Blog Archives

Dăm sărutul nostru fiecărui contemporan

Omul este o limbă ce trebuie s-o vorbim şi s-o acoperim cu glasul nostru. Este inutil să construieşti o teorie dacă ea nu întâmpină Adevărul, dacă nu slujeşte cauza.

Nu este mai puţun adevărat că ne construim adverbul, că uneori nu facem obiectul cunoaşterii decât pentru noi înşine. Nu mă limitez însă la voci ascunse ale trupului meu.

În căutarea Ta, Doamne, mi-am oprit privirea pe tot ce-i omenesc, pentru a fi martorul coborârii Tale. Forma în care mă recunosc atât de bine e Omul şi lacrima lui. Am dat Doamne, cu mătura în ograda Ta, mi-era dor de Cuşmă şi Glasul ei. Nu trebuie să părăsim opinca şi nici s-o vindem.

Să iubeşti… să nu trăieşti în indiferenţă. Intreaga stare de bine şi frumos trebuie dăruită. Să faci lumea mai bună pentru că va păstra chipul tău.

Şi dacă am o clipă liberă ascult Rachmaninoff…

Nişte peisaje sublime de vară mă reanimă. Sunt în vers, trăiesc în el. Şi versul e Omul. Da, ne trebuie Adevăr ca să începem o nouă lume. (…Şi Tatăl)

Infinitul poeziei

Nu-mi mai aparţine mie infinitul poeziei? Să uit puterea de a fi? Să mă mărginesc la aceste obişnuiţe ale vieţii ? O, nu, vreau infinitul poeziei, să alerg după Adevăr, după Om. Şi să nu fiu înfrânt. Îmi doresc toate arderile infinitului poeziei ca să pot duce plugul mai departe.Vreau să alunec în timbru ei vesel şi fără capăt. Ceea ce mă poate învinge e numai capătul acestei poezii.
Sunt plin de mine în dimineaţa asta, caut poezie, ce vreţi mai mult ? S-a ivit colţul ierbii, dau mugurii şi mă tot întreb ce e cu existenţa mea, a celorlaţi, când vom vedea adevărul şi lumina lui ?
Sunt pe arăturile proaspete ale poeziei, mă îndemn la speranţă şi trudă. Accesaţi poezia căci are atâtea doruri de împlinit, staţi în grădina ei. Mă crezi,o,Doamne, că Te iubesc în toată lumea purtătoare de opincă ? Stau aici ca să Te văd ca o boare, ca un chip al poeziei. Fă din mine un ins demn de preţuit, lumea să-şi uite culcuşul, firimitura cu care s-a hrănit.
De ce sunt aici ? Nu să fac poezie, religie, istorie ? Nu să aflu sensul universului şi al omului? Poezia e graţia divină nu vreau să fiu străin de ea. O revendic, e a mea şi a tuturor capetelor pământeşti. Doamne, dă-mi puterea de a fi eu însămi, adică al Tău. Altfel, cum să-mi dau seama de lumea în care trăiesc ? Da, am avut de multe ori poezia, dar ca rezervă. Acum o vreau total. Să fiu împuternicit de ea, cu ea.

Doamne, mi-ai dat trecutul ca să pot povesti mai bine cine sunt şi cum trebuie să mă aşez în lume. O, de câte ori nu mi-a venit să strig, şi am strigat cu furie, deznădejde. Am cerut să nu mai fiu în cazul ăsta – de om – ci să fiu în universurile calde de lumină.
Istorie şi iar istorie. Cauză şi iar cauză. Din ce pot fi decât din materia sublimă a universului? Îmi recapăt pudoarea, renasc. Orice febră e bună dacă vine din Cuvânt. Da, am cerut poezie, religie, istorie. Sunt neliniştit pentru că vreau să fiu pe de-a întregul adăpostit în Cuvânt. (fragment …şi Tatăl)

România, dăltuieşte-ţi speranţa căci Chipul lui Dumnezeu este cu Tine

Da, ne menţinem adevărul în suflet pentru că nu ne va părăsi. Coşmeliile în care ne-am trezit dimineaţa se vor prăvăli în neant, iar noi nu vom mai face configuraţie. Am trăit prea multă durere în Cuvântul acesta, deşi a fost al nostru. Nu o să ne mai stingem, nu.
O, mi-e sete de atâta istorie cât nu am văzut şi nu am auzit stând pe propriile picioare. Mi-e sete de tot ce e năvalnic în mine şi de necuprins. De tonul meu de odinioară în care mă răzvrăteam, dar ştiam de unde să iau verbul şi unde să-l pun. Cum să-mi corijez frenezia? Mi-e sete şi iar mi-e sete. Sunt tare flămând de adevăr. Regret nespus că m-am mândrit cu câteva lucruri pământeşti.
Să dăm Cuvântului originea de care se bucură.
Pe un perete albastru al lumii stau verbele de duh ale mântuirii.

 Se revarsă Cuvântul în Opincă
şi glasul nostru devine străbun
sună buciumul salvării
pe pământul nostru
nu vom fi străini

Trecutul –  cu toate misterele  unui gând nou, a unei graţii divine. Nu pot să-mi aleg cuvintele de fericire aşa sunt de emoţionat. Iubirea este mai mult decât un început, este o credinţă. Nu capeţi adevăruri dacă nu te laşi sedus de ele.
Când se răstălmăceşte durerea neamului pe noi fronturi de lovituri ce să faci? Toată durerea secolelor s-a antrenat în speranţa de a fi liberi, demni, curajoşi. De a fi la noi acasă cu sămânţa de adevăr pe care o purtăm. Vreau să fiu părtaşul  aceastei lumi la care mă gândesc mereu,  gonit de speranţa de a o vedea  pe culmi. Speranţa e nutrită şi orânduită.
E o zi închisă de toamnă, cerul  fumuriu, dar se deschid şi bolte de lumină.  Iluziile noastre trebuie să fie indiciile spre bine, spre restituirea acelei reforme spirituale în care am crezut. Principiul meu  a fost să mă ghidez după cei mai nefericiţi şi săraci decât mine, nu după cei bogaţi şi fericiţi. E cea mai înaltă simţire şi educaţie a spiritului meu, a regăsirii mele ca om. ( fragment din şi Tatăl).

 

Glasul Cuşmei

Sunt în Cuşmă. O ploicică măruntă şi blândă de mai mă răstoarnă şi mai mult în grădina omului. A fost o zi călduroasă. Pe un cer gri cenuşiu, alb,azuriu a apărut un curcubeu de o frumuseţe covârşitoare… Am tresărit şi m-am uitat încă o dată spre ograda neamului. I-am privit opinca, glasul…
Avem mai multă istorie decât credem noi şi vulturii care au planat deasupra noastră. Avem Cuvânt. Avem şi straie. Nu putem abdica.

Glasul Cuşmei
Nu mai umblu cu mine, ci cu ogoarele
strigă după noi bobul de grâu şi floarea soarelui
Nu vă îndepărtaţi…
rămâneţi să cultivaţi…
E şansa de a fi din nou împreună
de a ne lega de pajişte, de culturi şi de soare
Nicăieri nu am văzut gâze şi fluturi
alergând atât de frumos ca pe aceste ogoare
În viile noastre dragi răsar speranţele
nu fugiţi de neam, de ţară…
S-a râs de neamul nostru şi gloria lui
s-au dat la gunoi idealuri
s-a făcut toamnă de atâta durere
neamul a căzut de pe culmi
Mă uit la opinca lui şi plâng
Suntem aici din vremea în care
s-a născut Primul Cuvânt
Rămâneţi români
căci multe se vor întâmpla în curând

Îmi pun Cuşma pe cap şi sărut ogorul…
În Cuşmă m-am născut şi am trăit Adevărul

Prin Cuşmă alerg şi nu vând… Să nu părăsim opinca şi nici s-o vindem. Cât ogor avem la îndemână şi cât altoi. Da, sunt un ins care priveşte zarea şi se cutremură de frumos. Să  punem rezerve de trai în calea omului, să nu-l mai năpustească durerea, reconfigurarea mondială şi stresul bunurilor.

Nu, omul nu a fost creat să fie plugul  cuiva. Nimeni nu vine pe această lume dator sau vândut. Vine liber.