Blog Archives

O istorie hieroglifică

ultimul-trigon

„Privirea lăuntrică, specifică literaturii Elenei Radu se fixează cu şi mai multă încăpăţânare asupra propriei fiinţe pe care încearcă s-o epuizeze prin analiză.Pasiunea de a nota febril stările delicate ale fiinţei psihice,sociale(o fiinţă retractilă şi visătoare), o pune pe autoare în stare de graţie poetică…”Mircea Ghiţulescu, prefaţă, O nouă istorie hieroglifică, Ultimul trigon,2005

“O zi din viaţa noastră subtilă

Voi asigura succesul iubindu-l pe celălalt.În toată întinderea de mai devreme am fost anonimă, dar m-am salvat, prinzând efectul altei stări.Nimeni din mulţime nu a fost suficient de instruit…

Nu mi-e milă de ei pentru că au făcut aventură.Şi-au căutat slujbe, plăceri.S-au împrietenit unii cu alţii ca s-o ducă bine.Nu-ţi poţi avea rostul în această lume obosită.Mă aflu în regatul libertăţii inopinate.Eu nu primesc de la nimeni nimic, îmi creez singură posibilităţile.

Propun cinci minute de revoluţie făţişă.

Împlinirea zilei de azi este argumentul suspiciunii.Neîncrederea – locul ultimelor efectuări.Vrem să ieşim în stradă pentru a demonstra noile noastre gânduri.

Sunt în această gloată sfâşiată, mută şi n-o observ.Degeaba strig că e revoluţie.Gloata e moartă în propriul chip.A scăpat dintr-o întâmplare dar nu se poate ameliora în alta.Omul nu se mai poate portretiza, pare învăluit din ce în ce mai mult în ceaţă.Nu mai are voce.E revoluţie şi el nu poate simţi asta.

Nu mai distingi nimic, toate fiinţele s-au adunat într-una singură, cenuşie care a devenit extrem de suspicioasă privindu-te.Cu această fiinţă te vei lupta.”

 

Advertisements

Prospecţiuni asupra adevărului

Mă plimb, nu imit dragostea, sunt cupidonul ei, mi se schimbă feţele ca nişte foi, sunt privit. E o dimineaţă răcoroasă, cu tei răscolit, înflorit, mă prigonesc visând la adevăr, la ţesătura lui.
Acum mă uit, privesc o ţesătură veche de la strămoşi, o iau în mâini, o voi purta. Mă pun în fruntea lumii cu ţesătura de la strămoşi.Eram în calea adevărului cu un trecut fabulos, eram…
Îmblânzesc metafora, dumnezeiescul a fi.
Să dai viaţă unei orânduiri…să ai în spatele tău mulţimea, să-i iei pulsul pentru a te gândi la ea – nu să o minţi neîntrerupt şi odios cu lozinci şi texte funebre şi apoi să te arunci în lux şi nesimţire.
Mulţime, îţi ascult sunetul, e graiul ce-l ştiu şi spun.
Exist, sunt promis.
Începe lumea să se dizolve spre mine… O văd, mă întreb, chiar mă aranjez pentru ea.
Sunt temperamental, istoric,literalmente misterios. Recidivez în toate astea.
Timpul mi-a prezis libertatea de a fi. Din când în când mi-e sete să fiu eu.
11,22
Graiul meu e fascinant,adăpostit,restituit.Văd colbul viitorului, e departe, văd succesul fin al materiei. Eu visam la libertatea de a fi, de a mă încălzi la timp, parcă eram în zona finită a libertăţii.
Mă propun singurătăţii, fidelităţii actului de singurătate şi să mai coc turta din care mă hrănesc,redimensionat de singurătate şi turtă. E locul meu la vatră, se potriveşte cu anii copilăriei şi ai libertăţii sufleteşti. Mă aleg ca singur moştenitor al acestei frumuseţi.Jurnal,2015

Două minute de revoltă

Literatura e cazul meu de recepţie – dansez, îmi spun cuvântul, obosesc, trec de la fericire la dramă – e recepţia cuvintelor, a meselor bogate în metafore.E o zi însorită – sunt în Cuşma Adevărului şi încă mă întreb dacă sunt fericit.
Mi-e dor de cuvinte, de amurguri şi de zei.
Lasaţi lumea liberă, să-şi cânte versul ei…
Vreau ca totul să fie lumină şi zei, să umblu în sandale spre Templele cunoaşterii, să nu mai văd materia însuşită de om, de sughiţurile lui lacome. Vreau o materie liberă, un om liber.
Am grăit adevărul pe unde am putut, m-am oprit. În toată această vreme am fost uimit, am trăit vremelnicia, lipsa de certitudine socială, am privit cu stupoare spre destinul omului.
Ce suntem ? Oare nu trebuia să se întâmple ceva pe maidanul nostru? Chiar putem privi fără să ne revoltăm măcar un pic? Nu pregătim tunurile, dar totuşi o revoltă e firesc să avem. Măcar două minute de revoltă – nu două minute de ură aşa cum spune Orwell în 1984. Două minute de revoltă…
Suntem tot ăia – tot cu ăia, tot ăla, şi mulţi pe lângă ăla…
În fine, vrei cuvânt, dragoste, altruism, dar când eşti cu ăia, îl vezi tot pe ăla… Ai nevoie de două minute de revoltă.
De ce ţi-e teamă ? De ce te numeşti cum te numeşti ? De ce zâmbeşti ? De ce respiri? De ce ai vrut să schimbi lumea cu ideea ta? Şi lumea e tot acolo, neschimbată…
Ce stupoare!

Cauţiunea Adevărului

Pentru a avea adevărul trebuie să plătim cauţiune. El este închis undeva şi nu-l putem vedea. Trebuie  să-i preaslăvim în continuare pe cei ce mint şi se aranjează pe spinarea noastră.
Minciuna e propagată pe meridiane, fierbe sărăcia continentelor,se sugrumă bruma de libertate, suntem reactualizaţi prin reforme aşa zis sociale, în fapt, noi nu mai corespundem pentru ei. Suntem mobilizaţi din ce în ce mai mult pentru a trăi această minciună,  a nu sufla o vorbă împotriva lor.Minciuna se revitalizează pentru că are argumente de ici-colo, de la stăpânii de afară sau din interior.
Ce bine trăiesc ei şi ce locuri fine au! Ce contează că pe dedesubt miros urât, că minciuna respiră în toate ţoalele luxoase. De acolo,  se uită cu dispreţ în oalele murdare ale naţiunii … Mai  râd uneori, o mângâie…ca să pară democraţi. Se şi fardează puţin  pentru a-i fura votul, gândirea liberă. Au avut câteva cuvinte de bunăstare, dar tot la priveghi suntem. Noi nu mai putem fi fericiţi, ci doar oblăduiţi.
A crezut muribundul social că începe o viaţă mai bună? A sperat. Oalele lui flămânde  sunt însă mai dezgustătoare…
Se fărâmiţează naţiunea, suntem sub imperiul minciunii natale,mondiale.Şi vin noi etape ale reorganizării pentru că nu am flămânzit destul. Vrem pâine ? Dar sarea nu e de ajuns ?
Această plagă trebuie trecută prin foc şi sabie. Ne-am trezit cu gânduri bune, de pace, armonie socială, dar cu cine ? Unde să ducem astea ? În cuibul minciunii ?
Cândva eram sub imperii străine, acum suntem sub cel mai groaznic imperiu – al minciunii. Al devastării neamului. Cine nu vrea să adere la acest strigăt ?

Nimeni nu este mai presus de lege.Şi totuşi este.

Vrei să ai legătură cu tot ce este frumos şi preţios, dar când starea socială e deplorabilă nu poţi rămâne în turnul tău de fildeş, trebuie să fii alături de mase. Laşi poezia şi te alături stărilor sociale. Muribunda democraţie face ravagii. Nimic din ceea ce trebuie să îţi dea siguranţă nu mai există.Stau mărturie convulsiile  sociale, mocnite, spontane, revoltate. Legea nu mai e lege, statul nu mai e stat, ţara nu mai e ţară. Minciuna şi sărăcia sunt drame naţionale
Abuzul  a devenit sfidător şi pe faţă încălcându-se orice minimă decenţă a legii, bunului simţ. Votul a devenit infracţiune,  mâine vom fi anchetaţi că existăm. Cine suntem, de unde venim, care e treaba  pe planetă. Asta e democraţia noastră stupidă. Politicile sociale au ajuns  degradante. Nu suntem o ţară civilizată, nici demnă. Dacă nu ai politici sociale bune, drepte, corecte, despre ce vorbim? Politici care să ţină românii în ţară. Mă întreb cu groază dacă eram o populaţie de vreun miliard , unde s-ar fi ajuns? Degeaba avem frunze turistice, dacă românii sunt sclavii Europei.
Din ce formă social politică, ce nouă doctrină, sau una veche, dar bine reformată, să vină salvarea? A câta oară trăim epoca mizeriei şi cerem întruna argumente, dezbateri? Şi ce? Epoca mizeriei are proprietarii ei sănătoşi, spătoşi… O naţiune care trăieşte de pe o zi pe alta, în fluctuaţii politice, auzind doar despre iluzia traiului decent, cum, când se fixează. O fi şi asta vreo progenitură de adevăr.
Mă leg de adevărul social.De neamul  boicotat. Aş fi jalnic dacă aş fi indiferent, dacă aş sta deoparte. Orice cetăţean are dreptul să lupte pentru o viaţă mai bună în ţara în care s-a născut,în  care trăieşte , să aibă principii. Să nu lase capul în jos chiar dacă este ameninţat sau i se sugerează că ar trebui să mai tacă. S-a dat drumul unui adevărat efect social.
Cât trebuie să ne uimească anumite lucruri… Cum dupa 22 de ani luptăm încă pentru democraţie şi o viaţă mai bună şi totul parcă se duce în neant sau în conturile unora. Lozincile şi părerile străine au devenit prea obositoare. S-a spus că trebuie  să fim în Europa şi-am fost cuminţi, darnici… Dar ce limbă de lemn are şi Europa… Ce haine murdare… Mai nou şi-au pierdut încrederea în noi. Dar încrederea noastră în ei? Cu asta cum rămâne? Nu trebuie discutată? Oare să privim cu spaimă, se repetă istoria ?
Statul nostru a devenit lamentabil, o colonie cum spun mulţi şi cum de altfel o simţim.
Dar nu s-a stins dorinţa de democraţie şi libertate. Şi eu o am. Chiar dacă uneori îmi vine să spun disperat : Adio,  democraţie.

De ce mă simt în ilegalitate ?

La un moment dat mi-am spus că nu voi mai vorbi despre sărăcie, corupţie pentru că am obosit, m-am plictisit şi oricum nu are rost, corupţia a devenit firească, e a noastră, e cu noi şi ca să trăim bine trebuie să fim corupţi.
Nu am putut să cedez însă  şi  m-am revoltat din nou. Nu cu gândul că aş fi unul dintre cei care o vor stârpi, ci pur şi simplu din principiu, pentru că, în naivitatea mea, tot mai sper într-o societate dreaptă şi bună. Am continuat deci să-i fiu adversar chiar cu riscul  problemelor generate de acest subiect, de la atitudini ostile până la a fi urmărit pentru că îţi permiţi să judeci. Fireşte, corupţia este delicată nu poţi să te iei de ea aşa…
În toţi aceşti ani, abia acum conştientizez că vorbind despre corupţie mă simt singur şi în ilegalitate. Mă simt în ilegalitate într-o situaţia paradoxală – în care ilegalitatea e la putere iar legalitatea se află în afara sistemului. Nu am reuşit să fac adepţi, să fiu urmat, să mi se alăture înşi, să milităm împreună. Deşi aceşti oameni îţi dau dreptate, preferă să rămână în suferinţa lor târâtoare, să fugă, să se ascundă, să nu se contamineze, pentru că şi ei simt că adevărul şi dreptatea au intrat în ilegalitate. Cine ar fi crezut cu 22 de ani în urmă că ne aflăm aici, cu povara minciunii, a corupţiei? Că aceşti conducători nu încetează în a ne umili prin imoralitatea lor?
Am visat la o revoluţie adevărată (şi încă mai visez), dar nu una cu vărsare de sânge, ci o revoluţie a binelui, în care statul să-şi asume orice cetăţean, (nu doar legi care-i reprimă drepturile). Trăiesc cu speranţa că nu putem rămâne indiferenţi la nesfârşit.

 

Şi câteva poeme în care mă regăsesc…

Dar divin
Mă aştern la Picioarele Tale, Doamne
pentru că azi M-ai îmbrăcat
cu Chipul Tău
si am putut să trec peste mine
peste această durere care sunt Eu
Mă aştern la Picioarele Tale, Doamne
pentru că azi Tu sunt Eu
vreau să calc un Pământ Nou
fără durere şi strigăte
de ajutor
Doamne, cât de mult îmi doresc
să rămân în această haină a Iubirii
a Chipului Tău

Mărturisire
Am stat cu Fiinţele Tale, Doamne
Şi am ridicat tonul uneori
m-a indignat impresia lor
de fericire şi nemurire
M-ai făcut să gust, să gust fără oprire
din această lume
şi mi-am dat seama
că trebuie să ai cel puţin
un proces de conştiinţă
ca să fii fericit
să priveşti măcar o dată pe celălalt în ochi
şi să te îndrebi cine sunt ?

Regăsire
Am urcat dealul Istriţa
ca să ajung la stele
şi  m-am atins de ele
de atâtea ori
ca de o poamă coaptă
De atunci
sunt mereu flămând
şi urc tot mai mult dealul
ca să mă satur de poame
şi de aproapele Meu

A venit vremea
să-mi trăiesc adevărata Privire
să-mi dau învelişul la o parte
să arat lumea din care vin
să trezesc Pământul din adormire
să îi dezvălui faşa nemuririi