Blog Archives

Frumosul plai

Nu îngâna

Să fii fost de vină solstiţiul de vară…? Am îngânat, m-am înfuriat, am renegat. Doamne, îţi trimit câteva pagini de dor şi durere. De cum se face dimineaţă mă gândesc la tot felul de lucruri nobile despre neamul meu. Îmi rămâne acest neam, e al meu, îl voi iubi. E ceea ce îmi dă linişte şi pace.

Neamul meu drag…parcă sunt mai împăcată acum când îl privesc aşa tăcut cum sunt. Dacă aleg să rămân aici definitiv, să-mi pun în pod sacii cu poame şi să aştept iarna. Să ies, să fac căpiţe de fân şi să privesc cerul fără a avea alte interferenţe.

Doamne, îţi vorbesc din viul local, cum cercetează lumea restul mărunţişului de prin buzunare. Sunt atât de blând când scriu această epistolă în care vreau să rămân alături de neam. Şi vreau, dacă se poate Doamne, să trec cu neamul prin Grădina Ta şi să i-o arăt. Şi voi ţine minte drumul ăsta în care pot să vin cu neamul spre Tine.

Domnul în clipa asta se uită prin hubloul Lui la mine, mă vede şi aude. Apoi vorbeşte cu cineva, îi dă sfaturi. Parcă am primit o tichie albă, croşetată cu fir de bumbac, o am în mâini şi mi-o aşez pe cap uşor amuzat. Tot neamul cu care sunt acum şi vrem să-Ţi vizităm Grădina o să poarte o astfel de tichie. Ea are o floricică de câmp brodată ca un simbol al frumosului plai. Da, tot neamul.

Urnesc neamul din loc. Avem la noi şi coşuri de răchită. Se construieşte rapid o anumită cărare în spaţiu pe care vom merge spre Grădina Domnului. Pe el sunt de strajă corpuri pe care nu cred că le-am mai văzut până acum. Sunt corpuri misterioase, dar le voi afla eu.(fragment, Fiii Gândului)

 

Advertisements

Dăm sărutul nostru fiecărui contemporan

Omul este o limbă ce trebuie s-o vorbim şi s-o acoperim cu glasul nostru. Este inutil să construieşti o teorie dacă ea nu întâmpină Adevărul, dacă nu slujeşte cauza.

Nu este mai puţun adevărat că ne construim adverbul, că uneori nu facem obiectul cunoaşterii decât pentru noi înşine. Nu mă limitez însă la voci ascunse ale trupului meu.

În căutarea Ta, Doamne, mi-am oprit privirea pe tot ce-i omenesc, pentru a fi martorul coborârii Tale. Forma în care mă recunosc atât de bine e Omul şi lacrima lui. Am dat Doamne, cu mătura în ograda Ta, mi-era dor de Cuşmă şi Glasul ei. Nu trebuie să părăsim opinca şi nici s-o vindem.

Să iubeşti… să nu trăieşti în indiferenţă. Intreaga stare de bine şi frumos trebuie dăruită. Să faci lumea mai bună pentru că va păstra chipul tău.

Şi dacă am o clipă liberă ascult Rachmaninoff…

Nişte peisaje sublime de vară mă reanimă. Sunt în vers, trăiesc în el. Şi versul e Omul. Da, ne trebuie Adevăr ca să începem o nouă lume. (…Şi Tatăl)

Singurul amurg

Sunt singurul amurg care luminează vatra… îmi caut aşternutul, puterea…

Sunt un amurg…cele câteva istorii pe care le-am avut se pot localiza. Sunt singurul amurg cu proprietăţile lui.

Singurul amurg în care pot să privesc şi să nu mă simt siluit.

Eu, singurul amurg… nu prăbuşesc istoria, mă încânt cu ea, mă leg de firul existenţei planetare.

Singurul amurg în care uneori uit că sunt existenţial.

Singurul amurg – singura probă  a adevărului în care parcă judecata e altfel, mai blândă, dar profundă. Sunt fluid şi nu mă întreb de ce, poate pentru că sunt singurul amurg.

Jurnal, iulie, 2015

 

Egala fraţilor

Trecem puntea în fugă într-un univers îndepărtat şi intrăm în colbul viitorului. Arăt la fel ca fraţii mei. Suntem agitaţi, vorbim. E prima oară când arăt ca ei, în prezenţa lor, când nu sunt îmbrăcată…
Suntem la fel…sunt egala lor…Ridicată să fie pace şi adevăr, la demnitatea originii. Egală…
Arăt ca ei… mă mişc ca ei…comunic ca ei
E după-amiază, puţin trecut de ora trei, în aşternut. Plouă. Vrăbiuţe la ochiul de geam. Lăcrimez că am pierdut chipul de om. Sunt uimită, încerc să întrevăd ce a fost şi nu pot. Nu mă mai văd decăt în egalitatea marii lumini.
Nu mai am aer… Parcă prind viitorul în mâinile mele şi am scut.
Am mai fost cu fraţii mei de atâtea ori, eram însă supusă şi primeam sarcini, fără voinţă şi bine coordonată. Dar abia acum arăt ca ei. Trebuie neapărat să plâng. Brusc mi-a fost dor de chipul dulce de om… Am trecut râul cunoaşterii, dar acum mă uit înapoi spre el şi plâng.
Agonizare în aşternut. Aştept parcă să vină cineva care să mă ia în braţe, să-mi spună că sunt eu. Sau nu sunt… atât de iubitoare de materie vie şi de circumstanţe. Destinul e doar o clipă de însufleţire.
Ploaia s-a oprit. Nobile gând, te-am trezit cu lacrimile mele. Ar fi trebuit să mă bucur că am ajuns la înaltul concept de egal al fraţilor, nu să plâng.
Nobile gând, mai treci pe la mine, tot aşa, într-o zi cu ploaie de vară. Mă găseşti în aşternut, în scutecul materiei.
Cultura gândului îmi aduce noi şi fragile emisiuni. Amprentele câtorva paşi la care trebuie să mă uit. Apoi, fratele zâmbeşte şi îmi mângâie chipul de om. De ce m-am speriat? Aş vrea să descifrez de ce alergam pe podişul acela din spaţiu cu ei şi arătam la fel.
Fratele e blând şi extrem de iubitor cu chipul meu. E protecţia pentru trecerea de la o materie la alta.
Culoarea ochilor mei înlăcrimaţi e vorbită şi notată. Ce facem când ne însingurăm în faţa propriei făpturi?
Mă foiesc în aşternut. Vremea e limpede. A apărut soarele. Fratele e tot în faţa mea, surâde. Întoarce din nou capul spre cineva şi vorbeşte.
Sunt dezbrăcat de haine. Pielea e privită, măsurată. Pielea…doar pielea în aceste clipe. Se iau probe.
Apoi, ca să uit fratele mă urcă într-o caleaşcă şi plecăm împreună în spaţiu să ne amuzăm. Se uită la mine. Îl văd atât de bine şi de viu…
Prea multe emoţii. Cine ştie de când trăim povestea timpului? Trecem prin spaţii îndepărtate. Ajungem într-o încăpere, în faţa cuiva care spune blând, dar imperativ: Eşti a noastră !
Mă întorc în om. Trebuie neapărat să mă limpezesc în gânduri. Am ceva nou pe mine, nişte antenuţe. Sunt albinuţă.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

Noi nu dansăm cu lupii

O să avem răbdare să trăim în această lume şi să ne-o imaginăm aşa cum vrem noi – caldă, bună…
E Ziua Unirii ? Care unire ? Cu ce să te mândreşti azi ? Cu corupţia, dezbinarea ? A înfăţişării justiţiei în haine de damă cinstită ?
Hai să jucăm hora minciunii, a unirii în minciună, interese. Să ne îmbăiem în mulţimea muribundă, să-i dăm mâna mânjită de furt, de sânge.Cu mâna asta pe care i-o întindem la hora unirii i-am luat dreptul de a trăi onest în această ţară şi i-am trădat istoria.
Toate astea îmi dau un sentiment de război, de luptă. Nu pot să tac, să mă opresc. Nu pot să mă uit în ochii copiilor, oricărui copil şi să spun – eu nu am putut face nimic. Tăceam, îmi era frică, pentru că frica a devenit capitală.Mă ridic, chiar dacă m-am simţit învins şi spun – nu ,nu este totul pierdut, trebuie să izbutim, să scăpăm de voi, de minciunile voastre mondiale.
Da, trebuie să fim aşezaţi în stare de luptă şi să aşteptăm, să nu creadă cineva că totuşi suntem laşi, chiar aşa stăpâniţi.
Ei sunt… dansează hora unirii. Ce mai paradă de istorie…Prinde bine istoria când doar faci fast pe spatele ei. Ce bine! ce normal! dar hora noastră unde e? Nu, nu vrem să intrăm în hora minciunii, ci a asăltării iubirii de neam. Nu vrem să dansăm cu lupii, nu, ci cu oamenii simpli, de ei ne e dor, pe ei vrem să-i vedem zâmbind, aducându-şi aminte de istorie, de cei dragi jertfiţi cu durere.
Nu vrem să dansăm cu lupii, să fie clar !
Ziceam odată că nu o să mă mai chinui cu ideea de bine, o să trăiesc aşa, indiferent, nestăpânit de doruri de neam. Dar nu pot, fireşte. Nu am sperat să mă trezesc în zori de zi şi să trăiesc bine, ci un pic normal, demn.
Mulţime, grăieşte tu adevărul pentru că vreau să te ascult, să te asum, să mă las purtat de tine. Eu nu vreau să fac băi cu tine, ci să te fac să trăieşti demn, fără frică.
Mulţime, mă închin la tine! Te slăvesc! Eu nu te vreau pentru mine, să te fur, să-ţi iau votul, ci să stau de mână cu tine fără minciună.Mulţime, noi nu dansăm cu lupii.

Să vină turme să-mi vorbească

Liniştea adie prin frunze
amurgul mă spală de sânge
şi turme vin neîncetat
cu pasul rupt
neînchegat

Aud a vămilor chemare
un glas domol
mă-nvăluie încet
m-aşez pe ciotul
unui gând cochet
se surpă vremuri
în turbare

Vin turme
să-mi vorbească în taină
tăceri îngropate renasc
în pas mărunt
mă rup de amurguri
în al turmelor freamăt
se-ngândură taine
(Despărţirea de amurguri, 2000)

Ieşim din Herghelia Cislău, după un galop sănătos cu calul meu Valah şi o luăm spre munţi, la stână. Stâna e un alt loc al răbufnirii mele spirituale. Uit tot ce este mai radical în viaţa mea, mă cufund în tradiţie şi stele.
Străbatem pădurea veseli. Liniştea muntelui e inspiratoare. E ceva drum, dar nu obosim, suntem prea fericiţi. La un moment dat, se aud câinii, suntem pe aproape. Vreo doi chiar vin în întâmpinarea noastră. Se aud şi glasurile ciobanilor care îi stăpâneşte.
Ciobanii ne întâmpină voioşi, amabili. E agitaţie în stână, urmează mulsul oilor. Intrăm în ţarc, ne adaptăm extrem de repede, ajutăm cu drag. Pasiune fără falsitate. Venim des la stână. O, câtă tradiţie, ce neam frumos… Fericirea are grai, muzică strămoşească.
Nimic întâmplător, totul e adăugat la minunea de a fi. De a te împrejmui cu omul frumos, cu locurile în care respiră, munceşte.
Facem şi aici un reportaj cu Mirela, mai greu un pic însă, pentru că în timp ce se filma, Alexandru, ştrengar,se băga mereu în cadru şi spunea ceva. Am întrerupt, reluat interviul de câteva ori.
E ca o rămânere a mea în timp şi mă bucur extrem. Mă las moale în culcuşul din stână, munţii veghează paradisul acesta. Căci nu mă pot apropia de tot ce-i frumos dacă nu gust omenescul.
Viaţa acestor ciobani nu e deloc simplă. Sigur, pentru mine e poezie, pentru ei muncă. Dar zâmbesc, sunt blânzi, încurajaţi parcă de tainele naturii. Sunt bucuroasă să-i văd, să-i ascult. Această tradiţie e naşterea noastră.
Rămânem până noaptea târziu pentru a gusta frumuseţea locului. O noapte cu stele fără de sfârşit. În ţarc e linişte, câinii sunt şi ei liniştiţi, stau în punctele strategice şi veghează. Vorbim cu ciobanii. Ce cale e mai adevărată decât munca şi tradiţia neamului ?
Am plecat în miez de noapte prin pădure şi ne-am ghidat doar după lumina lunii. O lună superbă. (Jurnal, 1997)

Aşternutul în neam

Mă tăvălesc în aşternutul meu după-amiaza. Este locul unde am primit lumina, ideea.E aşternutul în care mă închid ca să fulguiesc. Din acest aşternut am ieşit din anonimat şi am surâs cel mai mult…Din acest aşternut am văzut discul de pace şi lumină, bolurile cu fiinţe în ele…Din acest aşternut în care trăiam în fugă şi dureros. Aici m-am cunoscut ca o fiinţă adăpată. Pe aici au trecut fraţii. Neamul trebuie să se trezească în după-amiza sa.
Neamul este o durere dovedită. M-am acoperit cu brazdă de lumină ca să pot dormi. Adun în această formă a supravieţuirii elementele unei naţii cu frumuseţe de adăpost, de capre şi vite, căpiţe de fân…Omul este averea amintirii mele. Nu aş vrea să locuiesc pe alte plaiuri şi să mănânc altfel de brânză. Aceste plaiuri de cuvinte sunt Maica mea…
Timpul de concepere a acestei natiuni a fost navigat de Începătorii Fiinţei.(fragment)

Un edict al soldatului

Bunicului meu Ivan Nicolae, mort în cel de-al doilea război mondial, la Cotul Donului
Nimic nu e atât de bun şi adevărat ca adevărul. Sau ca toamna din decembrie care se prelinge peste mine, aici, în podul lumii în care mă aflu. E toamnă de grai universal şi pământ nobil.
Exult în burniţă destul de graţios. Toamna e un lung prilej de a mă privi pe sub streaşina căsuţei cu norele. O, toamnă, ce fericită fiinţă mă faci! Mă determini să exist prin puterea acestei burniţe, să fug din nou la moară, să cern mălai şi să-mi pese mai mult de toate celelalte.
Tună şi fulgeră în luna decembrie. E incitant. Răsare armonia unei lumi trecute. Clipele vin ca o istorie. A fost bine că te-ai născut în căsuţa aceea cu prispă şi norele…De-acolo priveai ploaia, fugeai prin ea ca să simţi pe cineva aproapiat de trupul tău. Să iubeşti. Să crezi.
Ne învârteam în poveşti neascultate, ci doar visate, păstrate în frânturi şi adorate în micul colţ, aproape de sobă.
Parcă am trecut peste zări şi sunt din nou la căsuţă, extrem de fericit, cu toată armonia lumească.
Căldarea e pe foc, fierbe mălaiul… Aveam sentimentul trecerii lumii pe lângă mine, mă ostoiam în răbufniri fantastice ale versului ce cădea ca stropul de rouă şi mă tăvăleam în ea ca să aparţin naturii definitiv.
M-am tăvălit în rouă şi mi-am spălat picioarele cu noroi. Copilăria e timpul de care mă leg uneori în sincope, alteori dureros. Mă apropii adormit de toate şi ce vis frumos văd în somn.
Mălaiul fierbe în ceaun… Am de rezolvat această mare atitudine care e copilăria. Încă tună şi fulgeră în această noapte de decembrie. Şi-mi aduc aminte cum am trăit cu fiinţele din aşezare. Vrei să mai trăieşti puţin într-o fiinţă care ai fost şi te-ai temut. Amintirile sunt o isterie, revăd amprenta timpului stând lângă sobă. Da, soba din chirpici, lipită cu pământ. Mă lipeam de ea, de pământul încălzit care avea un miros plăcut.
Se vorbea despre soldatul mort în război, la Cotul Donului.
O lume pe care nu o înţelegeam, dar o primeam în dar. Brusc începeam să iubesc soldatul plecat să moară în luptă pentru neam. Da, neamul, ţara…
Mămăliga coaptă pe plită. Am în mine limita absolutului. Ce daruri! Mă culcam visând la soldat, speram că va veni deşi trecuse atâta vreme. Noaptea, după ce toţi se culcau, mă uitam pe geam, pe poteca luminată de razele lunii reflectate printre salcâmi şi parcă auzeam paşi uşori. Soldatul nu murise, fusese salvat, trăise undeva în Rusia şi acum se întorcea la noi.
Cum să ceri dreptul de a reprezenta ceva în istoria asta când nici măcar nu-i cunoşti drama ?
Soldatul devenise timpul de care mă agăţam cu disperare. E normal să vreau să mă cunosc şi mai mult.Târziu, mi-am dat seama că soldatul nu se va întoarce niciodată, că el rămâne acolo…Poate fără un mormânt, o cruce…
M-am dus la biserica din sat, unde, într-un mormânt improvizat bunica îngropase câteva obiecte…
Mă durea orice cotlon al singurătăţii în care mă refugiam… Parcă am rămas cu materia acelui timp în braţe şi nu ştiu ce să fac cu ea. Ce fariseu îndrăzneşte să mai ţină prelegeri despre cultul neamului ?

Da, sunt vindecat, dar încă mai păstrez pansamentul. Când şi când sângerez. (fragment, Fiul din copcă)

Să începem o eră sub Domnul Meu – Unificatorul

Voi lupta cu arme adevărate nu perfide. Dacă nu ajut aproapele cel puţin nu-l vând. M-am trezit în miez de noapte şi am crezut în veşnicie.
Mă returnează Domnul Meu în poveştile în care mă văd şi mă vede. Am fost dusă în temniţa privirii şi m-am confruntat. Într-o clipă dăruită de Domnul Meu pot să fac ocolul pământului şi să-l mărturisesc. Printre aştrii luminoşi ai învăluirii. Ce albastru! Ce trăire !
Mă culc cu gândul la soare. La azur. La orz şi ovăz. E o scurtă epopee. O epocă în care trăieşti atât de timpuriu…Mă strecor printr-un adevăr extrem de mic pentru a bănui organul şi a ajunge la lumină. Cât am crezut în această lume şi m-am alterat în ea… Lumea de care sunt îndrăgostită este muribundă. Nu fug, o ador.Respir lângă ea, mă prăvălesc în aşternutul ei bolnav de febră.
Simţeam cum se plămădeşte o fiinţă bună. Mersul către poporul meu este îndestulat cu armele vorbirii. Doamne, oare cât de departe e adevărul ? Îl văd în minte. Îmi umplu gustul cu această fiinţă de care mereu mă îndrăgostesc. Cum să adun conştiinţa maselor ?
Vreau să mă duc după paşii Tatălui meu. Sunt vrednic de milă şi umilinţă ca orice muritor de rînd. Reprezint şi eu puţin adevăr. Oare în câte deşertăciuni am crezut ?

Florile soarelui…

Mi-e dor de un lan de floarea soarelui… să râd în el, să mă uit spre cer şi să cred.Nu am uitat nici de reformă, nici de glasul neamului, nici despre lucrul bine făcut. Numai că întârziem cam mult, avem alte probleme.

Elena