Blog Archives

Povestea omului

Mă întreb ce aş face fără acest timp în care locuiesc … Fără să mustesc, să mătur… să fac orice ca să exist. Odată cu mine există mii de kilometrii de gând, de frunză albastră şi nevoi ale neamului. Nu pot să mă fac că nu există omul. E lângă mine şi-l salut. De orice naţie este el şi de orice fel. Fireşte, nu suntem toţi egali, nu putem fi, dar societatea nu e compusă doar din elite sau genii. E compusă şi din oameni simpli,  de ei trebuie să avem grijă.

Stau în cuibul meu şi cred că acum am o frântură de adevăr.Nu uit viitura socială, nu pot să cumpăr doar fericirea şi durerea trebuie să fie alături pentru a-ţi aminti că nu poţi fi indiferent.

Sunt aici, în Grădina neamului meu şi mă trezesc dimineaţa cu gând de speranţă, aşezare în lumină.Mă împac cu gradul de cultură al fiecărui om.Şi mi-e sete de toată întinderea.Vremea aşternutului meu este o vreme a iubirii.Povestea mea de iubire nu vreau să fie ternă. Este o poveste cum numai eu pot s-o trăiesc – e a omului.

Viziune… cos în lumină… cos straie noi pentru om şi surâd pentru că alături ştiu cine e.Şi Domnul parcă îmi dă ceva din cămaşa Lui să lipesc pe cămaşa pe care o fac pentru om. Nu, astea nu sunt îndărătul meu… cos straie noi în lumină.

(fragment, Jurnal)

 

Advertisements

Misiuni ale Frăţiei

O, cum îmi vine să sărut pământul şi această vreme bună! E puţin umed, dar cald. Drama nu mai pare atât de cruntă şi bizară. Vreau să strig adevărul şi să propun o soluţie, aşa dintr-o dată, mergând pe drum.

Voi pleca în căutarea timpului să-i vorbesc. Deodată îmi pătrund în piele particule fireşti ale unor fiinţe mici. Vom grădinări împreună în această vreme blândă. Le simt energia, mă deplasez cu ele. Brusc, în timp ce mă deplasez devin altul. Devin eu, în armură. Devin Frate. Devin Frate din ce în ce mai des. Undeva, se scurge o energie foarte mare, acolo merg. Urmează să mă întâlnesc cu ceilalţi fraţi şi să vorbim. Vorbim despre cotul lumi, acea curbură pe care trebuie s-o denivelăm. Vorbim cu privirea.

Doamne, această egalitate între mine şi fraţi îmi dă un gând sublim. E cea mai sublimă stare a mea. Deosebirea e că eu mă reîntorc în om. E fiinţa din care vin şi vreau uneori să mă opresc la ea, dar mai am treabă pe aici. Urmează să mă întorc, să spun omului ceva, ce am subliniat la această întâlnire.

Ne-am înfruptat din om, din chipul lui, am luat acest chip de multe ori asupra noastră. Sunt Frate, mă uit în ochii fraţilor şi vorbim. La întrebările mele se pun imediat răspunsuri sau acoperişuri bune. Iau cu mine un acoperiş pe care trebuie să-l dau omului. Să guste din el apoi să-i prelucrăm chipul.

(fragment, Fiii Gandului)

 

Ramurile Frăţiei

Trupul meu devine conceptual, nu mai am carne şi oase. Trebuie să fiu în faţa viului, să vorbim. Mi se dă să ascult un fel de ţăcănit, un sunet ritmat. Ascult. Aceasta e lumea, mi se spune. Întreaga omenire pare adunată în acest tic-tac… aceasta e inima ei.

Ştiu că mă pregătesc pentru o misiune.

Mi-e foame de acea patimă – să fiu în mijlocul mulţimii şi s-o  potolesc cu iubire. Mi-e foame să fiu acolo, să-i strâng privirile. Să-mi fac loc în grădina ei, să merg pe răzoare ca şi când acest gând e Totul.

Ies în pridvor la noi şi respir universul. După câteva clipe mă deplasez prin univers. Mă opresc într-un loc unde mă întâlnesc cu alţi fraţi. Duc un mesaj de-al Frăţiei noastre. E  nevoie de un acord între Frăţii.

Am parcă în minte acel tic-tac – inima  planetei şi vreau să fiu sublim. Privesc totul din perspectiva celui ce sunt – conceptul. Vreau să concesionez Adevărul întregii lumi, nelimitat. Dar trebuie să discutăm şi cu celelalte Frăţii, să hotărâm.  Există un acord de acceptare.

Mi-am secătuit toată energia că să fiu aici, să conving ramurile Frăţiei. M-am suit apoi în puterea universului pentru a duce gândul lor. Trebuie să mestecăm o materie comună a omului. De aceea se fac trimiteri de mesaje între Ramuri.

Vreau să trăiesc în folosul naţiunii  în care m-am adăpostit. Să-i măsor piciorul şi să râd…

Sunt într-un fel de cămară cu ai mei, povestesc, mă ascultă. În toată această poveste omul care sunt pare un gram. Structura mea e din nou formată, nu ştiu unde urmează să mă duc. Ies în faţa  Frăţiei şi afişez  răspunsul de la cealaltă Frăţie. Arătând asta am emoţionat extrem Gândul.

(fragment Fiii Gândului  )

Am văzut venirea

Mă insinuez în rapoarte noi de fuziune cu o mare propoziţie pe care o simt stând în pat şi gustând pacea clipelor.

E  frumos când armonizezi cu făpturile.  Adevărat, trăiesc şi eu într-o făptură. Dar făptura asta mă duce în eroare când şi când. Mă uit în oglindă şi nu mi se pare nimic aberant, – un om simplu, ca oricare altul…Atunci  cum pot fi unul, dar nu acelaşi?

Mă îndoiesc…

În acest moment mi se întâmplă o glorie lumească…îmi dau seama că a fost un moment crucial când am intrat în această făptură. Acum ştiu acel moment,  am intratam venit. Acum  îmi dau seama că am venit, că am făcut un drum. Acum îmi dau seama că sunt întrebat şi ascultat. Conştientizez întrega mea existenţă de parcă până acum a fost ceva ireal.

Acum, că mă simt venit nu ştiu ce să fac, cum să procedez. Sunt în propria fiinţă şi nefiinţă. Dacă nu pot să mă mai ataşez de nimic, nici de fiinţele dragi? Dacă nu-mi mai place lumea asta? De ce am venit? De ce am văzut  venirea?

Mă simt venit şi sunt neliniştit. Sunt în stare de lucru totuşi, de acţiune. Privesc hainele, una câte una…,dar sunt venit şi nimeni nu ştie… Nimeni nu ştie.

Sunt în mijlocul unor spectre de lumină, aşezare.

Urmează invazia fraţilor  care vor coborî, se va organiza ad-hoc o locaţie din foiţe de staniol gri-luminos.

Să mă tem de această zi de toamnă însorită? Să mă legăn în frunzişul umed, arămiu? Voi trăi frumuseţea până la ultima corespondenţă primită. Chipul meu va fi îmbălsămat de ochiul uman. Îmi dau viaţa pentru a fi corespunzător naşterii şi naţiei mele.

Acest neam e subiectul meu. Să-l duc în universul mental. Mi-am dat seama că exist privind. Va fi toamna unui prelung subiect de descindere.

(fragment, Fiul de lumină)

În specie…

Această specie a trezit în mine sentimente pentru că m-am născut în rândul ei. Sunt în mijlocul  atmosferei pământeşti. Mă uit prin crăpăturile gândului, a luminii, farsei. A efortului meu de a merge şi respira. M-am temut mergând prin specie fără tovarăş, busolă, o hartă a inimii, a sufletului pământesc. M-am temut de orice vietate vorbitoare sau nevorbitoare. Când am ales visul de a fi Om ştiam ce mă aşteaptă, printre ce vieţuitoare merg.

Cum se uitau fraţii când le-am mărturisit visul de a fi Om. M-au pregătit să fiu într-o specie schimonosită de erori. Colorată. Si dacă mă aflam în vieţuitoare – puteam fi floare, fluture, dar a fost Om îngrădit în aşezare şi grade speciale de temperatură. Pentru a fi alcătuit din oase, a avea membre cu care să muncesc, să lupt, să mă epuizez.

E o după amiază de vară. Îmi pun întrebări despre cazul meu în specie. Chiar e interesant,am cutreierat locuri, am văzut feţele lumii. Acum vreau să răcnesc la toate speciile şi să le trezesc pentru că vor avea o viaţă nouă. Fiecare vieţuitoare trebuie să poarte un dram de adevăr şi de lumină.

Erau coborâte toate indicaţiile, punctele în care eu trebuia să fiu şi să mă leg de lume. Specia cu care am lucrat, cu care m-am identificat, în care am funcţionat ca individ. Da, cu specia stăm azi de vorbă şi ne amintim căderea ei în toate istoriile dramatice.

Mă liniştesc în soiul acesta de lumină ce curge parcă peste mine. Nimeni nu mai poate locui sub un chip efemer, fiecare trebuie să aibă în el lumina, starea cosmică a fiinţei. (fragment)

 

 

 

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual…

Nu ştiu pe cine strig, poate pe mine, poate pe nimeni, dar strig aşa, ca formă de existenţă locală. Ştiam că mă aude cineva şi-mi trimite înapoi răspunsul.Da, sunt în cel mai nobil loc, valea mea cu trandafiri sălbatici… nu voi propaga ura în vecii vecilor. Din ce să trăieşti decât din adevăr şi lumină? Arunc ţoalele, sunt zdrenţe. O, cât am ţinut la ele, m-am încrezut, am pătimit.

Am străbătut pământul cu sete de lumină şi adevăr.Şi cu toate astea nu am ştiut decât că trebuie să ies din mlaştină, să mă curăţ, să nu fiu murdar.

Mă rog, Doamne să fiu aici şi să mă îmblânzesc cu bunătatea acestei lumi. I-a fost furat adevărul, trebuie să îl dăm înapoi. A fost trecut atât de puţin adevăr în aceste catastife omeneşti.

Sunt în pragul unei fericiri superbe, istoria noastră de lumină, de cuvânt, să nu ne fie teamă că cineva, ceva ne poate opri din drum, nicio furtună.Niciun vânt.

Deodată se luminează vatra  de o lumină puternică – de sus, coborâtă parcă dintr-o navă imensă.

Şi eu aştept înfrigurat să văd.

Mă las în vântul acestei lumini.Mă începi Doamne din nou, să creăm universul nostru frumos.Doamne, eu când îl ating pe aproapele meu trăiesc adevărul fiecărei lumi.Te-am vrut de o mie de ani, Te-am aşteptat, m-am reîncarnat, m-am vieţuit ca să Te văd, să Te am în sufletul meu, să fiu etern prin privirea Ta.

Ce pot să-mi imaginez altceva pentru mine? Acesta e adevărul şi îl vreau.Cu el mă liniştesc.Am răbdare deşi văd că lumea îşi frământă chipul cu bunuri şi avuţii.

12,49

…când lumina este puternică în odaia chipului tău – şi este –  te luminează parcă tot universul, o lumină care îţi aduce frumuseţea gândului, a Tatălui.Fără lumină nu poţi să creşti în lumină.

Ce mă îndemni, Doamne să spun?

Să spun adevărul sau să tac?  să iubesc sau să mă resemnez?  să uit sau să aspir?  am promulgat întreaga mea stare de bine.

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual, dar ce bine!, ce intens am trăit ideile şi am crezut în ele. E ziua mea de frumos.

Să ne aprindă focul dragostei de om, de univers, să completăm acest gol imens al urii. Să avem zorii unei lumi blânde, fără lăcomie.

Ridic amfora minunii şi strigătul de ajutor pentru aproapele meu.Da, ne vom trezi şi vom săruta libertatea de a fi în lumină.(Jurnal)

Vrem o lume bună de care să nu se teamă nimeni.Cerul şi pământul se adună într-un singur Cuvânt

Am înţeles gândul acelei sublime resuscitări de a ajuta omul pentru a-l putea implanta în organul nostru şi a-l vitaliza pentru lumină. Am adus  multe coşuri cu amănunte de sus, de la noi, din sferă şi acum stau aplecat asupra omului să-l îngrijesc. Nu pot să-i las forma de vieţuire aşa, la întâmplare.

Stau sub lumina Ochiului divin şi ştiu ce am de făcut. Nu am întrebări, totul vine automat. Doamne, cum pot să mă ating de oameni atunci când am dragostea Ta… Cum mă cufund în istoria fiinţei pământene. Ochiul divin îmi menţine energia şi puterea de a fi în acest loc.

Timpul e aici, se organizează deasupra acestei lumi în durere. Dau la o parte încălţările omului pentru a-l putea vindeca. Îi micşorez umbra.

Te ungi cu neamul ăsta şi-n venele tale curge din nou sânge de martir. Vor ieşi din ascunzişurile lor toţi fraţii şi se vor alinia  în acest spaţiu al salvarii insului. Va fi ca o năvală a istoriei, dar şi a scurtării timpului în grad social. Regăsim natura feudală a istoriei şi ne oprim. Emoţia cea mai mare este omul şi cărarea lui. Şi parcă îmi părea rău că am fost la Foişor, deşi am luat cu mine durerea lumii şi am încercat s-o strivesc prin cuvânt. Respect pentru lume şi orice altă necuvântătoare. Pentru că nu pot să trec cu vederea sămânţa în care s-a strâns tot Adevărul. Toată impresia că locuim într-o peşteră a fiinţei.(fragment …Şi Tatăl )

Dăm sărutul nostru fiecărui contemporan

Omul este o limbă ce trebuie s-o vorbim şi s-o acoperim cu glasul nostru. Este inutil să construieşti o teorie dacă ea nu întâmpină Adevărul, dacă nu slujeşte cauza.

Nu este mai puţun adevărat că ne construim adverbul, că uneori nu facem obiectul cunoaşterii decât pentru noi înşine. Nu mă limitez însă la voci ascunse ale trupului meu.

În căutarea Ta, Doamne, mi-am oprit privirea pe tot ce-i omenesc, pentru a fi martorul coborârii Tale. Forma în care mă recunosc atât de bine e Omul şi lacrima lui. Am dat Doamne, cu mătura în ograda Ta, mi-era dor de Cuşmă şi Glasul ei. Nu trebuie să părăsim opinca şi nici s-o vindem.

Să iubeşti… să nu trăieşti în indiferenţă. Intreaga stare de bine şi frumos trebuie dăruită. Să faci lumea mai bună pentru că va păstra chipul tău.

Şi dacă am o clipă liberă ascult Rachmaninoff…

Nişte peisaje sublime de vară mă reanimă. Sunt în vers, trăiesc în el. Şi versul e Omul. Da, ne trebuie Adevăr ca să începem o nouă lume. (…Şi Tatăl)

Să nu vindem opinca

Sunt în ţinută nouă şi mă apropii de Gând căci trebuie să lupt mai mult pentru neamul nostru. Armonia luminii este armonia secolului nostru. Am vărsat lacrimi de corijare a afecţiunii, am privit ninsorile şi mi-a fost dor de lumea în care m-am născut şi am pătimit. Vom avea experienţa Adevărului şi renaşterea omului.

Va trebui să treci prin toate minunile pe care ţi le dau Eu şi să faci istoria acestor minuni

Am alergat la lira Cuvântului pentru că am fost trimis să cânt. Ne întâlnim în Copca luminoasă. Tăiem vinişoarele isterice ale omenirii. Doamne, sărută-Mă pe frunte şi spune-Mi că pământul va fi o oază de linişte şi nu al adversarilor Tăi. Omul finit va fi infinit, leziunile pe care le-am avut se vor vindeca. Restul gândurile în care am trăit sunt nimic.

Simt belşugul Privirii Tatălui… Acum parcă ne uităm la nişte ţoale şi râdem. Le-am purtat, sunt năpădite de fum în setea nebună de a fi pământean.

Să nu alterăm izvoarele iubirii şi măreţiei de a fi. În Cuşmă totul pare armonios, graţios, misterios. Cum aş fi putut să ies în afara Cuvântului? Istoria Timpului nostru şi-a făcut grădini aici. A mestecat mustul şi a strivit piersica fragedă. Trăirea mea  e clipa compatibilă cu iubirea, cu focul.

Am luat cu mine toate zările albastre pentru a mă acomoda cu frumuseţea acestei lumi. Mi le-am pus în sân, îmi pun aceste podoabe albastre pe straie, mă ung cu cea mai frumoasă clipă din aşezare, dulcele neam şi vatra lui spre soare.

Ne apropiem istoria puţin câte puţin. Este cea în care am trăit mii de ani fericiţi.(fragment  …Şi Tatăl )

Fug cu o fâşie din scoarţa terestră

Nu s-a lăsat încă seara, stau întins. Apoi mă văd deodată dezlipind o fâşie din scoarţa terestră, o făşie destul de mare  şi lungă, pe care  o fac sul ca pe un carton şi fug cu ea spre ai mei.

Nu s-a mai văzut nimic.

Şi iarăşi se vede. Făşia din scoarţa terestră pare aruncată peste timp. Aveam o putere de neînfrânt. Fugeam cu patimă şi disperare,cu materia în braţe la fraţii mei. Nu văd omenirea, dar parcă o suport. Cât mai rezist acestei fundaţii ?

Fâşia din scoarţa terestră este supusă unei îndelungi priviri şi discuţii. Cum arată pământul după această dezvăluire a acoperişului?

Activăm ca o mare artă a iubirii de om. Ne cufundăm din nou în materie ca să rezistăm. Când fraţii compun această lume nu trebuie să ne temem.

Forţa de a apropia lucrurile nu are loc prin insinuare. Fermentaţia identităţii are loc acum. E  nevoie sublimă de adevăr şi pregătire emoţională. Aştept identitatea care e în pregătire şi se va răspândi peste marea lume. E unica  pregătire.

Istoria  este o clipă de nemurire.

Gust tot felul de minuni … Am fibrilaţia valorii universale. Luăm prânzul cu timpul, cu frumuseţea atmosferei. Adevărul se scurge printre noi. Îi surâdem. Avem Cuvântul pe masă. Îl pregătim pentru întinsa omenire. Simbolul pământului înseamnă o singură identitate.

Omul este trezirea noastră. Creştem, creştem…să fim văzuţi. Simt adevărul creaţiei, umblu cu el.

Doamne, în pragul desăvârşirii tale, cerem milă.

(fragment,Fiul din  copcă)