Blog Archives

Liniştea viului

Captez minuni de curbură, se lasă seara  peste învelişul nostru… Răsare soarele, mergem pe stradă, suntem noi, viii – nu căutăm originea, ci lucrurile cotidiene, ne fermecăm cu unele gânduri de bine, sau poate revoluţionare, deschidem glasul inimii.

Fericirea îşi flutură chipul prin trenele noastre nefericite, sunt în ambientul unei mulţimi şi mă uit, sunt chiar ambiental, Doamne, fulgurantă e lumea asta!

Am sărutat cârdul de speranţă cu propria făptură.

Mă configurez şi mă supun.

Mă rănesc privind atâta durere, călătoresc cu gândul spre treceri universale, mă detaşez de tălpile pe care le încalţ, mă cazez în Templul Originii,răstorn lumea din privirea mea pentru că aici nu pot s-o port, trebuie să fiu liber şi curat.

Povesteam cum eram în toiul unei lumi, mă scuturam adânc de mine de parcă vroiam să scot insul adevărat la lumină.(Jurnal,2015)

Advertisements

Sunt eu, poemul din lumi şi stele

Uneori mă întreb de ce sunt aşa de blând când trebuie să mă revolt.Dar e clipa de uitare a singurătăţilor, reformelor. E clipa mea de dumnezeire şi vreau să rămân în ea cât mai mult. Să nu mă las nicio clipă odihnit. Să fiu, să muncesc aici, în dumnezeire, să fac focul pentru vatra noastră lumească.

Căci ştiu că mă întorc la vatra lumească  cu acest foc. Să vină lumea la el.Să trăim ca niciodată în acest foc al adevărului, să se extindă până în marginile omenirii târzii.

Doamne, eu strig, nu ştiu dacă îmi revin din poemul ăsta al speranţei, inspiraţiei, dar aşa sunt clipele astea. Clipe…

Am auzit că poezia mea e pe chipul fiecărui om şi-l luminează.

În fine…

E versul meu împiersicit pentru că e făcut la ceas de primăvară,mi-au căzut  în poală stele de lumină… Să fie ăsta eul meu? universul din care vin? E istoria desăvârşirii neamului de lumină.O, de cât adevăr mă umplu la orice oră din zi sau din noapte…Uit de fantasma lucrului bine făcut,uit…şi dacă eu nu-mi propun adevărul nu pot iubi nimic din valorile umane, adevărul mă face să iubesc omul, să-l aşez pe preşul nostru şi să-l ascultăm.Să nu-i dăm vânt în neant.

O să fac din literatură istorie…O istorie asemuită cu chipul universului.

Mă pândesc florile iubirii şi le privesc.Mă trezesc aşa, uneori cu un dor…

Trebuie să continui poezia până la ultima picătură divină, vin dintr-un poem mă întorc în el.

Nu mă pot reclădi de unul singur în toate astea, ci cu întreaga lume, cu întreg efortul de a fi. A fi este călăuza existenţei mele.Premergătorul ins, sufletul universului, conul de lumină pe care-l văd noaptea privind universul. E conul de lumină al Tatălui, îl văd, îl ştiu, îl simt, îl vreau. Sunt eu, poemul din lumi şi stele.(Jurnal,2016)

Spun şi respir Cuvântul

Din ce colţ al lumii să corespondăm, Doamne?   Trăiesc în materia asta care fierbe ca  într-un uluc şi nu ştiu  cum va fi, ce se va întâmpla cu omul. Eu, Doamne, vreau să fac o mărturie – de mult mi-e gândul la Tine şi vreau să Te întreb ceva. Sunt atins de vreme uneori şi încovoiat, dar încerc să respir şi să spun Cuvântul.

Stau undeva, la un capăt de drum, pe o piatră, mă uit în dreapta şi în stânga, nu ştiu ce aştept.    Sunt drumuri cu praf, parcă drumul copilăriei. Apoi, deodată, stând aşa,pe piatră,  sunt dezvăluit, dezbrăcat de haina de om.

Vreau tainele lumii.

Curg picături… beau şi îmi dau viaţă, le sorb şi parcă mă trezesc. Iţi dau să bei din Universul meu, aud.

Văd acel Univers… Ce pot să grăiesc acum? Să mă vindec de cele lumeşti şi să mă uit spre acel Univers.

Mă regăsesc cu fiinţele din lumea mea şi zâmbesc. Mă furişez în diverse taine să văd lumea, s-o văd şi să iau decizii. Intru într-un fel de văgăună.Vorbesc.

Sunt fericit, ating Coama Adevărului apoi alerg spre ceva, deocamdată nu ştiu spre ce, dar voi vedea.Se deschid în faţa mea multe căi, toate într-un univers al nostru,  alerg în faţa acestei cărări, sunt în corespondenţă cu ai mei. Am o misiune, sunt încordat.Undeva, unde o să ne unim forţele, trebuie să ajung să ating acel punct.

Doamne, şi după asta ne putem uita – eu şi fraţii – în oglinda Ta. În acel ecran în care Tu vezi Totul. Şi sunt fericită că pot să văd Ecranul şi să mă sui în mersul omenirii.

Doamne, acum pot să Te întreb: Cum mă cheamă cu adevărat?

(Jurnal, decembrie 2015)

Dezleagă-mă…

Un sunet de câmp mă înconjoară, de câmp verde şi auzit, el tremură şi se mişcă. Câmpul glăsuieşte, îl văd de departe cum se desface. Apoi a apărut Iisus, stă în faţa mea cu mâinile întinse şi legate. Şi-mi spune blând, privind în ochii mei atât de adânc încât mă cutremur : Dezleagă-mă…
Am rămas înmărmurită, Iisus stătea în faţa mea şi mi-a cerut să-I dezleg mâinile legate de ucigaşii lui. Durerea s-a amestecat cu o dragoste nemărginită, dar şi cu o putere ieşită din comun, puteam să mă lupt deodată cu întreg universul.
Durerea aceasta e ca un nou început de viaţă, speranţă. Am încă în faţă imaginea vie deşi momentul revelaţiei a trecut.
Dezleagă-mă… Acum ştiu să-mi trăiesc mai mult timpul, ştiu ce înseamnă mai mult trupul meu, clipele în care sunt aici. Am fost multe zile bolnav, pierdut şi confuz, această mare lume nu mai puteam s-o respir. Am însă o mare responsabilitate, – să dezleg mâinile lui Iisus. Nu mi s-a părut prea greu, parcă eram acolo, în lumea aceea şi o priveam. Puteam să lupt cu ei şi să le înfrânez ura.
Adevărul a fost împărţit, murdărit, strangulat şi l-am privit de-a lungul timpului fără să putem face nimic. Mai pot fi vreo clipă bolnav sau deznădăjduit? Nu mai putem lăsa adevărul în murdăria asta, nu mai pot dormi, adevărul are luptătorii lui pe care i-a pregătit, îi pregăteşte. Adevărul se arată şi vorbeşte slujitorilor lui. Ce pot face decât să reflectez adânc la asta?
Dezleagă-mă… nu aş fi crezut că vine aşa… că pot să privesc şi să ascult firesc, de parcă mi-aş fi întâlnit fratele. Ştiu că nu L-am atins, am rămas privindu-L şi am înţeles. Sunt pătrunsă de acest fior dulce al fraternităţii, al Tatălui Nostru.
(fragment, Fiii Gândului,2011)

Compun zilnic câte o linie melodică a spiritului…Dezleagă-mă…
12,48
…parcă rup lanţurile cu care e legat Iisus, le rup cu o forţă nemaipomenită şi Îl eliberez.
Da… atunci nu l-am dezlegat şi nu am înţeles de ce. Abia acum s-a întâmplat… Totul se trezeşte în noi cu putere, dăruire, necesitate. Ce fac cu aceste lanţuri? le am în mână.
Am aflat că sunt Eu şi pot să dăruiesc lumii privirea, iubirea, costumul meu. Dar pot să şi pătimesc ca orice om de rând.
Trezeşte-te cu mine în Gând …E Iisus.. Am renăscut. Doamne, eu nu mai vreau să ştiu decât un singur cuvânt – Iubire. Eu nu descopăr doar lumea mea, ci şi alte lumi, dau văluri la o parte. M-am dezvăluit şi eu.
Ies în faţa unui templu între cele două coloane. Dar parcă a fost făcut cu câteva clipe înainte pentru mine. Doamne, Eu pot să Fiu, Eu pot să Ştiu, Eu pot să Spun, Eu pot să îngheţ durerea lumii.
Extindem dragostea de Fiu
eterna lume din care mă adun,
istoriei eu Frate îi spun.
( Jurnal, septembrie,2014)

Răsărit de soare şi cafea

O, ce de vreme…
ce multă vreme este
eu scriu
şi mă rezem de tine lume
eu scriu
şi vremea mea te-ajunge
lume
nu plânge
zâmbeşte celui care te atinge

Dimineaţă de februarie. Privesc un superb răsărit de soare în timp ce beau cafeaua. Pe cerul gri, încă molcom, adormit, răbufnesc, dintr-o culme a infinitului parcă, nuanţe roşietice. Trăiesc câteva clipe, se amestecă, apoi, încet, se estompează… Gonesc spre un adevăr al universului. Soarele se iveşte viu, ca focul.
Nu pot să ridic glasul decât ca să lupt, să orânduiesc, sau cel puţin să clarific o stare. Vreau să fie mai bine. Eu nu mă oblăduiesc ca să stau bine, liniştit, lupta e calea pentru aflarea adevărului.
Să ţinem de graiul neamului – şi nu e o idee la cafea sub impresia unui răsărit, e forma în care poţi să te manifeşti, să crezi. Nu pot uita mândria neamului meu de a fi mai bun, tolerant…
Am supoziţionat lumea mai întâi, am reevaluat-o mai apoi, m-am dus în adâncul ei ca s-o ating. Îmi adun memoriile despre lume şi despre mine.O lume care mi-a dat glasul ei, haina, m-a atins şi am atins-o. O lume în care mi-am exprimat fervoarea şi opţiunea de a fi.
Ce răsărit …
A visa, a pregăti armonia din care sunt… Nu mă tem de doruri, vreau doruri. O, şi am atâtea forme de dor … să alerg pe pajişti, să mă înmiresmez cu miros de dac şi de opincă, să aud păsări cântând…
Nu poţi să nu alegi aceste minunăţii, adevăruri care stau la tine acasă şi ar vrea să le vizitezi mai des, să le aduci pe culmile gândurilor neamului.
Nu poţi opri dumnezeiasca prefacere, închinăciune.
Februarie, 2015

Ograda

Port povara lumii şi a stelelor, dar îmi place. Si ce e mai frumos decât să porţi povara lumii şi a stelelor? Să  te lasi vrăjit de tot ce este în ogradă?
Am circulat şi eu prin ea ca orice ins, am dat firimituri la găini, am privit cocoşul şi în sinea mea răzbea mai aprig dorinţa de bine şi frumos. Să calci bătătura cu fulgi…
Ograda trebuie vorbită, spălată, acoperită de gânduri nobile. În ogradă găseşti istoria lumii omeneşti, acolo vieţuieste,  se hrăneste, îşi spăla cearşafurile şi se aşeaza sub grindă ca să se odihnească. Am trecut de atâtea ori prin grădina omului şi m-am proptit de garduri…
M-am trezit în ogradă în zori şi m-am umplut de foşnetul ei, am pus lucrurile cap la cap, să mă adap din această locuinţă pământească. E ograda omului, culcuşul lui. Ograda e prilejul de a face fericit Cuvântul, pe mine însămi, pentru că am umblat desculţ prin ea.
Este clar – locul copilăriei nu poate fi abandonat, acolo am căpătat definiţii. Ce mai pot spune în veacul ăsta pe care nu ştiu dacă să-l numesc de singurătate sau de apropiere? Aş vrea să fie apropiere, gânduri bune,nu vreau să mă simt singur într-un veac luminos, pe care l-am ştiut, am vrut să-l arat. Nu, nu e veacul singurătăţii, e veacul apropierii.
Trebuie să merg să sărut Omul încă o dată. Vreau să descriu mirajul lui, ograda în care s-a născut.     Ploaia…
Ştiu, ploaia şi cu mine, eu cu ploia, ce mai contează? Am fost împreună, a fost bine, în ploaie, pe văi şi dealuri, eram eu, dezlegat de orice constrângere umană. Eram in ograda…
Nu te opri graţie divină să-mi dai mustul tău, amestecul de bine. E bine să grăim adevărul chiar dacă nu ştim decât foarte puţin despre el, e bine să grăim pentru a avea ograda aproape. M-am educat în spiritul unui adevăr pe care trebuia să-l cunosc, nu puteam să vieţuiesc altfel. Eram în toată această lume mai puţin obosit dacă ştiam adevărul.
Bună ziua, Adevărule… Sunt eu, mi-e dor de tine şi de Cuşma Ta.
Iunie,2013