lume şi viaţă.

Da, fug la malul mării să-mi trăiesc vinovăţia de a fi… căci uneori mă simt vinovat pentru că exist.Pentru că nu vreau totuşi să fiu anonim.Trebuie să ştiu adevărul, să văd chipul lumii aşa cum este el.

Da, e un gând de la ţărmul mării albastre.

În zori, scriu şi privesc marea, freamătul ei, singurătatea.Şi eu mă întreb de aici, din Neptun, care o fi adevărul acestei lumi?

Pinii foşnitori  aruncă umbre tainice în lumina soarelui şi a vântului uşor. De pinii ăştia m-am îndrăgostit prima dată când am păşit în acest lăcaş al poeţilor. Au maiestuozitate, poezie, credinţă…Au tot ce trebuie pentru a ne crede învingători într-o lume abruptă.

Mi-e gândul la o lume mai bună pe care vreau să o inspir şi să mă inspir. Să mă trezesc în ea şi să beau cafeaua.

Ah, da, ne trezim şi corespondăm cu febra poeziei.

Mă aud şi eu parcă printre strigătele pescăruşilor, mă însemn în cuvinte tandre.Mi-am trăit poezia prin acest vânt al mării…la ţărmul cu un singur cuvânt – iubire.Mă bucur să trăiesc în cuvânt cu cel mai tandru gând.

Scriu şi zeific clipa.Pot să petrec o mie de ani în cuvânt şi adevăr.În această lume în care am visat şi am ştiut că nu pot fi simplu – eu caut adevărul.

    Jurnal,19 iulie,Neptun,Casa Scriitorilor

 

Advertisements

Revoluţia nobilă a literaturii

mă legăn
în studiul omenirii
admir cosmosul
dar şi pe mine
am în vene
atomul iubirii
Ne putem uita şi amuza de orice lucru, de noi înşine în suburbia asta numită viaţă.
Merg pe drum, drumul e simplu, de ţară şi sunt singură. Nu ştiu cu cine să mă războiesc azi, cu mine – să fiu mai bun, cu minciuna legală, socială, politică. Avem multă minciună şi prea puţină independenţă.
E greu să te educi în spiritul acestei societăţi, să renunţi la principii. Cred că mă pot exterioriza în infinit, pot promulga adevărul sau cel puţin seninătatea cu care îl doresc. Nu mă menajez ca autor, trăiesc în supliciul dorinţei de a vrea o lume mai bună.
În toată această sculptură umană adevărul mi se pare cel mai frumos. Iar eu mă deosebesc de toţi ceilalţi prin pasiune.
Am făcut parte cândva din dezamăgirea lui Omar Khayyam. Pentru că Omar Khayyam reprezintă revolta împotriva limitării cunoaşterii. Apropierea de acest mare şi fascinant poet îndemna la meditaţie – la condiţia tragică a omului în univers, nimicnicia vieţii, disperare, moarte, bucurie, cunoaştere, religie…
Eram fericită. Găseam răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus sau nu mi le-am pus…
Eu reverberez, eu întemeiez, eu nu m-am detaşat chiar aşa de tot de Omar Khayyam, aşa cum nu mă detaşez complet de mulţi alţi scriitori cu care exist. Nu mă păzesc de spiritele înalte care mă fericesc. Nu pot decât să revoluţionez, e revoluţia cea mai nobilă a literaturii.
Mă gândeam la tot felul de extazieri precoce, am fost fericit în ele pentru că în mintea mea se cocea ceva tandru.
M-am depresurizat.
M-am găsit în termele umane ca într-o contravenţie, devenisem contravenţional – eu cu mine însămi.
Uneori nu ştiu dacă exist sau mă prefac că admir omenirea. Nu ştiu, dar mă pot informa.
ora 10,43
Eu eram la cules prin teritoriile astea nebune, aşadar pot să mă leg de lume pentru că sunt la cules în teritoriile astea nebune…
Jurnal,2015

Marilena Lică Maşala – Paris&Poezie

DSC02921

Parisul este ambrozia fără de care nici nu aş mai putea exista.M-a inspirat mult, mi-a insufleţit idealurile, mi-a îmbogăţit scrisul, mi-a înfrumuseţat viaţa, mi-a rostuit dorul de tot ce lăsasem în urmă, precum şi revolta.
Nu e greu să recunoşti graţia feminină în poezie. Am cunoscut-o pe Marilena Lică Maşala prin intermediul unui confrate literar Marin Ifrim. Mi-a vorbit frumos despre domnia sa, i-am citit poemele, interviurile, şi din toate am desprins o vervă culturală ieşită din comun.Apoi,ne-am întâlnit la o manifestare organizată de Centrul Cultural Francofon Buzău, la Liceul Mihai Eminescu,(licelul absolvirii mele), alături de doamna Maria Monalisa Plesea.
A părăsit ţara din revoltă după aderarea României la UE şi s-a stabilit în Franţa încercând să-şi facă loc în societatea franceză, o societate care...în ansamblul său, în ciuda celebrului libertate,egalitate,fraternitate, este condusă şi stratificată de coduri subtile,culturale, tradiţionale.O societate care o priveşte oarecum circumspect. E întrebată de ce nu poartă fuste ca toate celelalte.
Însă Marilena nu renunţă, e prea hotărâtă….am ales exilul într-o altă cultură din nevoia de a-mi salva sufletul şi din nevoia de a înţelege mi bine ce se întâmplă cu ţara mea…am ales ca şi Cioran starea boemă.Dacă în România m-am simţit o dezrădăcinată, o străină, solul parizian s-a oferit rădăcinilor mele răzvrătite…
Scrie, traduce, are un sens. O ţintă. Vrea să-şi servească ţara.Şi-a creat un mediu multicultural. A reuşit.Este fondatoarea unui program de traduceri bilingv din franceză în română şi invers, director fondator al colectiei ARC- Africa,România,Caraibe. Franţa a ajutat-o însă să se cunoască mai mult, a descoperit poetul… A ajutat-o să devină Lulli de Teiu. Când am plecat din ţară nu ştiam că sunt poet…
Lulli îşi trăieşte poemul într-un fel aparte şi nu în mod solitar,cultura nu are graniţă, – are argumente puternice, spirit organizatoric, – să promovezi, să mobilizezi, nimic nu e superficial, întâmplător, investeşte enorm în oameni, spirit, cultivă relaţiile interculturale, e activă, volubilă, nu gesticulează pasiunea, o trăieşte, o defineşte cu luptă, clădeşte cu suferinţă cum spune…
Parisul lui Lulli de Teiu e şi Parisul visurilor mele .

Indemnizaţie pentru o lume mai bună

De unde pot să-mi procur infinitul şi gândul suprem al eliberării ? Starea de fapt a fiinţei, geniul ei ? Să stau, să mă satur de timp, lumină, fiinţă, vatră, fără asperităţi sociale, să-mi aleg căpiţa de fân, să mă istorisesc şi să fiu din ce în ce mai blând. Să fiu în miraj poetic, rustic, alături de oameni simpli, nu de cei care au îmbolnăvit societatea cu poftele lor. Şi să nu-mi ajungă să mă hrănesc cu toate aceste frumuseţi. Să nu-mi împart gândul de a fi decât cu oameni simpli, curaţi, fără falsuri. Fără, fără…
Am trăit starea unei cereri de prietenie a frumuseţilor rustice şi de nealterat. Nu-mi pot imagina că mă tem de zăngănitul cătuşelor, e o speranţă că se va schimba ceva,(am mai avut si altele si s-au dus) că nu mai tremurăm de spaima hoţiei, înşelăciunilor. Foaia de parcurs a minciunii are un final. Opoziţia, rezistenţa noastră în faţa minciunii trebuie să rămână la fel.
Da, mă ridic din umbletul ăsta mărunt şi strig în limba neamului meu – nu poţi să trăieşti prejudiciind pe altul, nu poţi să furi, să minţi în halul ăsta. Dacă vrei să vezi adevărul trebuie să-i trăieşti cauza.
Vrem o indemnizaţie pentru o lume mai bună care sa fie adevarul.
Miresmele primăverii mă fericesc, înfăptuiesc şi gândurile zboară pe paginile goale, cred că pot să fuzionez cu orice lucru frumos şi de bun gust.
Am sărutat gustul eternei poezii, frântura din care se hrăneşte ea, eu…
Mă dedic în continuare adevărului, speranţei, cauzei noastre, că putem configura adevărul.O să iniţiem graiuri noi, compuneri.
Vreau să fiu acoperit de tandreţea gândului, mângâiat cercetat. Ce a mai rămas din mine, din această materie pe care o port? O să ne învinovăţim de prea multă frumuseţe, cultură, comparaţie planetară.
Mă îndemn în continuare la iubire de neam, nu stau degeaba.
Jurnal,2015

Infinitul poeziei

Nu-mi mai aparţine mie infinitul poeziei? Să uit puterea de a fi? Să mă mărginesc la aceste obişnuiţe ale vieţii ? O, nu, vreau infinitul poeziei, să alerg după Adevăr, după Om. Şi să nu fiu înfrânt. Îmi doresc toate arderile infinitului poeziei ca să pot duce plugul mai departe.Vreau să alunec în timbru ei vesel şi fără capăt. Ceea ce mă poate învinge e numai capătul acestei poezii.
Sunt plin de mine în dimineaţa asta, caut poezie, ce vreţi mai mult ? S-a ivit colţul ierbii, dau mugurii şi mă tot întreb ce e cu existenţa mea, a celorlaţi, când vom vedea adevărul şi lumina lui ?
Sunt pe arăturile proaspete ale poeziei, mă îndemn la speranţă şi trudă. Accesaţi poezia căci are atâtea doruri de împlinit, staţi în grădina ei. Mă crezi,o,Doamne, că Te iubesc în toată lumea purtătoare de opincă ? Stau aici ca să Te văd ca o boare, ca un chip al poeziei. Fă din mine un ins demn de preţuit, lumea să-şi uite culcuşul, firimitura cu care s-a hrănit.
De ce sunt aici ? Nu să fac poezie, religie, istorie ? Nu să aflu sensul universului şi al omului? Poezia e graţia divină nu vreau să fiu străin de ea. O revendic, e a mea şi a tuturor capetelor pământeşti. Doamne, dă-mi puterea de a fi eu însămi, adică al Tău. Altfel, cum să-mi dau seama de lumea în care trăiesc ? Da, am avut de multe ori poezia, dar ca rezervă. Acum o vreau total. Să fiu împuternicit de ea, cu ea.

Doamne, mi-ai dat trecutul ca să pot povesti mai bine cine sunt şi cum trebuie să mă aşez în lume. O, de câte ori nu mi-a venit să strig, şi am strigat cu furie, deznădejde. Am cerut să nu mai fiu în cazul ăsta – de om – ci să fiu în universurile calde de lumină.
Istorie şi iar istorie. Cauză şi iar cauză. Din ce pot fi decât din materia sublimă a universului? Îmi recapăt pudoarea, renasc. Orice febră e bună dacă vine din Cuvânt. Da, am cerut poezie, religie, istorie. Sunt neliniştit pentru că vreau să fiu pe de-a întregul adăpostit în Cuvânt. (fragment …şi Tatăl)

Focul diminetii din cuvant

Maria Manzala

Maria Manzala

Am cunoscut-o în anul 2003, la o festivitate de premiere literară care avea loc la Primărie. Atunci am luat un premiu pentru cartea de eseuri  Anotimpul secret. Doamna Maria Mânzală, căci despre dânsa e vorba, s-a apropiat şi m-a fotografiat. Nu am dat importanţă. Ne-am revăzut mai târziu, mi-a dat fotografia, iar în 2006 m-a rugat să particip la un eveniment şcolar, să vorbesc copiilor despre Primăvara europeană. A fost o întâlnire spontană, de suflet.
Profesor la Palatul copiilor Buzău, catedra de creaţie cinematografică şi fotografică, Maria Mânzală are o activitate didactică prodigioasă, cu foarte multe premii în ţară, autor a numeroase filme documentare ,-  Ion Creangă – un material didactic bun,sau filmul DL. Goe, reportaje despre etnografie şi folclor, acţiuni cultural-educative. Oricât ar părea de surprinzător, deşi s-a exprimat în film, fotografie, continuă să se definească în poeme descriindu-şi aspiraţiile spirituale.
Despre volumul de versuri Vocea iubirii – iubiri nestinse, am scris: Spre deosebire de acei poeţi care  aproape te agresează, te rănesc cu metafore greoaie  şi stil alambicat, Maria Mânzală îţi dă un suflu de iubire şi pace ca şi când trebuie să uiţi tot ce te-a durut şi să reflectezi numai la ceea ce este frumos şi divin. Trăieşte  într-un fel de suveranitate cu timpul, fiinţa, scopul întregii existenţe fiind  universalitatea omului… Poeta mai are multe de spus, de desluşit taine, percepe timpul ca pe o mare instruire pentru adevăr, cu luminări spirituale ancestrale, răspândite din sine către spaţiu.
Este permanent în faţa unui urcuş, îl priveşte, ştie că e greu, dar nu se lasă. Motivul – iubirea de artă o face să fie dârză şi poetică. Un om care crede în cuvânt, lumină divină nu poate să renunţe.
Nu trebuie să vorbim doar despre genii –  chiar si geniile au relativitatea lor –  trebuie să vorbim şi despre artizani ai cuvântului pentru că aşa putem deveni mai buni, susţinând, apropiind, înţelegând pe cei care vor să facă lucruri deosebite.
Maria Mânzală semnează,iată, un nou volum de poeme Rostiri tainice  în care reuşeşte, tocmai prin acel urcuş  să aducă la suprafaţă zăgazurile tainice ale sufletului său. Deşi în acest volum amplifică starea de nelinişte,  tandreţea împăcării este cea care luminează spiritul.
Poziţionată uneori în cadrul pastoral  – Satul răpus de atâta roadă/doarme dus…/la pieptul nopţii/…iese apoi din acest spaţiu, tinde spre cosmic privind cum – ciocanele zeilor/ ţintuiesc stelele din bolta de sus/Agăţat în Pomul Cunoaşterii/sufletul meu săgetează spre ziua dintâi (Începutul).
Alteori furtuna gândului creşte – Cer,stele, cosmos, sau lanul plini cu maci roşii …Croim înaltul cer cu stele/ şi-al nostru dulce cosmic râu/ în lanul plin cu macii roşii/ şi spice galbene de grâu…(Vis)
Toate frâng poarta nemuririi,deşi, în Metamorfoze  are  sufletul peticit,  absorbit de melancolie.
Poemul  Zbor  este categoric  de dragoste, poeta fiind implicată  ferm…Zbor, ca un stol/ la plural înaintez/ spre Cercul Polar/Mi-e frig şi ar fi în van/ să mă întorc acum/ când totul e alb şi am/ aripi muşcate de dor/ şi de gerul polar…nu-mi pasă că mâine/ e Judecata de Apoi/ cât suntem şi trăim/ eu şi tu…doi câte doi
Rostirile tainice ale Mariei Mânzală continua în Compoziţie Eu pot, doar în rimă/ încet  să mă răsfrâng…în vers,în strofă pură/ zidesc…o găsim parcă într-o uşoară izolare, dar nu una dramatică,  ci zidesc al firii gând…golindu-se de acea condamnare, urcând pe firul gândului, pentru că atunci va fi mai simetrică. Este o dorinţă exprimată într-un fel aprig, de evadare.
Contemplare, linişte şi lirism  în Avânt– fiinţa desluşită prin tăceri – Îmi bate iarna în suflet/iar toamna îşi leagănă/ pe lungile cărări ale verii /ruginitele-i urări…În focul dimineţii din cuvânt/ vom arde gheaţa vieţii în alint/ şi vei afla aprinsă/ întreagă,neatinsă/iubirea noastră ninsă.
Sentiment de libertate interioară,extindere… în Dor singuratic, Albele iubiri,dar în permanentă legătură cu  infinitul, pentru că toate trăirile poetei se acumulează, însumează şi irump astfel… infometată mă apropii de spaţiul albastrului nepătat (Pomul singuratatii)
Maria Mânzală are o poezie pe care ţi-e dor s-o citeşti in Satul rapus de atata roada…, să priveşti natura, tumultul cosmic. Ne putem opri să gustăm poezia astfel.
Iubirea mea pentru cuvânt se materializează în a crede, susţine pe cei ce iubesc cuvântul.

 

Vasile Voiculescu – un dar făcut de Dumnezeu

Zilele lui V.Voiculescu, în luna octombrie, erau ca un foc spiritual  care  încălzea speranţele şi visurile unui poet.

Ne întâlnim la Galeriile de artă. În timp ce vorbesc cu Pavel Istode despre un  interviu pe care vrea să-l realizăm, apar Radu Cârneci, Gheorghe Istrate, Bucur Chiriac. Ne-am salutat bucuroşi că ne revedem.
Galeriile sunt în reparaţii, e frig şi oarecum dezolant. Iau pe rând cuvântul scriitorii.Atmosfera se destinde sub pâlcul cuvintelor. Vorbeşte Radu Cârneci. La un moment dat se opreşte, se uită la mine şi zice: „V-am citit cartea şi e bună.” Apoi întoarce privirea spre  ceilalţi şi adaugă: „E vorba de Elena Radu.” Fireşte, m-am bucurat, e un scriitor important.
În vară îmi dăduse volumul bilingv cu poezii Dorador dar şi  Profetul de Kahlil Gibran. O carte care îmi intrase în suflet instantaneu. Gibran profetul unei lumi sublime are cuvinte minunate despre armonie, pace, iubire… Ca pe snopii de grâu ea vă seceră… E mai mult decât desăvârşirea unei creaţii, e divinul.

La ora şase trebuie să fiu la teatru. Ne reîntâlnim, ne  risipim prin sală. Eu între Radu Cârneci şi Bucur Chiriac. E frig. Bucur Chiriac se oferă să-mi dea geaca dânsului.
Piesă de Moliere cu Iurie Darie. La început nu prea a părut amuzant şi comentam cu dl.Chiriac asta, apoi umorul franţuzesc  ne prinde. Râdem. După terminarea piesei, directorul teatrului Paul Ioachim ne invită într-o sală frumos amenajată unde au venit actorii. Iurie Darie arată foarte bine. A fost o atmosferă plăcută între actori şi scriitori.

A doua zi maratonul nostru literar a continuat la Pârscov.Pârscovul voiculescian.
E o zi frumoasă. Un octombrie cald. Sunt alături de Sabina Măduţa care mă întreabă de ce nu am sunat-o. Mă scuz. În acest mic spaţiu poetic, alocuţiunile aveau un aer de sfinţenie, se lăsau în adâncul sufletului. Miroase a sfânt…spunea poetul în Plâns de toamnă. Ce tandru sărutam sonetul … şi nu vroiam decât să-mi dau drumul în infinitul literelor, să le sorb, cu tot ce am lângă mine.
Nu se poate octombrie fără Voiculescu, fără Pârscov. Priveam dealurile…ce străveziu e timpul şi atât de departe…(Elegie în amurg)

După festivitate, am mers la Primărie. Este o atmosferă destul de relaxantă.D-na Sabina e lângă mine. Discutăm, fireşte, despre literatură.
Mai târziu, ne îndreptăm cu autobuzul spre Măgura, pe variantă. Coloritul frunzelor e un vis şi atâta armonie spirituală în maşină. Se glumeşte, râde.Se discută… metaforic.Coborâm la Măgura. Drum pe dealuri, printre statui, versuri şi toamnă. Ne împrăştiem, facem poze.
Toată această drumeţie după poezia lui Voiculescu împlineşte starea spirituală a oricărui poet. (Jurnal, 1997)

Muzică în camera cu viori

Scriu din cuibul meu literar şi vesel. Mă extaziez în forţa cuvintelor, cu speranţa în lumină, poezie, oameni frumoşi care au ceva de spus şi o spun tandru. Cuibul meu are intimitatea cuvintelor. Ce să-ţi doreşti mai mult decât să iubeşti oamenii şi să devii mai bun? În cuibul literelor e molcom, stau bine aşezat ca să-mi pot desfăşura armonia sufletească. Să încep o nouă eroină care sunt eu. Da, pot fi o nouă eroină, port arma gândirii, cuvântului, iubirii şi nu mă las de toate astea chiar dacă aş vrea. Petecul acesta de lume a fost mult timp uitat, trebuie renăscut de noi prin cuvinte.

… Să laşi mărturie Cuvântul şi starea Lui. Încăperea în care  am cunoscut Cuvântul era plină de Lumină şi Adevăr. Aşa e şi acum, nu mă pot depărta. Sunt antrenat în Râurile Cunoaşterii şi nu mă tem. Nu mă gândesc decât la începutul care va urma.

O istorie de o vară, dar şi de o mie de ani căci l-am văzut pe Tatăl meu purtând Cuşma.  Plouă. E muzică în camera cu viori. Sunt fericit…

Mi-am odihnit glasul pentru că  vin  porumbeii … Nu am zidit Cuvântul ca să-mi fie teamă. Vreau să dăruiesc totul numai să rămân în Glasul Domnului. Ne uităm cum toate se ostoiesc în propria cenuşă şi  continuăm să ne gândim doar la noi.

Pentru a ne găsi liniştea trebuie să fim altruişti.

Poezia încă mai trăieşte în noi

Festivalul de literatură Titel Constantinescu, editia a V-a s-a desfasurat la Casa de cultură Florica Cristoforeanu din Rm.Sărat şi a reunit o seamă de personalităţi din lumea literară  – D.R. Popescu, Margareta Labiş – sora poetului Nicolae Labiş, Dan Mircea Cipariu, Emil Lungeanu, Horia Zilieru, Cornelia Maria Savu.

In acest context social, a face literatură este un mare curaj. Editura Rafet, prin editorul şi scriitorul Constantin Marafet face eforturi materiale  extraordinare pentru a susţine Cuvântul şi pe cei care merită să fie publicaţi. Nu e deloc uşor. Când toată ziua la tv vezi scandaluri şi politică, când totul în jur nu e decât interes, putere, profit; când eşti tratat în funcţie de prietenie, gaşcă, partid, iar dacă nu le ai e foarte rău, ei bine, poezia este o adevărată oază.

Muzică, literatură… scriitori  veniţi din toate colţurile ţării, inclusiv din străinătate. O sală încărcată de emoţie aşa cum demult nu am mai văzut la manifestări literare. Constantin Marafet, amfitrionul, este el însuşi foarte emoţionat.  Evită elogiile deşănţate, nu face genii la foc automat, nu dă verdicte cine e bun şi cine nu, iar cei din jur nu trebuie să ţină cont de vorba lui sfântă şi de duh. Nu e, deci, un fanfaron literar. Am văzut destule băltoace literare, dar aici e altceva.

Sora poetului Nicolae Labiş – o distinsa  doamnă, dar parcă apăsată de un destin tragic a citit o scrisoare, un fel de mărturisire făcută marelui scriitor D.R. Popescu.O priveam şi  îl vedeam  pe poetul de la Mălini, pe Nicolae Labiş. Imi sunau în minte versurile din Moartea căprioarei pline de o sensibilitate prea rănită…

D.R. Popescu, o figură blândă, liniştită, dar când citeşti O jumătate de moarte, cartea pentru care a fost premiat, îţi dai sema de febra trăirilor, mocnirea interioară stimulată de o societate întoarsă pe dos. Dan Mircea Cipariu – Poemul matriţă – cum îi spun pentru că e un poem care-i defineşte originalitatea, foarte  energic, gata să se implice, să lupte pentru scriitori, să schimbe desuetul… De asemenea, poetul Teo Cabel  – Poetul kamikaze în oceanul valurilor cubice – e frământat, dotat cu vreo trei aparate foto pentru a imortaliza  imagini document.

In fine, sunt şi alţi scriitori, Tudor Cicu, minuţios, pentru el masa de scris este ceva extrem de aparte şi serios, literatura lui nu e nici din joacă, nici din lipsă de altceva…  aici a găsit adevărul pe care-l poate spune.

O stare a literaturii aşa cum nu am mai văzut demult. A fost ceva colectiv, oameni dornici de frumos, de a respira altceva decât politică, ceartă, ură, delaţiuni. Realitatea poeziei devine o formă, nu mai e doar o interpretare a sentimentelor calde, aduse de muze.

D.R. Popescu,Emil Lungeanu,Horia Zilieru, Cornelia Maria Savu,D.Mircea Cipariu,V.Ghinea

Constantin Marafet

Teo Cabel

Margareta Labiş