Blog Archives

În specie…

Această specie a trezit în mine sentimente pentru că m-am născut în rândul ei. Sunt în mijlocul  atmosferei pământeşti. Mă uit prin crăpăturile gândului, a luminii, farsei. A efortului meu de a merge şi respira. M-am temut mergând prin specie fără tovarăş, busolă, o hartă a inimii, a sufletului pământesc. M-am temut de orice vietate vorbitoare sau nevorbitoare. Când am ales visul de a fi Om ştiam ce mă aşteaptă, printre ce vieţuitoare merg.

Cum se uitau fraţii când le-am mărturisit visul de a fi Om. M-au pregătit să fiu într-o specie schimonosită de erori. Colorată. Si dacă mă aflam în vieţuitoare – puteam fi floare, fluture, dar a fost Om îngrădit în aşezare şi grade speciale de temperatură. Pentru a fi alcătuit din oase, a avea membre cu care să muncesc, să lupt, să mă epuizez.

E o după amiază de vară. Îmi pun întrebări despre cazul meu în specie. Chiar e interesant,am cutreierat locuri, am văzut feţele lumii. Acum vreau să răcnesc la toate speciile şi să le trezesc pentru că vor avea o viaţă nouă. Fiecare vieţuitoare trebuie să poarte un dram de adevăr şi de lumină.

Erau coborâte toate indicaţiile, punctele în care eu trebuia să fiu şi să mă leg de lume. Specia cu care am lucrat, cu care m-am identificat, în care am funcţionat ca individ. Da, cu specia stăm azi de vorbă şi ne amintim căderea ei în toate istoriile dramatice.

Mă liniştesc în soiul acesta de lumină ce curge parcă peste mine. Nimeni nu mai poate locui sub un chip efemer, fiecare trebuie să aibă în el lumina, starea cosmică a fiinţei. (fragment)

 

 

 

Vrem o lume bună de care să nu se teamă nimeni.Cerul şi pământul se adună într-un singur Cuvânt

Am înţeles gândul acelei sublime resuscitări de a ajuta omul pentru a-l putea implanta în organul nostru şi a-l vitaliza pentru lumină. Am adus  multe coşuri cu amănunte de sus, de la noi, din sferă şi acum stau aplecat asupra omului să-l îngrijesc. Nu pot să-i las forma de vieţuire aşa, la întâmplare.

Stau sub lumina Ochiului divin şi ştiu ce am de făcut. Nu am întrebări, totul vine automat. Doamne, cum pot să mă ating de oameni atunci când am dragostea Ta… Cum mă cufund în istoria fiinţei pământene. Ochiul divin îmi menţine energia şi puterea de a fi în acest loc.

Timpul e aici, se organizează deasupra acestei lumi în durere. Dau la o parte încălţările omului pentru a-l putea vindeca. Îi micşorez umbra.

Te ungi cu neamul ăsta şi-n venele tale curge din nou sânge de martir. Vor ieşi din ascunzişurile lor toţi fraţii şi se vor alinia  în acest spaţiu al salvarii insului. Va fi ca o năvală a istoriei, dar şi a scurtării timpului în grad social. Regăsim natura feudală a istoriei şi ne oprim. Emoţia cea mai mare este omul şi cărarea lui. Şi parcă îmi părea rău că am fost la Foişor, deşi am luat cu mine durerea lumii şi am încercat s-o strivesc prin cuvânt. Respect pentru lume şi orice altă necuvântătoare. Pentru că nu pot să trec cu vederea sămânţa în care s-a strâns tot Adevărul. Toată impresia că locuim într-o peşteră a fiinţei.(fragment …Şi Tatăl )

Ne fuge pământul de sub picioare…

Una din „realizările” revoluţiei a fost şi Legea fondului funciar. Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care se aflau în cooperativă s-a făcut prin reconstituirea acestui drept şi a  generat atunci o mare frenezie. Oameni liberi, cu pământuri, drepturi. Proprietari cu titlu. Cooperativele – la lada cu gunoi a istoriei.  Sentimentul acesta al proprietăţii sigur este şi ceva înăscut, nu doar dobândit.Fiecare îşi iubea bucata de pământ, acel glas al pământului care există probabil în orice individ.
Agricultura se făcea tot simplu, anevoios, dar omul era avântat, dornic şi se înhăma la munca ogorului.
Între timp, după ani, povestea pământului şi a proprietarilor de pământ s-a schimbat. Duritatea vieţii, lipsa de perspectivă, indiferenţa statului faţă de micii proprietari i-a făcut pe cei mai tineri să nu vadă un viitor în acest pământ, în agricultura primitivă. Euforia împroprietăririi se diluase. Tinerii au plecat din ţară.
Este Duminica Floriilor şi-am ieşit să mă plimb prin sate. Să stau de vorbă cu oamenii, să-i ascult… Să mă doară necazul lor. Mi se pare că a fi român a devenit din ce în ce mai mult o patimă…Oamenii îşi spun păsul. Nu au mai putut lucra pământul, nu există nicio asociaţie agricolă, nu se mai pot deplasa, sunt în vârstă, nu au bani să are, să cultive…A  rămas nelucrat. Pârloagă.
Dar pământul lor e totuşi lucrat. De cine, cum? Păi uite aşa, de nişte străini. Primăria, profitând desigur de lipsurile şi neputinţa amărâţilor,  a dat pământul în lucru, hectare întregi, unor danezi. Ei cultivă, ei iau tot. Oamenii, în continuare proprietari, cu acte în regulă s-au dus pe tarla. Acolo au fost întâmpinaţi de nişte inşi  fioroşi, înarmaţi, care s-au răstit la ei într-o limbă pe care nu au înţeles-o. Nu au voie să calce pe propriul pământ. Cer explicaţii la primărie, se judecă în instanţă de câţiva ani… danezii tot pe pământul lor sunt. Actele nu au nicio valoare.
Desigur, oamenii sunt obligaţi să-şi lucreze pământurile, dar atunci când nu o pot face din motive neimputabile în totalitate lor, nu trebuie să profiţi şi să-i furi, ci să   analizezi contextul social, economic pentru a-i ajuta, determina, încuraja să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege şi bineînţeles să ducă şi o viaţă mai bună. Să fie încurajaţi tinerii prin diverse facilităţi ca să nu mai fugă de la ţară şi chiar din ţară. Sunt măsuri de îndreptat situaţia, dar nu se vrea.
Acesta e statul pe care poporul îl plăteşte să existe – acaparator şi hulpav. Şi uite aşa ne fuge pământul de sub picioare , iar mândra noastră ţară întră în posesia altora.
Poate doar  renaşterea naţionalismului strămoşesc ne mai poate salva.

Poeme pentru acces provizoriu

Delectare

Fugeam să culeg porumb
de la numărul doi al aspectului
Pe drumeag erau diferite extremităţi
vârfuri de fiinţe
cioturi de priviri
care cumpărau zi de zi
câte ceva din fiinţa mea
puţin plăpândă şi neadaptată.

 

 Farmec

Voi trăi cu fiecare Cuvânt
ce-mi aduce sângele vieţii
apoi voi întoarce acest
sânge
într-o singură fiinţă
care acoperă Pământul –
Omul

 

Izbândă

Dau drumul acestui
Ins
care e numele meu
l-am purtat în costum
şi pe vatră
am vrut să rămân anonim
dar acest Ins
s-a trezit din nou
şi a vrut să mă vadă.
Independenţă

Ce veşmânt
să port azi  când nu mi-e teamă
de iubire ?
Îi ştiu cântecul care m-a trezit
de atâtea ori dintr-un somn adânc
Ce veşmânt ar putea fi
mai puternic decât mine
ca această iubire ?

 

Stăruinţă

Doamne, mă târăsc în iubirea aproapelui
ca să-mi dai Coloana Infinitului Tău
cel mai insignifiant om
este aproapele meu
Clădind toată această lume
fără de care nici eu nu sunt.
nu pot să ridic privirea spre Tine
dacă nu mă înfrunt