Blog Archives

Vrem o lume bună de care să nu se teamă nimeni.Cerul şi pământul se adună într-un singur Cuvânt

Am înţeles gândul acelei sublime resuscitări de a ajuta omul pentru a-l putea implanta în organul nostru şi a-l vitaliza pentru lumină. Am adus  multe coşuri cu amănunte de sus, de la noi, din sferă şi acum stau aplecat asupra omului să-l îngrijesc. Nu pot să-i las forma de vieţuire aşa, la întâmplare.

Stau sub lumina Ochiului divin şi ştiu ce am de făcut. Nu am întrebări, totul vine automat. Doamne, cum pot să mă ating de oameni atunci când am dragostea Ta… Cum mă cufund în istoria fiinţei pământene. Ochiul divin îmi menţine energia şi puterea de a fi în acest loc.

Timpul e aici, se organizează deasupra acestei lumi în durere. Dau la o parte încălţările omului pentru a-l putea vindeca. Îi micşorez umbra.

Te ungi cu neamul ăsta şi-n venele tale curge din nou sânge de martir. Vor ieşi din ascunzişurile lor toţi fraţii şi se vor alinia  în acest spaţiu al salvarii insului. Va fi ca o năvală a istoriei, dar şi a scurtării timpului în grad social. Regăsim natura feudală a istoriei şi ne oprim. Emoţia cea mai mare este omul şi cărarea lui. Şi parcă îmi părea rău că am fost la Foişor, deşi am luat cu mine durerea lumii şi am încercat s-o strivesc prin cuvânt. Respect pentru lume şi orice altă necuvântătoare. Pentru că nu pot să trec cu vederea sămânţa în care s-a strâns tot Adevărul. Toată impresia că locuim într-o peşteră a fiinţei.(fragment …Şi Tatăl )

Singurul amurg

Sunt singurul amurg care luminează vatra… îmi caut aşternutul, puterea…

Sunt un amurg…cele câteva istorii pe care le-am avut se pot localiza. Sunt singurul amurg cu proprietăţile lui.

Singurul amurg în care pot să privesc şi să nu mă simt siluit.

Eu, singurul amurg… nu prăbuşesc istoria, mă încânt cu ea, mă leg de firul existenţei planetare.

Singurul amurg în care uneori uit că sunt existenţial.

Singurul amurg – singura probă  a adevărului în care parcă judecata e altfel, mai blândă, dar profundă. Sunt fluid şi nu mă întreb de ce, poate pentru că sunt singurul amurg.

Jurnal, iulie, 2015

 

Noi nu dansăm cu lupii

O să avem răbdare să trăim în această lume şi să ne-o imaginăm aşa cum vrem noi – caldă, bună…
E Ziua Unirii ? Care unire ? Cu ce să te mândreşti azi ? Cu corupţia, dezbinarea ? A înfăţişării justiţiei în haine de damă cinstită ?
Hai să jucăm hora minciunii, a unirii în minciună, interese. Să ne îmbăiem în mulţimea muribundă, să-i dăm mâna mânjită de furt, de sânge.Cu mâna asta pe care i-o întindem la hora unirii i-am luat dreptul de a trăi onest în această ţară şi i-am trădat istoria.
Toate astea îmi dau un sentiment de război, de luptă. Nu pot să tac, să mă opresc. Nu pot să mă uit în ochii copiilor, oricărui copil şi să spun – eu nu am putut face nimic. Tăceam, îmi era frică, pentru că frica a devenit capitală.Mă ridic, chiar dacă m-am simţit învins şi spun – nu ,nu este totul pierdut, trebuie să izbutim, să scăpăm de voi, de minciunile voastre mondiale.
Da, trebuie să fim aşezaţi în stare de luptă şi să aşteptăm, să nu creadă cineva că totuşi suntem laşi, chiar aşa stăpâniţi.
Ei sunt… dansează hora unirii. Ce mai paradă de istorie…Prinde bine istoria când doar faci fast pe spatele ei. Ce bine! ce normal! dar hora noastră unde e? Nu, nu vrem să intrăm în hora minciunii, ci a asăltării iubirii de neam. Nu vrem să dansăm cu lupii, nu, ci cu oamenii simpli, de ei ne e dor, pe ei vrem să-i vedem zâmbind, aducându-şi aminte de istorie, de cei dragi jertfiţi cu durere.
Nu vrem să dansăm cu lupii, să fie clar !
Ziceam odată că nu o să mă mai chinui cu ideea de bine, o să trăiesc aşa, indiferent, nestăpânit de doruri de neam. Dar nu pot, fireşte. Nu am sperat să mă trezesc în zori de zi şi să trăiesc bine, ci un pic normal, demn.
Mulţime, grăieşte tu adevărul pentru că vreau să te ascult, să te asum, să mă las purtat de tine. Eu nu vreau să fac băi cu tine, ci să te fac să trăieşti demn, fără frică.
Mulţime, mă închin la tine! Te slăvesc! Eu nu te vreau pentru mine, să te fur, să-ţi iau votul, ci să stau de mână cu tine fără minciună.Mulţime, noi nu dansăm cu lupii.

Da, e loc de poezie

De curând a fost inaugurată Vila Albatros, fosta reşedinţă de vară a ministrului Alexandru Marghiloman. Şi pentru că o astfel de clădire, de conac mai precis, cu atâta încărcătură istorică, nu putea decât să aibă o destinaţie de nobleţe, aici s-a deschis Centrul Cultural Alexandru Marghiloman.

20151008_155203O clădire a cărei arhitectură splendidă, somptuoasă poartă amprenta arhitectului francez Paul Gottreau, dar şi o renovare impecabilă, cu bani din fonduri europene. Conacul, aşa cum arată acum este o reverie

P1040515Prima lansare de carte a avut loc pe 8 octombrie cu volumul Blocat în lift, spre cer, autor Marin Ifrim, – un puzzle lirico-estetic,în care autorul explorează cu superluciditate evenimente din viaţa sa; În fine, pot vorbi cu fruntea sus, din fundul prăpastiei. În fine, mă pot ruga fără să îngenunchez…

20151010_112232

Practic, această lansare care s-a desfăşurat într-o atmosferă ciudat de plăcută, deschide seria evenimentelor culturale nu numai locale, ci şi naţionale şi internaţionale.

20151008_163248

Vila Albatros – locul preferat al Reginei Maria. Parcă îi auzi paşii…

P1040524Parcul e frumos, romantic… Trandafirii sunt încă înfloriţi

20151008_160359Alei, spaţii verzi, foisor, heleşteu… Creşte ritmul metaforei

20151008_160831Gheorghe Petcu – un pasionat de istorie şi un militant pentru adevăr

20151008_155230

Da, în conacul lui Marghiloman e loc de poezie, cultură…

În sunetul neamului ne răspândeşte timpul

parintele-Milea

… e acel sunet pe care îl aud atunci când sunt lângă oameni de valoare, de iubire de neam, de semeni şi care se înveşnicesc prin faptele lor bune
…e începutul unui gând pe care îl simt după ce am venit de la lansarea cărţii Un samaritean deosebit – Preotul Mihail Milea, care a avut loc sâmbătă, 3 octombrie, la Fundaţia Sf. Sava Buzău. O biografie a părintelui scrisă de prof.Ion Cojocaru.
A fost o lansare uşor atipică aş spune, pentru că în toată acea manifestare la care au participat şi au luat cuvântul nume importante – Gheorghe Petcu, general Lucian Foca, Valeriu Şuşnea, Ovidiu Cameliu Petrescu Prefect George Savu, viceprimar Dunel Alexandru şi mulţi alţii, părintele nu era acolo. De fapt, se afla undeva în spate, într-un colţ. Şi nu mă surprinde, pentru că aşa cum îl cunosc eu, cuvintele mari, de laudă, de altfel binemeritate, nu le asimilează cu mândrie şi aroganţă, e acelaşi om simplu, modest, jenat să fie atât de lăudat.
După lansare şi autografe ne-am întâlnit. Se bucura sincer, ca un copil. Ne-a binecuvântat ca de obicei, nelipsind acel Mare este Dumnezeu, crezul domniei sale. Sigur, aş putea scrie despre părintele Milea foarte mult. De-a lungul timpului am simţit un fel de siguranţă ştiind că există un astfel de om, eu care am nevoie de repere, de valoare ca să exist, altfel mă pierd.I-am mărturisit, în curtea Fundaţiei, sub un soare plăcut de toamnă ce preţioasă este prezenţa sa în viaţa noastră. Şi mi-a arătat…umbra. Deşi părintele Milea nu este un om care face umbră pământului degeaba.
Părintele creează acea lume în care nu poţi decât să-ţi iubeşti semenul, neamul, credinţa şi cred în continuare că reforma vine de la adevăratele valori, nu improvizaţii.

Preotul Mihail Milea în conştiinţa oamenilor, realizată cu sprijinul sociologului Ghe. Petcu, membru USR.

Cartea este…un studiu aprofundat al vieţii şi activităţii părintelui Mihail Milea, începând cu anii copilăriei, familia, anii de şcoală primară, gimnazială, Seminarul Teologic din Buzău, Institutul Teologic din Bucureşti, doctorat, viaţă de familie. Dl. Ion Cojocaru a dat la iveală o carte uşor accesibilă, cu informaţie densă, adunată din surse documentare incontestabile…. Ghe Petcu, Cuvânt înainte.
Legătura sa cu noi militarii vine să consfinţească tăria de luptător a părintelui pe altarul mântuirii neamului.Părintele Mihail este imaginea vie a preotului cu crucea în frunte, care însufleţeşte oastea iubitoare de Patrie şi de Hristos.Părintele Mihail Milea – duhovnicul sufletului românesc,General locotenent dr.Nicolae Ionel Ciuca, Şeful Statului Major General al Armatei Române.
Călător neobosit în a căuta soluţii pentru binele oamenilor, nu-şi uită niciodată îndatoririle de preot, fiind omniprezent la toate ceremoniile religioase şi militare, la toate manifestările ştiinţifice, culturale şi sociale ale urbei şi nu numai...Miniportret, General maior dr.Lucian Foca,Comandantul Diviziei 2 Infanterie Getica, Comandantul Garnizoanei Buzău
Deşii suntem amândoi în uniformă, straiele noastre nu seamnă, nici ca textură, nici culorile nu sunt asemenea… Seamănă însă, îndrăznesc să cred, în multe privinţe misiunea şi datoria faţă de semeni...Părintele Milea,Comisar şef de poliţie Laurenţiu Pantazi…
Cu siguranţă că în rândul personalului militar şi civil din Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene Aurel Vlaicu din istoricul Ziliştea-Boboc-Buzău, iar pentru mine în mod particular Părintele Mihail Milea este un om special, deoarece este iubit şi apreciat, pentru tot ceea ce este şi face domnia sa, în activitatea de slujitor la altar şi bun samaritean al societăţii româneşti contemporane.Părintele Mihail Milea, prietenul aviaţiei militare române,Comandor dr.Marius Adrian Nicoară, Comandantul Centrului de Instruire pentru Forţele Aeriene de la Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene Aurel Vlaicu Boboc.
Am avut onoarea să stau lângă domnia sa atât la Festivalul tradiţional de colinde pe care an de an îl organizează cu mare grijă, cât şi în timpul zăpezilor năprasnice care au afectat judeţul, când în sutană de preot a însoţit jandamii pentru a aduce un strop de alinare şi ajutoare persoanelor rămase izolate din cauza nămeţilor.Mare este Dumnezeu,Colonel Florin Michiten, Inspector şef al Insp.de Jandarmi,Buzău
Plecăm cu maşina Fundaţiei Sf.Sava la Bisoca. Părintele Milea duce acolo, la campus, mâncare şi alte lucruri necesare. Vom face şi un reportaj cu tv Storm.
Părintele mi-a atras atenţia prin umanism, iubire de aproape aşa cum nu am mai văzut de mult şi mai ales în vremurile astea. Are o privire adâncă şi caldă. E protector, mă simt bine în preajma spiritului său creştin.
Plouă mărunt, suntem în munţi. Maşina se opreşte. Coborâm. Aer, linişte, binecuvântare… parcă eşti într-o cădere sublimă. Şi eu caut adevăruri, răspunsuri…Cartea Trăim în eternitate am scris-o simţind frumuseţea acestui loc.
Şi picură mărunt. E tăcere… Apoi părintele spune blând şi convingător: O să dea soarele. Şi după puţin timp a dat.
Ne îndreptăm spre campusul, ridicat aici, în inima munţilor. Copiii, veniţi în vacanţă, ne ies în cale râzând de bucurie că îl văd pe părinte, îi sar în braţe. El îi mângâie, surâde… Îi îmbrăţişăm şi noi, e un moment foarte emoţionant, special.
Mai târziu, Mirela face interviul cu mine şi părintele Milea. A ieşit bine. Mai rămânem o vreme în campus cu copiii apoi o luăm spre lac. Parfum de munte, poezie… Lacul e poetic. Am continuat drumeţia printre ferigi şi ciripit de păsărele. Nu pot să descriu tandreţea simţirii. E Bisoca, locul frumuseţii, al bunătăţii…Jurnal, 1997

Infinitul poeziei

Nu-mi mai aparţine mie infinitul poeziei? Să uit puterea de a fi? Să mă mărginesc la aceste obişnuiţe ale vieţii ? O, nu, vreau infinitul poeziei, să alerg după Adevăr, după Om. Şi să nu fiu înfrânt. Îmi doresc toate arderile infinitului poeziei ca să pot duce plugul mai departe.Vreau să alunec în timbru ei vesel şi fără capăt. Ceea ce mă poate învinge e numai capătul acestei poezii.
Sunt plin de mine în dimineaţa asta, caut poezie, ce vreţi mai mult ? S-a ivit colţul ierbii, dau mugurii şi mă tot întreb ce e cu existenţa mea, a celorlaţi, când vom vedea adevărul şi lumina lui ?
Sunt pe arăturile proaspete ale poeziei, mă îndemn la speranţă şi trudă. Accesaţi poezia căci are atâtea doruri de împlinit, staţi în grădina ei. Mă crezi,o,Doamne, că Te iubesc în toată lumea purtătoare de opincă ? Stau aici ca să Te văd ca o boare, ca un chip al poeziei. Fă din mine un ins demn de preţuit, lumea să-şi uite culcuşul, firimitura cu care s-a hrănit.
De ce sunt aici ? Nu să fac poezie, religie, istorie ? Nu să aflu sensul universului şi al omului? Poezia e graţia divină nu vreau să fiu străin de ea. O revendic, e a mea şi a tuturor capetelor pământeşti. Doamne, dă-mi puterea de a fi eu însămi, adică al Tău. Altfel, cum să-mi dau seama de lumea în care trăiesc ? Da, am avut de multe ori poezia, dar ca rezervă. Acum o vreau total. Să fiu împuternicit de ea, cu ea.

Doamne, mi-ai dat trecutul ca să pot povesti mai bine cine sunt şi cum trebuie să mă aşez în lume. O, de câte ori nu mi-a venit să strig, şi am strigat cu furie, deznădejde. Am cerut să nu mai fiu în cazul ăsta – de om – ci să fiu în universurile calde de lumină.
Istorie şi iar istorie. Cauză şi iar cauză. Din ce pot fi decât din materia sublimă a universului? Îmi recapăt pudoarea, renasc. Orice febră e bună dacă vine din Cuvânt. Da, am cerut poezie, religie, istorie. Sunt neliniştit pentru că vreau să fiu pe de-a întregul adăpostit în Cuvânt. (fragment …şi Tatăl)

2015 – Anul lui Ion Gheorghe

ne-om uita la zile
ne-om uita la nopţi
ne vom învinge dorul de poeţi
dinainte ne-am putut opri
pentru a gusta fericirea de a fi

Ce metaforă e viaţa…
Citesc Memorii de Ion Gheorghe. Cât mă cuprind aceste vorbe… Mi-am dat seama, mai crunt, în ce mizerie morală trăim, ipocrizie, propăşirea nonvalorilor… Suntem, în continuare, în vadul groazei.
Un poet care-mi place mie şi-n suflu căruia mă regăsesc şi parcă cedez sub povara cuvintelor, faptelor, undelor de geniu. E poetul Ion Gheorghe. Acel cuvânt care-ţi dă şansă, putere edificatoare, să ieşi din străveziul tău tumult. Ce ne trebuie să omologăm fericirea? Cuvânt. Perpendicular pe gândul meu, pe starea mea a venit Cuvântul poetului. Misterul şi densitatea tronează în acest spirit drept, frondeur, având parcă cele mai bune arme ale convingerii şi supunerii, dar, din păcate, apare ceva, aşa, din neant, o vrajbă, un ins, o pledoarie împotrivă-i pentru a-l minimaliza, contesta. A marginaliza elitele e o trăsătură a unora care conduc vremelnic, din păcate, acest neam.
Să trăieşti mitul ăsta – al pietrelor, a unei întregi arheologii care ne-a pregătit istoria, găsite pe dealul meu – dealul Istriţa. Dealul vieţuirii mele…
Poete, trebuie să mă recunoşti. M-am născut la poalele dealului Istriţa, sunt acolo, venit din vremea care a înmărmurit în veacuri istoria, dar m-am născut, am trăit, am alergat pe deal şi văi…Cadou din ceasul acesta de aramă vin.
Am vrut să strig mai mult despre această esenţă a dealului meu şi parcă nu am putut, dar iată, poetul Ion Gheorghe mă compensează.

Pretimpul locuitorilor

Am locuit în pretimp şi în grădina lui.Am savurat grămezi de litere, am intrat în vâna omenirii, am respirat odată cu ea. Da, mă văd azi în pretimp. Sunt nostalgic după pretimpul în care am locuit, mă bucur că l-am descoperit.Nu ştiam cum să încep să scriu despre fericirea asta, eram fragil, dar trepidant în a spune adevărul. S-a lăsat prea de multe ori înserarea peste chipul meu. Şi ce ? Ce-i cu asta ? Nu sunt oare pământean ?

O, da, am nevoie de o întinsă poezie şi un soare imens care să încălzească omul. Petecul de pământ pe care am stat să fie luminat cu surâsuri, la mine acasă să fie o ramură de măslin. Pretimpul mă aliniază din nou în cele ce sunt, uit ce-am cumpărat, ce am văzut, mă reunesc cu timpul pentru a face lumină în şoşonul omului. M-am definit în pretimp şi aşezare pământeană, am văzut bordeiul omului, am fost zărit sau intuit de om, m-am aşezat pe scaun la fel ca el. Şi totuşi din pretimp până azi mi se pare atât de puţin…

Scriu în forma asta de lumină şi sunt puţin tensionat de frumos, pregătit pentru istorie. Ar trebui să fac pace cu anumite angoase, întrebări, cercetări ale vieţii mele omeneşti, să nu mai conteze decât pretimpul. O, aşezarea mi-a dat făina ei, să fac pace cu orice om din ogradă.

Martie, 2014

 

România, dăltuieşte-ţi speranţa căci Chipul lui Dumnezeu este cu Tine

Da, ne menţinem adevărul în suflet pentru că nu ne va părăsi. Coşmeliile în care ne-am trezit dimineaţa se vor prăvăli în neant, iar noi nu vom mai face configuraţie. Am trăit prea multă durere în Cuvântul acesta, deşi a fost al nostru. Nu o să ne mai stingem, nu.
O, mi-e sete de atâta istorie cât nu am văzut şi nu am auzit stând pe propriile picioare. Mi-e sete de tot ce e năvalnic în mine şi de necuprins. De tonul meu de odinioară în care mă răzvrăteam, dar ştiam de unde să iau verbul şi unde să-l pun. Cum să-mi corijez frenezia? Mi-e sete şi iar mi-e sete. Sunt tare flămând de adevăr. Regret nespus că m-am mândrit cu câteva lucruri pământeşti.
Să dăm Cuvântului originea de care se bucură.
Pe un perete albastru al lumii stau verbele de duh ale mântuirii.

 Se revarsă Cuvântul în Opincă
şi glasul nostru devine străbun
sună buciumul salvării
pe pământul nostru
nu vom fi străini

Trecutul –  cu toate misterele  unui gând nou, a unei graţii divine. Nu pot să-mi aleg cuvintele de fericire aşa sunt de emoţionat. Iubirea este mai mult decât un început, este o credinţă. Nu capeţi adevăruri dacă nu te laşi sedus de ele.
Când se răstălmăceşte durerea neamului pe noi fronturi de lovituri ce să faci? Toată durerea secolelor s-a antrenat în speranţa de a fi liberi, demni, curajoşi. De a fi la noi acasă cu sămânţa de adevăr pe care o purtăm. Vreau să fiu părtaşul  aceastei lumi la care mă gândesc mereu,  gonit de speranţa de a o vedea  pe culmi. Speranţa e nutrită şi orânduită.
E o zi închisă de toamnă, cerul  fumuriu, dar se deschid şi bolte de lumină.  Iluziile noastre trebuie să fie indiciile spre bine, spre restituirea acelei reforme spirituale în care am crezut. Principiul meu  a fost să mă ghidez după cei mai nefericiţi şi săraci decât mine, nu după cei bogaţi şi fericiţi. E cea mai înaltă simţire şi educaţie a spiritului meu, a regăsirii mele ca om. ( fragment din şi Tatăl).

 

Grota lui Ambrose

Despre existenţa lui Ambrose am auzit încă din copilărie când mamaia ne povestea că trăieşte într-o grotă pe dealurile Istriţei. Atunci mi se părea ceva foarte neobişnuit şi-mi puneam tot felul de întrebări.Impresionată, am atins subiectul în primul meu roman Pământul silniciei, ed.Porto-Franco Galaţi,1994.
„-M-am gândit să-i fac o vizită lui Ambrose, zise Fana, căutând un lemn să bage în sobă. I-am pregătit ceva bietului pustnic, dacă vine iarna n-o să mai pot urca la el pân’ la primăvar’.
-Ambrose?! se însenină Felin. Ah, fireşte, uitasem de el.
Ambrose avea lăcaşul în vârful unui deal, acolo trăia de mai mulţi ani, de când harul lui Dumnezeu pogorâse asupra lui. Nu cobora niciodată în sat. Liniştea pustietăţii îi era un fel de hrană spirituală. Vorbea puţin şi primea pe cei ce se milostiveau să-i aducă merinde. Credincioşii lăsau bilete în pachetele lor, ca Ambrose să se roage pentru sănătate, spor în casă şi multe altele.
La vreo sută de paşi de chilie, Felin şi Fana îl întâlniră pe călugăr. Le privi cercetător, citindu-le parcă gândurile, dar îşi continuă drumul. Felin rămase aproape încremenită văzând statura impresionantă a acestui personaj. .. Mergea smerit, sprijinit într-un toiag noduros, părând că desluşeşte taine deosebite, văzute şi trăite numai de el.

-Cum poate trăi acest om în capcana lui Dumnezeu?
-Capcana Domnului?! Vai, don’şoară, ce spuneţi? E un sfânt, are legile lui. Odată a fost bătut măr de golanii din sat, nu ştiu di ce, da’ a bolit o buca’ de timp în chiliuţa lui. Când îi duceam merinde nu mai ieşea, credeam că s-a prăpădit. Credinţa l-a salvat. Nu l-a părăsit pe Ambrose Dumnezeu.”
Chilia lui Ambrose şi azi e vizitată cu interes, curiozitate. Din comuna Pietroasele urci dealurile pe un drum şerpuitor – asfaltat, dar si forestier –  care duce spre Releu.  Frumuseţea peisajului te face să uiţi de hârtoape. Câmpia rămâne undeva în vale şi, urcând, ai senzaţia că te apropii mai mult de cer. E de un albastru limpede, în jur aer curat şi miresemele naturii.
Traversăm pădurea. E o pădure ca în poveşti,  covor de iarbă verde, copacii răsfiraţi, fără mărăcinişuri sau altă vegetaţie, cu luminişuri plăcute. O  căprioară a trecut în fugă, tresărind speriată.
De la Releu se vede întreaga splendoare a delurilor Istriţei, dealurile copilăriei mele când urcam şi strigam la cer crezând că mă aude.  Aici prindeam cei mai frumoşi guşteri…De câte ori nu m-am odihnit şi am privit  aşezarea care se lasă uşor în vale, cu tradiţii din strămoşi şi stânjenei la poartă.Stânjeneii – o floare pe care o ador – sunt acum înfloriţi. Albi, violet, galbeni…
Amintiri din leagănul meu lumesc…
Un bărbat  se apropie de noi însoţit de câţiva câini. Ne explică pe unde vine grota lui Ambrose. Trebuie să coborâm dealuri, văi… e ceva de mers.
Miros de pelin, de pajişte înflorită, păduri tăcute, multă piatră, mai mică mai mare, cu forme nedefinite sau care se aseamănă  cu  un animal, de exemplu. Drumuri făcute de căruţe pe unde trec nişte ATV-uri, alţi turişti veseli. Dar şi tăcere. O tăcere care te frământă, aşa pare de profundă, adâncită într-un neam foarte vechi şi foarte preţios. A călcat şi calcă opinca neamului nostru. Dar şi romanii… Sunt atâtea urme ale trecerii Imperiului roman pe aici, ale şederii lui în acest ţinut. Nu ştiu, parcă am senzaţia că pământul începe să vibreze, că acum voi revedea strămoşii ridicându-se din pământ şi iarbă…
Ne apropiem de grota lui Ambrose. Se zăreşte peretele de calcar. Toată valea acum pare învăluită într-un fel de ceaţă. E o linişte care mă uimeşte prin senzaţia ei. Apoi, s-a auzit un clinchet. Un cioban cu căpriţe care pasc. Se sperie un pic de prezenţa noastră şi se împrăştie, dar exact pe lângă grotă. Intrăm în vorbă cu ciobanul, ne spune cum să urcăm. Nişte iezişori albi,  aleargă speriaţi după un tufiş, e tot o agitaţie în turmă.
Urcuşul la chilie este destul de abrupt, cu pietriş şi mărăcinişuri.
Da, Ambrose a ales grota şi au circulat multe poveşti şi legende despre el. Priveliştea este de vis. Scăriţa pe care te poţi urca e totuşi fragilă.
Căpriţele  sunt după noi, ciobanul le lasă în voie. La coborâre el ne spune că pe vremea lui Ceauşescu venea mult mai multă lume, erau organizate drumeţii, drumul era ceva mai amenajat. Dar că, din ce ştia şi el de la lume, Ambrose nu a fost chiar aşa un pustnic şi un sfânt de bună voie. Pe el l-ar fi pedepsit mănăstirea unde se afla pentru că făcuse doi copii şi s-a surghiunit în această grotă de calcar. Omul mai cobora prin sat, vindea mături şi alte lucruri lumeşti.Copiii lui trăiesc. Oricum,sfânt sau mai puţin sfânt,  destinul acestui om, căutat chiar şi după atâţia ani de la dispariţia lui, înseamnă ceva.
Căpriţele s-au liniştit, două s-au urcat  pe muntele de calcar şi se joacă. Ciobanul le priveşte, noi le privim. Ne luăm apoi la revedere şi ne întoarcem la Releu.