Blog Archives

Am văzut venirea

Mă insinuez în rapoarte noi de fuziune cu o mare propoziţie pe care o simt stând în pat şi gustând pacea clipelor.

E  frumos când armonizezi cu făpturile.  Adevărat, trăiesc şi eu într-o făptură. Dar făptura asta mă duce în eroare când şi când. Mă uit în oglindă şi nu mi se pare nimic aberant, – un om simplu, ca oricare altul…Atunci  cum pot fi unul, dar nu acelaşi?

Mă îndoiesc…

În acest moment mi se întâmplă o glorie lumească…îmi dau seama că a fost un moment crucial când am intrat în această făptură. Acum ştiu acel moment,  am intratam venit. Acum  îmi dau seama că am venit, că am făcut un drum. Acum îmi dau seama că sunt întrebat şi ascultat. Conştientizez întrega mea existenţă de parcă până acum a fost ceva ireal.

Acum, că mă simt venit nu ştiu ce să fac, cum să procedez. Sunt în propria fiinţă şi nefiinţă. Dacă nu pot să mă mai ataşez de nimic, nici de fiinţele dragi? Dacă nu-mi mai place lumea asta? De ce am venit? De ce am văzut  venirea?

Mă simt venit şi sunt neliniştit. Sunt în stare de lucru totuşi, de acţiune. Privesc hainele, una câte una…,dar sunt venit şi nimeni nu ştie… Nimeni nu ştie.

Sunt în mijlocul unor spectre de lumină, aşezare.

Urmează invazia fraţilor  care vor coborî, se va organiza ad-hoc o locaţie din foiţe de staniol gri-luminos.

Să mă tem de această zi de toamnă însorită? Să mă legăn în frunzişul umed, arămiu? Voi trăi frumuseţea până la ultima corespondenţă primită. Chipul meu va fi îmbălsămat de ochiul uman. Îmi dau viaţa pentru a fi corespunzător naşterii şi naţiei mele.

Acest neam e subiectul meu. Să-l duc în universul mental. Mi-am dat seama că exist privind. Va fi toamna unui prelung subiect de descindere.

(fragment, Fiul de lumină)

Advertisements

În specie…

Această specie a trezit în mine sentimente pentru că m-am născut în rândul ei. Sunt în mijlocul  atmosferei pământeşti. Mă uit prin crăpăturile gândului, a luminii, farsei. A efortului meu de a merge şi respira. M-am temut mergând prin specie fără tovarăş, busolă, o hartă a inimii, a sufletului pământesc. M-am temut de orice vietate vorbitoare sau nevorbitoare. Când am ales visul de a fi Om ştiam ce mă aşteaptă, printre ce vieţuitoare merg.

Cum se uitau fraţii când le-am mărturisit visul de a fi Om. M-au pregătit să fiu într-o specie schimonosită de erori. Colorată. Si dacă mă aflam în vieţuitoare – puteam fi floare, fluture, dar a fost Om îngrădit în aşezare şi grade speciale de temperatură. Pentru a fi alcătuit din oase, a avea membre cu care să muncesc, să lupt, să mă epuizez.

E o după amiază de vară. Îmi pun întrebări despre cazul meu în specie. Chiar e interesant,am cutreierat locuri, am văzut feţele lumii. Acum vreau să răcnesc la toate speciile şi să le trezesc pentru că vor avea o viaţă nouă. Fiecare vieţuitoare trebuie să poarte un dram de adevăr şi de lumină.

Erau coborâte toate indicaţiile, punctele în care eu trebuia să fiu şi să mă leg de lume. Specia cu care am lucrat, cu care m-am identificat, în care am funcţionat ca individ. Da, cu specia stăm azi de vorbă şi ne amintim căderea ei în toate istoriile dramatice.

Mă liniştesc în soiul acesta de lumină ce curge parcă peste mine. Nimeni nu mai poate locui sub un chip efemer, fiecare trebuie să aibă în el lumina, starea cosmică a fiinţei. (fragment)

 

 

 

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual…

Nu ştiu pe cine strig, poate pe mine, poate pe nimeni, dar strig aşa, ca formă de existenţă locală. Ştiam că mă aude cineva şi-mi trimite înapoi răspunsul.Da, sunt în cel mai nobil loc, valea mea cu trandafiri sălbatici… nu voi propaga ura în vecii vecilor. Din ce să trăieşti decât din adevăr şi lumină? Arunc ţoalele, sunt zdrenţe. O, cât am ţinut la ele, m-am încrezut, am pătimit.

Am străbătut pământul cu sete de lumină şi adevăr.Şi cu toate astea nu am ştiut decât că trebuie să ies din mlaştină, să mă curăţ, să nu fiu murdar.

Mă rog, Doamne să fiu aici şi să mă îmblânzesc cu bunătatea acestei lumi. I-a fost furat adevărul, trebuie să îl dăm înapoi. A fost trecut atât de puţin adevăr în aceste catastife omeneşti.

Sunt în pragul unei fericiri superbe, istoria noastră de lumină, de cuvânt, să nu ne fie teamă că cineva, ceva ne poate opri din drum, nicio furtună.Niciun vânt.

Deodată se luminează vatra  de o lumină puternică – de sus, coborâtă parcă dintr-o navă imensă.

Şi eu aştept înfrigurat să văd.

Mă las în vântul acestei lumini.Mă începi Doamne din nou, să creăm universul nostru frumos.Doamne, eu când îl ating pe aproapele meu trăiesc adevărul fiecărei lumi.Te-am vrut de o mie de ani, Te-am aşteptat, m-am reîncarnat, m-am vieţuit ca să Te văd, să Te am în sufletul meu, să fiu etern prin privirea Ta.

Ce pot să-mi imaginez altceva pentru mine? Acesta e adevărul şi îl vreau.Cu el mă liniştesc.Am răbdare deşi văd că lumea îşi frământă chipul cu bunuri şi avuţii.

12,49

…când lumina este puternică în odaia chipului tău – şi este –  te luminează parcă tot universul, o lumină care îţi aduce frumuseţea gândului, a Tatălui.Fără lumină nu poţi să creşti în lumină.

Ce mă îndemni, Doamne să spun?

Să spun adevărul sau să tac?  să iubesc sau să mă resemnez?  să uit sau să aspir?  am promulgat întreaga mea stare de bine.

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual, dar ce bine!, ce intens am trăit ideile şi am crezut în ele. E ziua mea de frumos.

Să ne aprindă focul dragostei de om, de univers, să completăm acest gol imens al urii. Să avem zorii unei lumi blânde, fără lăcomie.

Ridic amfora minunii şi strigătul de ajutor pentru aproapele meu.Da, ne vom trezi şi vom săruta libertatea de a fi în lumină.(Jurnal)

Vrem o lume bună de care să nu se teamă nimeni.Cerul şi pământul se adună într-un singur Cuvânt

Am înţeles gândul acelei sublime resuscitări de a ajuta omul pentru a-l putea implanta în organul nostru şi a-l vitaliza pentru lumină. Am adus  multe coşuri cu amănunte de sus, de la noi, din sferă şi acum stau aplecat asupra omului să-l îngrijesc. Nu pot să-i las forma de vieţuire aşa, la întâmplare.

Stau sub lumina Ochiului divin şi ştiu ce am de făcut. Nu am întrebări, totul vine automat. Doamne, cum pot să mă ating de oameni atunci când am dragostea Ta… Cum mă cufund în istoria fiinţei pământene. Ochiul divin îmi menţine energia şi puterea de a fi în acest loc.

Timpul e aici, se organizează deasupra acestei lumi în durere. Dau la o parte încălţările omului pentru a-l putea vindeca. Îi micşorez umbra.

Te ungi cu neamul ăsta şi-n venele tale curge din nou sânge de martir. Vor ieşi din ascunzişurile lor toţi fraţii şi se vor alinia  în acest spaţiu al salvarii insului. Va fi ca o năvală a istoriei, dar şi a scurtării timpului în grad social. Regăsim natura feudală a istoriei şi ne oprim. Emoţia cea mai mare este omul şi cărarea lui. Şi parcă îmi părea rău că am fost la Foişor, deşi am luat cu mine durerea lumii şi am încercat s-o strivesc prin cuvânt. Respect pentru lume şi orice altă necuvântătoare. Pentru că nu pot să trec cu vederea sămânţa în care s-a strâns tot Adevărul. Toată impresia că locuim într-o peşteră a fiinţei.(fragment …Şi Tatăl )

Dăm sărutul nostru fiecărui contemporan

Omul este o limbă ce trebuie s-o vorbim şi s-o acoperim cu glasul nostru. Este inutil să construieşti o teorie dacă ea nu întâmpină Adevărul, dacă nu slujeşte cauza.

Nu este mai puţun adevărat că ne construim adverbul, că uneori nu facem obiectul cunoaşterii decât pentru noi înşine. Nu mă limitez însă la voci ascunse ale trupului meu.

În căutarea Ta, Doamne, mi-am oprit privirea pe tot ce-i omenesc, pentru a fi martorul coborârii Tale. Forma în care mă recunosc atât de bine e Omul şi lacrima lui. Am dat Doamne, cu mătura în ograda Ta, mi-era dor de Cuşmă şi Glasul ei. Nu trebuie să părăsim opinca şi nici s-o vindem.

Să iubeşti… să nu trăieşti în indiferenţă. Intreaga stare de bine şi frumos trebuie dăruită. Să faci lumea mai bună pentru că va păstra chipul tău.

Şi dacă am o clipă liberă ascult Rachmaninoff…

Nişte peisaje sublime de vară mă reanimă. Sunt în vers, trăiesc în el. Şi versul e Omul. Da, ne trebuie Adevăr ca să începem o nouă lume. (…Şi Tatăl)

Să nu vindem opinca

Sunt în ţinută nouă şi mă apropii de Gând căci trebuie să lupt mai mult pentru neamul nostru. Armonia luminii este armonia secolului nostru. Am vărsat lacrimi de corijare a afecţiunii, am privit ninsorile şi mi-a fost dor de lumea în care m-am născut şi am pătimit. Vom avea experienţa Adevărului şi renaşterea omului.

Va trebui să treci prin toate minunile pe care ţi le dau Eu şi să faci istoria acestor minuni

Am alergat la lira Cuvântului pentru că am fost trimis să cânt. Ne întâlnim în Copca luminoasă. Tăiem vinişoarele isterice ale omenirii. Doamne, sărută-Mă pe frunte şi spune-Mi că pământul va fi o oază de linişte şi nu al adversarilor Tăi. Omul finit va fi infinit, leziunile pe care le-am avut se vor vindeca. Restul gândurile în care am trăit sunt nimic.

Simt belşugul Privirii Tatălui… Acum parcă ne uităm la nişte ţoale şi râdem. Le-am purtat, sunt năpădite de fum în setea nebună de a fi pământean.

Să nu alterăm izvoarele iubirii şi măreţiei de a fi. În Cuşmă totul pare armonios, graţios, misterios. Cum aş fi putut să ies în afara Cuvântului? Istoria Timpului nostru şi-a făcut grădini aici. A mestecat mustul şi a strivit piersica fragedă. Trăirea mea  e clipa compatibilă cu iubirea, cu focul.

Am luat cu mine toate zările albastre pentru a mă acomoda cu frumuseţea acestei lumi. Mi le-am pus în sân, îmi pun aceste podoabe albastre pe straie, mă ung cu cea mai frumoasă clipă din aşezare, dulcele neam şi vatra lui spre soare.

Ne apropiem istoria puţin câte puţin. Este cea în care am trăit mii de ani fericiţi.(fragment  …Şi Tatăl )

Fug cu o fâşie din scoarţa terestră

Nu s-a lăsat încă seara, stau întins. Apoi mă văd deodată dezlipind o fâşie din scoarţa terestră, o făşie destul de mare  şi lungă, pe care  o fac sul ca pe un carton şi fug cu ea spre ai mei.

Nu s-a mai văzut nimic.

Şi iarăşi se vede. Făşia din scoarţa terestră pare aruncată peste timp. Aveam o putere de neînfrânt. Fugeam cu patimă şi disperare,cu materia în braţe la fraţii mei. Nu văd omenirea, dar parcă o suport. Cât mai rezist acestei fundaţii ?

Fâşia din scoarţa terestră este supusă unei îndelungi priviri şi discuţii. Cum arată pământul după această dezvăluire a acoperişului?

Activăm ca o mare artă a iubirii de om. Ne cufundăm din nou în materie ca să rezistăm. Când fraţii compun această lume nu trebuie să ne temem.

Forţa de a apropia lucrurile nu are loc prin insinuare. Fermentaţia identităţii are loc acum. E  nevoie sublimă de adevăr şi pregătire emoţională. Aştept identitatea care e în pregătire şi se va răspândi peste marea lume. E unica  pregătire.

Istoria  este o clipă de nemurire.

Gust tot felul de minuni … Am fibrilaţia valorii universale. Luăm prânzul cu timpul, cu frumuseţea atmosferei. Adevărul se scurge printre noi. Îi surâdem. Avem Cuvântul pe masă. Îl pregătim pentru întinsa omenire. Simbolul pământului înseamnă o singură identitate.

Omul este trezirea noastră. Creştem, creştem…să fim văzuţi. Simt adevărul creaţiei, umblu cu el.

Doamne, în pragul desăvârşirii tale, cerem milă.

(fragment,Fiul din  copcă)

Sunt eu, poemul din lumi şi stele

Uneori mă întreb de ce sunt aşa de blând când trebuie să mă revolt.Dar e clipa de uitare a singurătăţilor, reformelor. E clipa mea de dumnezeire şi vreau să rămân în ea cât mai mult. Să nu mă las nicio clipă odihnit. Să fiu, să muncesc aici, în dumnezeire, să fac focul pentru vatra noastră lumească.

Căci ştiu că mă întorc la vatra lumească  cu acest foc. Să vină lumea la el.Să trăim ca niciodată în acest foc al adevărului, să se extindă până în marginile omenirii târzii.

Doamne, eu strig, nu ştiu dacă îmi revin din poemul ăsta al speranţei, inspiraţiei, dar aşa sunt clipele astea. Clipe…

Am auzit că poezia mea e pe chipul fiecărui om şi-l luminează.

În fine…

E versul meu împiersicit pentru că e făcut la ceas de primăvară,mi-au căzut  în poală stele de lumină… Să fie ăsta eul meu? universul din care vin? E istoria desăvârşirii neamului de lumină.O, de cât adevăr mă umplu la orice oră din zi sau din noapte…Uit de fantasma lucrului bine făcut,uit…şi dacă eu nu-mi propun adevărul nu pot iubi nimic din valorile umane, adevărul mă face să iubesc omul, să-l aşez pe preşul nostru şi să-l ascultăm.Să nu-i dăm vânt în neant.

O să fac din literatură istorie…O istorie asemuită cu chipul universului.

Mă pândesc florile iubirii şi le privesc.Mă trezesc aşa, uneori cu un dor…

Trebuie să continui poezia până la ultima picătură divină, vin dintr-un poem mă întorc în el.

Nu mă pot reclădi de unul singur în toate astea, ci cu întreaga lume, cu întreg efortul de a fi. A fi este călăuza existenţei mele.Premergătorul ins, sufletul universului, conul de lumină pe care-l văd noaptea privind universul. E conul de lumină al Tatălui, îl văd, îl ştiu, îl simt, îl vreau. Sunt eu, poemul din lumi şi stele.(Jurnal,2016)

Câmpul de luptă

Oare aud Imnul Fraţilor sau mi se pare ?

Mă încalţ cu ceva, mă uit şi surâd. Mă îmbrac. Aud totodată liniştea unui drum. Şi îl  văd. Sunt departe. Vorbesc despre neamul nostru… Neamul nostru…

Se face o legătură cu el printr-un cordon. E o linişte deplină în cosmos şi cuvintele par moi. Se lasă peste brâul meu şi mă furnică. Trăiesc plăcerea cuvintelor cosmosului. Sunt binecuvântat cu o sabie, primesc o sarcină….

În timp ce mă deplasez prin spaţiu tresar pentru că aud vorbele fraţilor mei. Am apropiat şi glasul meu de aceste voci. A ieşit un foc fierbinte, un nou timp. Fabricăm Noul Timp. Frăţia se pregăteşte, totul parcă fierbe la temperaturi foarte înalte. Trăiesc în spaţiu, sunt în colbul universului, văd şi ştiu dintr-o singură privire.

Trec prin multe universuri pentru a mă iniţia în câmpul de luptă. S-a făcut o fâşie de timp pe care alunec foarte uşor. Toată povestea mea se rescrie pentru a scumpi Gândul.

E vorba de o mare luptă. Parcă sun dintr-o trompetă şi chem multe fiinţe ca să mi se alăture. Sun…şi în univers se lasă deodată liniştea Gândului. E ascultat. Doamne, ce răsunet! Ce trâmbiţe! Eu însumi par emoţionat. Pregătim convoiul pentru lume. Toate fiinţele pe care le-am chemat au venit în grabă cu cele mai bune resurse. Vorbim în altă limbă. E  vorba de o misiune foarte grea.Pământul e ca o cuvertură pe care trebuie s-o curăţim.

Agitaţie şi pregătire cum nu a mai fost. Voi pleca împreună cu convoiul, dar mai aştept să mi se transmită ceva. Neamul pentru care luptăm îl vom şi numi. Va purta alt nume. Vom purta o bătălie. Una teribilă, plină de forfotă omenească. Nu ştiu ce va mai rămâne din graiul ăsta.

Eu sunt cel ce caută Adevărul şi nu se mulţumeşte cu puţin. Adevărul e o mare lume şi un frumos confort. Fiecare fiinţă din convoiul bătăliei poartă un adevăr. Adevărul suprem. Am avut puterea de a modifica câteva văi şi munţi pentru a ne aşeza baza. Ce linişte e dedesubtul nostru, acolo unde stă omenirea. Din spaţiu sunt întrebată dacă pot coborî următoarele convoaie cu fiinţe. Ulcioare cu apă sunt pretutindeni, se pregătesc să ne vină în ajutor. E o fuziune foarte puternică chiar între noi neamurile, ne-am conectat unii de ceilalţi şi vorbim. Puterea, dăruirea, înţelepciunea pentru neamul nou.

În vale vuieşte ceva, râdem, pregătim nişte buline de lumină pentru a le proiecta acolo unde trebuie, pentru a ne putea regla mersul şi poziţia. Lăsăm timpul să aburească noile alegeri pe care şi le face omul, se întinde aburul peste el, se întinde. Aburul pleacă din baza noastră şi-l alimentăm. Apoi ne furişăm pe sub ograda lui.

Cetatea de Cuvânt… Vom cuvânta pe toate drumurile, suişurile şi vom face corturi de înţelepciune. Ulcioarele noastre sunt pregătite pentru orice însetat.

Avem reverenţe de făcut în faţa Cuvântului şi al numelui ce-l vom purta. Cuvântul în care fluturăm pacea şi lumina. (fragment Fiii Gândului)