Blog Archives

În specie…

Această specie a trezit în mine sentimente pentru că m-am născut în rândul ei. Sunt în mijlocul  atmosferei pământeşti. Mă uit prin crăpăturile gândului, a luminii, farsei. A efortului meu de a merge şi respira. M-am temut mergând prin specie fără tovarăş, busolă, o hartă a inimii, a sufletului pământesc. M-am temut de orice vietate vorbitoare sau nevorbitoare. Când am ales visul de a fi Om ştiam ce mă aşteaptă, printre ce vieţuitoare merg.

Cum se uitau fraţii când le-am mărturisit visul de a fi Om. M-au pregătit să fiu într-o specie schimonosită de erori. Colorată. Si dacă mă aflam în vieţuitoare – puteam fi floare, fluture, dar a fost Om îngrădit în aşezare şi grade speciale de temperatură. Pentru a fi alcătuit din oase, a avea membre cu care să muncesc, să lupt, să mă epuizez.

E o după amiază de vară. Îmi pun întrebări despre cazul meu în specie. Chiar e interesant,am cutreierat locuri, am văzut feţele lumii. Acum vreau să răcnesc la toate speciile şi să le trezesc pentru că vor avea o viaţă nouă. Fiecare vieţuitoare trebuie să poarte un dram de adevăr şi de lumină.

Erau coborâte toate indicaţiile, punctele în care eu trebuia să fiu şi să mă leg de lume. Specia cu care am lucrat, cu care m-am identificat, în care am funcţionat ca individ. Da, cu specia stăm azi de vorbă şi ne amintim căderea ei în toate istoriile dramatice.

Mă liniştesc în soiul acesta de lumină ce curge parcă peste mine. Nimeni nu mai poate locui sub un chip efemer, fiecare trebuie să aibă în el lumina, starea cosmică a fiinţei. (fragment)

 

 

 

Advertisements

Indezirabila Glorie

Venise într-o zi la mine cu săbii ale cunoaşterii să mă glorifice, să mă urce pe un piedestal, dar am refuzat. M-am luptat cu ea. Cu această glorie stupidă care nu-şi are locul în sufletul meu.

Tu, Glorie, fă-mă mai bine ţărână pe care să calce omul şi să  simtă  că stăpâneşte pământul.

Tu, Glorie, dacă nu-mi dai nimic din toate câte am visat mai bine lasă-mă să plec. Tu, Glorie, dă-mi umbrele tale nostalgice. Tu, Glorie spune-mi de ce te uiţi la mine dacă nu-mi dai frumosul om pe care vreau să-l iubesc?

Tu, Glorie, nu mai umbla în acest ţinut să mă ruinezi cu privirea ta.

Tu, Glorie m-ai făcut să văd nimicnicia omului şi acum mă laşi aşa? De ce nu mă ajuţi să-l salvez? Să cred în el o secundă? Am vrut să mă epuizez în iubire de om.

Glorie,

Am trăit o îndelungată poveste cu tine, dar nu te mai vreau. M-am definit îndeajuns pentru a fi rivala ta. Am trecut cu vederea nestăpânita mea emoţie de a te avea. M-am cumulat în mii de nuanţe pentru a fi precis. Dar acum trezesc epurarea acestora.

Mă vând blând deşi, tu, Glorie m-ai ocultat. Sunt vrednic de milă pentru că te-am susţinut.

Glorie, nu voi bate în veci la porţile tale pentru a nu-mi stârni oroarea. Mă voi păzi de tine cu toate armele, cu toată puterea adunată în om şi diversificată. Mă acopăr şi fug de tine pentru a nu-mi mai silui mersul.

Infinitul poeziei

Nu-mi mai aparţine mie infinitul poeziei? Să uit puterea de a fi? Să mă mărginesc la aceste obişnuiţe ale vieţii ? O, nu, vreau infinitul poeziei, să alerg după Adevăr, după Om. Şi să nu fiu înfrânt. Îmi doresc toate arderile infinitului poeziei ca să pot duce plugul mai departe.Vreau să alunec în timbru ei vesel şi fără capăt. Ceea ce mă poate învinge e numai capătul acestei poezii.
Sunt plin de mine în dimineaţa asta, caut poezie, ce vreţi mai mult ? S-a ivit colţul ierbii, dau mugurii şi mă tot întreb ce e cu existenţa mea, a celorlaţi, când vom vedea adevărul şi lumina lui ?
Sunt pe arăturile proaspete ale poeziei, mă îndemn la speranţă şi trudă. Accesaţi poezia căci are atâtea doruri de împlinit, staţi în grădina ei. Mă crezi,o,Doamne, că Te iubesc în toată lumea purtătoare de opincă ? Stau aici ca să Te văd ca o boare, ca un chip al poeziei. Fă din mine un ins demn de preţuit, lumea să-şi uite culcuşul, firimitura cu care s-a hrănit.
De ce sunt aici ? Nu să fac poezie, religie, istorie ? Nu să aflu sensul universului şi al omului? Poezia e graţia divină nu vreau să fiu străin de ea. O revendic, e a mea şi a tuturor capetelor pământeşti. Doamne, dă-mi puterea de a fi eu însămi, adică al Tău. Altfel, cum să-mi dau seama de lumea în care trăiesc ? Da, am avut de multe ori poezia, dar ca rezervă. Acum o vreau total. Să fiu împuternicit de ea, cu ea.

Doamne, mi-ai dat trecutul ca să pot povesti mai bine cine sunt şi cum trebuie să mă aşez în lume. O, de câte ori nu mi-a venit să strig, şi am strigat cu furie, deznădejde. Am cerut să nu mai fiu în cazul ăsta – de om – ci să fiu în universurile calde de lumină.
Istorie şi iar istorie. Cauză şi iar cauză. Din ce pot fi decât din materia sublimă a universului? Îmi recapăt pudoarea, renasc. Orice febră e bună dacă vine din Cuvânt. Da, am cerut poezie, religie, istorie. Sunt neliniştit pentru că vreau să fiu pe de-a întregul adăpostit în Cuvânt. (fragment …şi Tatăl)

Coloana celor două lumi

Substanţa  omului se dizolvă şi intră în coeziune cu mine.
Patima mea a devenit convoi, căutări de sunet, unda pe care am venit, descinderea în teritoriu.
Se face lumină într-un timp dezvoltat pe om, pe urcuşul lui.

În puterea noastră se simte fuziunea cu organul pământesc. Mărite Doamne, mă sufoc. Mă simt departe şi conjurat…
Nu restricţionăm argumentul, faşa cu care am fost învăluiţi.  Mă trec fiorii vindecării pentru grup. Pentru aşternutul în care am dormit şi şezut. Sunt compus din mii de particule care mă fac material sau imaterial. Mă aflu între cer şi pământ ca o aură. În puterile noastre există un singur obiectiv – omul.
Visez omul într-o mare armonie socială, spirituală. Vis care uneori s-a extenuat pe drumurile făcute în căutarea şi iubirea altor neamuri. M-am bucurat în mijlocul lor, m-am şi amărât… Libertatea pământului m-a făcut să mă simt pretutindeni  la fel, fără ură.
Accept totul cu sângele meu, nu am altă putere decât cea a jertfei. Nu am să uit niciodată întâlnirea cu întâiul meu aport – omul care m-am descoperit şi m-am întrebat atâta vreme. Am mers  mii de timpi şi nu înţelegeam pământul, nu ştiam unde mă aflu şi de ce. Toate organele adunate în mine s-au răzvrătit… De ce acest teritoriu, atâtea figuri… (Sper totuşi măcar o dată să fiu aniversată în teritoriu ăsta dulce). Dar mi-e dor de ai mei cu mare durere. Mă duc în aşternut şi mă gândesc la stele, la craterul convingerii omului. Trebuie să alerg mai mult prin lumea asta. Să am mâna ei pentru a o cuprinde pe a mea.
Da, caut mâna omului…mâna întinsă spre desăvârşire pământească. Pentru a ne trăi chipurile aşa cum sunt ele.
Cât am trăit graiul şi am prilejuit întoarcerea spre adevăratul chip al omului… Există un acord cu întinsul pământului, singura incizie a omului este aceea de a asculta şi a-şi petrece vârstele  în mediu.
Dacă suflu peste aceste mâini din nou mă umplu de fiinţă, de veniturile ei, voi şti mereu să caut verbul de care se înconjoară omul şi în care îşi face creaţii de artificii.
Există un adevăr pe care eu nu pot să-l uit, câteva întrebări de care nu mă despart. Sunt într-un extaz de sunet, de ridicare şi cercetare a măruntaielor. Nu mă simt epuizat, ci diseminat în lumini, văzut…
Mă tem că totul poate fi căutat alături. Şocul iniţial al mulţimii va fi Dumnezeu în vietate.

În curând va apare volumul de eseuri şi TATĂL, volum  premiat  în cadrul  Festivalului Internaţional de Creaţie Literară TITEL CONSTANTINESCU, ediţia a VI-a 2013, organizat de către ASOCIAŢIA ,, RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ’’ şi  EDITURA RAFET Rm.Sărat.

 

 

 

Vântul apropierii de om

O, mai am de pătimit alături de fiinţele din aşezare şi umpluturile lor. Nu mă pot apropia de mulţime dacă nu am glasul ei, dacă nu mănânc ca ea… Şi ce frumos, să fii asemuit, dar să fii altul.

Trăiesc în vântul apropierii de om, călătoresc peste mii de spaţii şi mii de ani. O, Doamne, toate cerurile Tale sunt divine ! Trebuie să trăieşti, să vii mai aproape de om, să îl respiri şi să te respire. Să începem o nouă zi împreună, să călcăm timpul şi caldarâmul la fel. Sunt sigură că fratele meu va povesti foarte multe despre mine. Am trăit în şoşoni, dar şi în pantofi eleganţi, deşi mereu m-am visat desculţ. Nu trebuie să începem ziua  fără a ne întreba dacă putem să ne mântuim sau nu. Fără a ne căi.
În cercetarea fratelui tău trebuie să fii omonim. O să rescriem istoria, dar ce-i drept, foarte dureros.
Căutarea străbunilor a fost un eveniment frumos, m-au completat aceste fiinţe despre care vorbesc şi cărora le datorez emoţie, timp… În viitor ne vom apropia şi mai mult unii de ceilalţi… Trebuie să trăiesc ca un om pasionat şi vizibil. Aluatul stelelor se mişcă în mine, mă împinge afară, mă face să vorbesc. Sunt un om pasionat şi cu virtuţi stelare.
Pasionat şi vizibil. Plus farmecul alimentat. Îndărătul meu stă opoziţia leşinată de propriile vorbe şi coşmarurile în care le meşteşugăreşte.
Trecerea timpului poate fi privită şi tot ce este altruist în materia stelară. Cu ce ieşim în calea adevărului? Cu pasiunea. Suntem împuterniciţi să creăm o nouă societate şi s-o sărbătorim arătând trupurile noastre. Societatea de care vorbim este convieţuitoare.
Nu ştiam că stau în aşezare, dar mă vindec în folosul umanităţii. Fiinţele din aşezare m-au pornit spre lume şi m-au învăţat să însămânţez pământul. M-au dus la cules,  am frământat pământul pentru a lipi căsuţa. Cu ele am flămânzit şi am sperat în ziua de mâine. Nu există deosebiri între mine şi omul simplu. Este clar că omul simplu este mentorul meu. Şi poate cel care mă va îngriji atunci când opincile mi se vor rupe.
Îmi plâng strămoşii pentru că au orânduit această vatră, în creşterea mea a fost seva lor, ei au alergat spre mine şi mi-au dat torţa nemuririi neamului. Nu o să plec din acest ţinut care îmi face surâsul atât de blând, nu.
(fragment Fiul din copcă ,CorectBooks)

Poeme pentru acces provizoriu

Delectare

Fugeam să culeg porumb
de la numărul doi al aspectului
Pe drumeag erau diferite extremităţi
vârfuri de fiinţe
cioturi de priviri
care cumpărau zi de zi
câte ceva din fiinţa mea
puţin plăpândă şi neadaptată.

 

 Farmec

Voi trăi cu fiecare Cuvânt
ce-mi aduce sângele vieţii
apoi voi întoarce acest
sânge
într-o singură fiinţă
care acoperă Pământul –
Omul

 

Izbândă

Dau drumul acestui
Ins
care e numele meu
l-am purtat în costum
şi pe vatră
am vrut să rămân anonim
dar acest Ins
s-a trezit din nou
şi a vrut să mă vadă.
Independenţă

Ce veşmânt
să port azi  când nu mi-e teamă
de iubire ?
Îi ştiu cântecul care m-a trezit
de atâtea ori dintr-un somn adânc
Ce veşmânt ar putea fi
mai puternic decât mine
ca această iubire ?

 

Stăruinţă

Doamne, mă târăsc în iubirea aproapelui
ca să-mi dai Coloana Infinitului Tău
cel mai insignifiant om
este aproapele meu
Clădind toată această lume
fără de care nici eu nu sunt.
nu pot să ridic privirea spre Tine
dacă nu mă înfrunt