Blog Archives

Într-un final de timp, de accelerare a particulelor…

Parcă toate se frământă dincolo de noi şi nu ştim finalul, e final de timp, de conjunctură, de spaimă. Corupţia a deşertificat ţara.

Dintr-o limbă de pământ răsare lumea, dintr-o limbă de apus se cântă lumea.    …

Doamne, răscroieşte-mă şi fă-mă mai timpuriu decât vremurile astea. Vreau să fiu, să am atitudine, să lupt, să cred. Nu pot sta aşa, în uimirea asta cotidiană. A fi este fructul existenţei mele.

Mai lasă-mi Timpul, mai lasă-mi Graniţa în care pot să stau, mai lasă-mi acordul cuvintelor, scutită de dările pe care trebuie să le fac acestui Timp.

Sunt în Grădiniţa Domnului. Aici sunt mulţi copii şi eu printre ei, ne putem privi, ştim că locuim în acelaşi Gând, aceeaşi atmosferă.

Mi-am sărutat locuitorii puţin câte puţin, le-am dat şi eu graiul meu, nu doar ei pe-al lor. Da, să fim în Timpul ăsta e o minune, o taină, o competiţie.

Cum trec prin Timp şi mă aşez pe buturuga lui…

10,07

…mestec puţin adevăr, e atât de bun, mestec şi mă liniştesc, sunt desăvârşit, străjuit de Domnul Meu.

Doamne, cum am căzut în lume… acum văd asta atât de clar. Cum am luat prima dată ceaşca de lut în mână şi am băut din ea. Da, sunt supleantul timpului, sunt angajat, periodic revăzut. Am stat în vânt, am stat în multe…

dar tot văd cum am luat ceaşca de lut în mână şi am băut primele picături din ea. Nu pot, nu pot decât să cred.  Nu pot decât să mă rog de Tine. Nu pot decât să stau în vraja bunătăţii Tale, să-ţi ating puţin cămaşa, să fiu privit, întrebat uneori, certat alteori.

O, ce treaz sunt în clipa asta! Este multă istorie de învrednicit.(Jurnal,2015)

 

Advertisements

Spun şi respir Cuvântul

Din ce colţ al lumii să corespondăm, Doamne?   Trăiesc în materia asta care fierbe ca  într-un uluc şi nu ştiu  cum va fi, ce se va întâmpla cu omul. Eu, Doamne, vreau să fac o mărturie – de mult mi-e gândul la Tine şi vreau să Te întreb ceva. Sunt atins de vreme uneori şi încovoiat, dar încerc să respir şi să spun Cuvântul.

Stau undeva, la un capăt de drum, pe o piatră, mă uit în dreapta şi în stânga, nu ştiu ce aştept.    Sunt drumuri cu praf, parcă drumul copilăriei. Apoi, deodată, stând aşa,pe piatră,  sunt dezvăluit, dezbrăcat de haina de om.

Vreau tainele lumii.

Curg picături… beau şi îmi dau viaţă, le sorb şi parcă mă trezesc. Iţi dau să bei din Universul meu, aud.

Văd acel Univers… Ce pot să grăiesc acum? Să mă vindec de cele lumeşti şi să mă uit spre acel Univers.

Mă regăsesc cu fiinţele din lumea mea şi zâmbesc. Mă furişez în diverse taine să văd lumea, s-o văd şi să iau decizii. Intru într-un fel de văgăună.Vorbesc.

Sunt fericit, ating Coama Adevărului apoi alerg spre ceva, deocamdată nu ştiu spre ce, dar voi vedea.Se deschid în faţa mea multe căi, toate într-un univers al nostru,  alerg în faţa acestei cărări, sunt în corespondenţă cu ai mei. Am o misiune, sunt încordat.Undeva, unde o să ne unim forţele, trebuie să ajung să ating acel punct.

Doamne, şi după asta ne putem uita – eu şi fraţii – în oglinda Ta. În acel ecran în care Tu vezi Totul. Şi sunt fericită că pot să văd Ecranul şi să mă sui în mersul omenirii.

Doamne, acum pot să Te întreb: Cum mă cheamă cu adevărat?

(Jurnal, decembrie 2015)

Azi, sub un soare blând de iarnă m-am trezit în piept cu o inimă de zeu

Am inimă de lumină, voi crede, voi spera… Las cuvintele în limba omenească, în brâul ei. Am fost, încă mai sunt martor şi muritor. Ating fiinţa omenească şi intru în acoperişul ei. Ne odihnim în Cuşma Adevărului, vremuim locul.
E o mare zi de lumină şi de tulburări sociale, dar să nu disperăm căci suntem ai luminii. Masca minciunii planetare se dă jos şi se priveşte Adevărul.
Limba de pământ se schimbă şi se organizează. Forma de existenţă se atenuează. Să trăim epoca luminii dumnezeieşti. Alerg şi leg cordoane de lumină coborâte din cer pe pământ. Sunt foarte grăbită. Între timp îmi văd fraţii, dar parcă alţii, supremi. Şi cât pot să alunec în adâncul fiinţei omeneşti şi să-i compun cântecul.
Am pe degete şi pe tălpi multe urme de individ şi tot ce-am atins. Nu o să răpim faima istoriei, o s-o arhivăm acolo. Nu o să ne opunem ridicării în infinit a individului. Vom fi cu toţii ispitiţi de lumină şi o vom adora. Azi am ales să trec prin lumină de câteva ori şi să-i trăiesc materia. Tot ce e ţesut omenesc se va topi în lumină. Ar trebui să ne ţinem de mâini, să nu ne depărtăm unii de alţii, să fim martorii aceleiaşi treziri spirituale – neamul şi timpul.
Nu pot să mă opresc din acest mers al fraternităţii. Vă voi povesti tot ce am adus cu mine, tot ce este bun în lume. Plâng pentru trăirea mea în om… Cu câtă dragoste l-am urmărit şi m-am aşezat lângă chipul lui să-l ascult. Să-i sărut gândul fără să ştie. Cât am plâns ca să ridic vălul cunoaşterii. Să mă rog numai în Templul Adevărului.
Am creat cărări ale desăvârşirii naţiunii, al acestui neam culegător de fructe. Resursa neamului stă în vântul stelelor care-i protejează fiinţa. Neamul va trece prin sabia luminii şi a Adevărului. Timpul de lume şi aşezare parcă se apropie în grabnica lui menire. Sună clopoţelul, e clinchetul plăcut pe care-l ştiu. Da, o să mă duc acolo, să tânjesc. O să am mâini curate pentru a-mi mângâia aproapele.
Ne cufundăm în marea artă a iubirii, a însuşirii omului nostru.

În toată această lume abisală, mă încânt cu o pajişte sau un gând despre poporul pe care nu vreau să-l vând, cu un soare aprins şi un amurg pregătit de multe fiinţe.(fragment)

O, da !

Nu ştiu ce pot să fac, dar nu vreau să fiu indiferent.Trebuie să trezesc verbul, atmosfera. Să-mi iau măsurile gândului, perspectivei sociale. Să cred că merg în această toată poveste cu mine, cu celălalt. Să fierb în independenţa spiritului.O, da, pot să fac atât de multe dacă mă întreb şi recurg la adevăr…
Doamne, dă-mi timpul în care eu pot să fiu.Să mă rog, să exist, să furnizez adevăr.Nu ştiu dacă pot remedia vreodată această dorinţă de adevăr. Circumstanţa în care mereu vreau să exist, să propun soluţii pentru o societate mai bună.
O, da, sunt suitor de adevăr. Uneori mi se pare că exist ca formă de pregătire umană. Duc dorul singurei mele puteri de a fi – adevărul. Nu am circumstanţe atenuante – îl vreau. Mă ridic din mocirlă, din orice pentru el ca să-l respir.Mi-am propus mereu să exist în adevăr nu în minciună.
Este clar că mă revendic. În căuşul lumii mele. În straiele în care mă bate vântul…O, ce vreme… ce istorie…

Trebuie să ne confecţionăm haine noi în care să vieţuim.Haine care vor arăta altfel decât ceea ce avem acum. Totul va fi istorie. Vom avea straiele originii. Jurnal,2015

Clipa liberă a Cuvântului

Parcă am dus o bătălie aprigă pentru Cuvânt şi Om. Pentru speranţele noastre totul este clar – a fost un război pentru Cuvântul liber care trebuie să fie un loc al nostru, al tuturor. Un loc al libertăţii supreme.
Totul e fulgerător, aprins, născut azi. E clipa liberă a Cuvântului. Prima clipă. A venit şi Tânărul Timp pentru a ni se alătura.
Apoi trec din timpul meu într-un alt timp – mai frenetic, pulverizant. Trebuie să fiu pregătit să-l trec, să fiu abil şi să nu mă împiedic. Fără îndoială toate astea au un rost şi o comuniune. Îmi vin imagini ca nişte file despre multe popoare, care aşteaptă glasul şi surâsul nostru.
Privindu-le…îmi trebuie neapărat măsura acelor gânduri şi să trec imediat la treabă. Să le îmbălsămez în Cuvânt.

Straturi de gânduri, de glasuri vin parcă să spună legea Gândului şi să nu mai trecem cu vederea. Nu mai e loc sau timp de pierdut. Doamne, ajută-mă să aflu adevărul, dar pe cel care se scaldă în lumina Ta.
Îmi vine să fug pe dealuri, pe dealurile mele cu vii şi flori nemuritoare şi să cânt măiestria Cuvântului. Şi Gândul mi se pare că trece în goană printre aceste flori. Desfac carapacea de om ca să pot să surâd mai bine, mă lepăd de haine, sunt gol, vreau să mă atingă vântul.
Au trecut în grabă şi martorii visului meu – Fiii Gândului. Dar trec cu o viteză nemaipomenită. Corpul e plin de săruturi divine, ca o binecuvântare…
Simt în mine pulsul unei stele luminoase venite de departe pentru scumpul pământ căruia îi vom dărui aceste săruturi luminoase. Şi sub mine se naşte o mogâldeaţă de pământ care se ridică…şi mă ridică spre înalt. Pe dealul cu flori nemuritoare şi săruturi divine.
Mă transform în gândul acela sublim de iubire şi mă regăsesc. Am nevoie de lumea mea ca de un prim pas spre recunoaştere şi poziţionare. Am nevoie să vorbesc în limba noastră tot mai mult. Toate gândurile să fie în armonie şi să putem privi păsările cerului în acelaşi fel. Prin noi, prin râuri să curgă acelaşi Cuvânt. Aceeaşi viaţă.
Doamne, câte daruri vreau să culeg din toate aceste frumuseţi ce vor să vină. Stau în acest adăpost, dar nu pot să-mi uit lumea, fraţii. Şi iar trec minuni şi sori pe lângă mine…Şi iar îmi e dor de Tine, de marginea cămeşei Tale, de paşii aceia uşori care trec prin univers fără să se audă. Pun preţ pe lume şi pe chipul ei de vreme ce vreau să fiu mai bun.
În după-amiaza asta trăiesc ca un vânt uşor pentru că trebuie să mă deplasez repede, să ascult şi să văd pe lângă semenii mei, să-mi treacă dorul de ei. Apoi  coboară câteva costume pe care urmează să le port. Mă uit la ele să văd cum mă voi îmbrăca. Ştiu că trebuie să ies, să fac bine poporului meu. Deja drumul pe care voi pleca s-a alcătuit brusc şi  a răsărit o fântână cu apă limpede.

(fragment, Fiii Gândului)

Indemnizaţie pentru o lume mai bună

De unde pot să-mi procur infinitul şi gândul suprem al eliberării ? Starea de fapt a fiinţei, geniul ei ? Să stau, să mă satur de timp, lumină, fiinţă, vatră, fără asperităţi sociale, să-mi aleg căpiţa de fân, să mă istorisesc şi să fiu din ce în ce mai blând. Să fiu în miraj poetic, rustic, alături de oameni simpli, nu de cei care au îmbolnăvit societatea cu poftele lor. Şi să nu-mi ajungă să mă hrănesc cu toate aceste frumuseţi. Să nu-mi împart gândul de a fi decât cu oameni simpli, curaţi, fără falsuri. Fără, fără…
Am trăit starea unei cereri de prietenie a frumuseţilor rustice şi de nealterat. Nu-mi pot imagina că mă tem de zăngănitul cătuşelor, e o speranţă că se va schimba ceva,(am mai avut si altele si s-au dus) că nu mai tremurăm de spaima hoţiei, înşelăciunilor. Foaia de parcurs a minciunii are un final. Opoziţia, rezistenţa noastră în faţa minciunii trebuie să rămână la fel.
Da, mă ridic din umbletul ăsta mărunt şi strig în limba neamului meu – nu poţi să trăieşti prejudiciind pe altul, nu poţi să furi, să minţi în halul ăsta. Dacă vrei să vezi adevărul trebuie să-i trăieşti cauza.
Vrem o indemnizaţie pentru o lume mai bună care sa fie adevarul.
Miresmele primăverii mă fericesc, înfăptuiesc şi gândurile zboară pe paginile goale, cred că pot să fuzionez cu orice lucru frumos şi de bun gust.
Am sărutat gustul eternei poezii, frântura din care se hrăneşte ea, eu…
Mă dedic în continuare adevărului, speranţei, cauzei noastre, că putem configura adevărul.O să iniţiem graiuri noi, compuneri.
Vreau să fiu acoperit de tandreţea gândului, mângâiat cercetat. Ce a mai rămas din mine, din această materie pe care o port? O să ne învinovăţim de prea multă frumuseţe, cultură, comparaţie planetară.
Mă îndemn în continuare la iubire de neam, nu stau degeaba.
Jurnal,2015

Infinitul poeziei

Nu-mi mai aparţine mie infinitul poeziei? Să uit puterea de a fi? Să mă mărginesc la aceste obişnuiţe ale vieţii ? O, nu, vreau infinitul poeziei, să alerg după Adevăr, după Om. Şi să nu fiu înfrânt. Îmi doresc toate arderile infinitului poeziei ca să pot duce plugul mai departe.Vreau să alunec în timbru ei vesel şi fără capăt. Ceea ce mă poate învinge e numai capătul acestei poezii.
Sunt plin de mine în dimineaţa asta, caut poezie, ce vreţi mai mult ? S-a ivit colţul ierbii, dau mugurii şi mă tot întreb ce e cu existenţa mea, a celorlaţi, când vom vedea adevărul şi lumina lui ?
Sunt pe arăturile proaspete ale poeziei, mă îndemn la speranţă şi trudă. Accesaţi poezia căci are atâtea doruri de împlinit, staţi în grădina ei. Mă crezi,o,Doamne, că Te iubesc în toată lumea purtătoare de opincă ? Stau aici ca să Te văd ca o boare, ca un chip al poeziei. Fă din mine un ins demn de preţuit, lumea să-şi uite culcuşul, firimitura cu care s-a hrănit.
De ce sunt aici ? Nu să fac poezie, religie, istorie ? Nu să aflu sensul universului şi al omului? Poezia e graţia divină nu vreau să fiu străin de ea. O revendic, e a mea şi a tuturor capetelor pământeşti. Doamne, dă-mi puterea de a fi eu însămi, adică al Tău. Altfel, cum să-mi dau seama de lumea în care trăiesc ? Da, am avut de multe ori poezia, dar ca rezervă. Acum o vreau total. Să fiu împuternicit de ea, cu ea.

Doamne, mi-ai dat trecutul ca să pot povesti mai bine cine sunt şi cum trebuie să mă aşez în lume. O, de câte ori nu mi-a venit să strig, şi am strigat cu furie, deznădejde. Am cerut să nu mai fiu în cazul ăsta – de om – ci să fiu în universurile calde de lumină.
Istorie şi iar istorie. Cauză şi iar cauză. Din ce pot fi decât din materia sublimă a universului? Îmi recapăt pudoarea, renasc. Orice febră e bună dacă vine din Cuvânt. Da, am cerut poezie, religie, istorie. Sunt neliniştit pentru că vreau să fiu pe de-a întregul adăpostit în Cuvânt. (fragment …şi Tatăl)

Atac de verb şi de lumină

Un Cuvânt,
o trecere spre infinit
îmi vine să sărut
te laşi în rândul omenirii
cu suflet nou şi pagini de iubire
din toate lumile eu, Doamne
mă dizolv şi cred în Tine

Feerie
Nu am sărutat degeaba
întinsul meu Cuvânt
să scot la lumină
cel mai adevărat sfânt
înfometat de graţie divină
dorul din mine e ştiut…
scriu şi curg ca un nou început
mă întind în mine
şi ştiu că nu-mi ajung

Toleranţă
M-am lăsat
în cuibul dragostei de om
şi nu am avut sărutul învins
am putut din nou să locuiesc cu mine,
cu tine,
cu infinitul din lume

Sunt absolut sincer
dar uneori de neatins
pentru că pe mine
mă atinge Cuvântul
şi nu pot să-l trădez

Sunt,
în sine,
un plin metaforic
Sunt, pe bune,
cel mai bun avertisment
Sunt în Turnul meu
cu ore de lumină

Adăugare
Din trup în trup, Doamne
mă fac Cuvânt
din Veşnic eu mă simt
legat de Tine
mă încalţ cu Vremea
să pot umbla mai bine

Poate mâine
voi şti că sunt flămând
dar nu disper
mă voi abona
mai des la Cuvânt

Siguranţă
În lumea noastră nebună
Cuvântul nu-şi poate
rupe piciorul
îşi împleteşte doar cosiţe
sa arda în lumină

M-am ţinut de Cuvânt

Azi nu mai e atât de urât şi frig ca ieri. Vreau să trăiesc în infinitul dragostei de Dumnezeu. Să mă aşez la cârma iubirii de Om, să-l ascult. Mi-am materializat dragostea în ce am putut, crezut… Mi-am creionat universul copilăriei poate în chip efemer, mi-am dorit credinţele, am fost argat al lumii, am scos cenuşa din vatră. Am căpătat tăceri în acest univers, plec capul deseori spre vremurile de demult, cu nostalgie şi regenerare.
În vâltoarea acestei lumi mai puţin decentă mi-am găsit traiul, mi-am revăzut fiecare strop de linişte, zbucium, anvergură. Aş vrea să trec în revistă toate amintirile de soi lumesc, isteriile verbale, ceaunele de mâncare, maldărele de ţoale. Ne putem opri să redirecţionăm dragostea spre om.
Da, vreau să învăţ din materia asta, din spiritul ei activ. Mi-aduc aminte de toamna copilăriei când alergam pe câmpuri sau mă rumeneam lângă vatra caldă. Doamne, ce timp! Ce onoare!
Vreau să mă trezesc mereu într-un astfel de anotimp, să mă uit printre zăbrelele geamului cum cad frunzele.
Această caldă inspiraţie e ca o trezire blândă şi extrem de nostalgică – vatra caldă a satului, a amintirilor, a şoşonilor. Doamne, trebuie să-mi dai Trimisul Tău să mă leg de El. Frumuseţea Chipului Tău eu o ştiu din cuvinte pe care le-am spus, cuvinte care m-au ridicat din nimicnicie. Ştiu că sunt adăpostit aici şi ascult.
Mă strecor din ogradă în ogradă să iau pulsul vremii omului. M-am ţinut de Cuvânt, de Cuvântul Tău Doamne când eram în intermitenţele astea omeneşti. Da, scriu, e un moment de inspiraţie care mă ajută să trec din necunoscut în Cuvânt.
Jurnal,2014

Sublima Cuşmă

O să-mi fac rost de opinci. Chiar o să-mi fac rost de opinci. Şi o să merg cu ele pe stradă. O să-mi fac rost şi de Cuşmă. Şi apoi voi trăi cu neamul la cotele lui de suprafaţă luminoasă.

În Cuşmă e aer de toamnă, se adăpostesc grânele. Înclinăm câteva linii ale timpului pentru a-l face să ajungă la noi. Trebuie să ne vindecăm de civilizaţia asta abruptă. Să mă vindec şi eu la focul vetrei unde am gângurit primul cuvânt pământean. Când voi fi recuperat vreau să fiu îmbrăcat în Cuşmă căci pentru asta am venit. Da, e sublima Cuşmă, pentru ea respir, spun Cuvântul. Nu am să pot uita nicio zi ograda în care am crescut, în care mi-am însuşit dorul, fuiorul, ţesutul, însămânţatul, strugurii… Mă cheamă Totul, dar nu e acel Tot. E un pic din amintirea pe care am trăit-o în gospodărie.

Şi Tatăl…

Tatăl pe care Îl iubesc, lumea Lui, pacea, lumina.

În lumea în care m-am adăpostit am început să-L văd. Să cred. Să iubesc. Să versuiesc. Cum se lasă lumea în ţoalele ei glăsuite şi gustă mustul. Cum îşi trece prin vreme bucuria de a trăi.

O, mă fascinează toamna cu razele ei… cu gust de gutui, frunze ruginii. Continuăm povestea pentru că suntem aici.

(fragment…Şi Tatăl)