Blog Archives

Marin Ifrim – un om care nu poate trăi departe de lumea cuvintelor

coperta tata_Layout 1

Marin Ifrim ne invită la vals… Dar nu la orice fel de vals, ci … Invitaţie la vals literar, volum apărut cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Buzău, primar dr.ing.Constantin Boşcodeală (un primar care ajută şi onorează cultura buzoiană).

Este cum nu se poate mai incitant întrucât  însuşi autorul este compozitorul, dirijorul având bagheta magică a cuvintelor, iar protagoniste sunt poete, prozatoare, eseiste, jurnaliste.. . O idee bună, inedită. O carte cu interviuri fără misoginism. Tandre dialoguri cu doamne şi domniţe….Passionaria Stoicescu, Carmen Tania Grigore,(Anglia), Marilena Lică-Maşala (Franţa), Renate Muller( Germania), Oana Camelia Serban, Ligya Diaconescu, Diana Popescu Revista Agero Germania, autorul rezervându-şi dreptul de a respecta eticheta.

Marin Ifrim are un CV bogat. După o muncă tenace ca scriitor, publicist, editor de carte,fondator al unor publicaţii, asociaţii culturale, promotor al culturii buzoiene, reper pentru mulţi scriitori, iată, valsează literar. Inepuizabil în idei, speranţe, în dorinţa de a integra adevărul, cultura acolo unde trebuie. A menţinut şi menţine o stare culturală vie şi nealterată, deşi e mai greu. Căci frustrările, ranchiuna îşi fac cuib şi în literatură ca în orice alt domeniu. Îşi asumă însă reverberaţiile cuvintelor faste,omologate, de intensitate medie sau colorată, aplanând mârşave lovituri, sau pe cei inadaptaţi la propria lor lipsă de valoare. Aşa e Marin Ifrim.

Am avut, am tentaţia să scriu mult mai mult despre acest complex autor. Am ce să spun. Ne-am cunoscut în redacţia unui ziar local după revoluţie. El publicase deja o carte – Spre oraşul cu un milion de ferestre, eu încercam, visam, aveam un manuscris în proză. Şi de atunci îl ştiu neclintit în dorinţa de a face cultură.

Marin Ifrim e un scriitor care nu a lăsat arma – condeiul – deoparte. Pentru că un adevărat scriitor are mereu ceva de spus, indiferent de timp, de vârstă…nimic nu-l poate împiedica să scrie, să gândească, să apere sau să se apere. Să lupte.

Acest vals literar merită o cupă cu şampanie.

 

Interviu, Invitaţie la vals literar

elen

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ELENA RADU, n. 22 martie 1965, com.Pietroasele, jud.Buzău

Absolvent al Facultătii de Drept, Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Cetăţean de onoare al oraşului Buzău, (inspector ANAF)

Activitate literară:

Debut editorial în 1994, cu romanul Pamântul silniciei – Editura Porto-Franco Galați.

Au urmat: Dulcea cântare a paradisului (1996, proză) Editura Porto-Franco, Porţi spre eternitate (1997,proză), Umbre din Acropole (1998,proză,), Drumul vulpii (2000, proză) Editura Alpha Mdn Buzau, Despărţirea de amurguri, (poezie) Ed. Cronica Iaşi.

Din 2000, membru al Asociației Scriitorilor Profesionişti din București.

Urmează : Impresie de fericire (2002,poezie), Anotimpul secret,(proză) Ed.Alpha Mdn, desemnată cea mai bună carte a anului 2003 si premiată de ”Renasterea culturală” buzoiană.

Alte titluri: Ultimul trigon, (proză), ed. Evenimentul Românesc Group, Azi, vom trece Rubiconul,(proză) Ed. Rafet Rm.Sărat, Fiul din copcă,(proză) ed.Rafet, Rm.Sărat, 2009, Fiii Gândului, Ed.Rafet,(eseuri) 2011, Poeme pentru acces provizoriu, Ed.Rafet, 2012, …şi Tatăl, Ed.Rafet, 2013

Volumele: ”Drumul vulpii”, ”Azi, vom trece Rubiconul”, ”Anotimpul secret”, ”Fiul din copcă” şi ”Fiii Gândului” se află şi pe CorectBooks.

Diplomă de excelenţă – Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură din România-Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău

Diplomă de excelenţă – Fundaţia pentru copii Sfântul Sava de la Buzău

Diplomă pentru excelență în cultură – Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Buzău

Diplomă de merit – Asociaţia Culturală Renaşterea Buzoiană

Diplomă de onoare – Fundaţia Academică Vasile Voiculescu

Diplomă – A servi mai presus de tine însuţi – Rotary Club Buzău

Premiul C.C.Datculescu,Festivalul Internaţional de creaţie literară TITEL CONSTANTINESCU, Rm.Sărat pentru volumul de eseuri ”… şi Tatăl”

Premiul II – Festivalul de creaţie literară şi interpretare ”Cuvinte Potrivite”, pentru volumul Poeme pentru acces provizoriu

Stimată doamnă Elena Radu, sunteţi prima buzoiancă primită, cu ani în urmă, în Uniunea Scriitorilor din România ? Cum v-a marcat acest eveniment unic în viaţa unui literat ?

Am început să scriu din pasiune şi dăruire. Pe măsură ce scriam însă îmi dădeam seama cât de mult mă eliberez. Iar eu aveam nevoie de o eliberare extremă. Nicidecum nu mă gândeam la intrarea în Uniunea Scriitorilor. Aveam deja două cărţi – aşa cum cerea procedura, cronici, – scriam într-un ritm alert, intrasem în lumea literară, dar nu vroiam mai mult. Într-o zi, poetul Radu Cârneci mi-a spus ferm că trebuie să-mi fac dosarul, că munca trebuie valorificată. A fost primul poet care m-a dus de mâna în sediul USR. Intrând în Casa Monteoru din Calea Victoriei – prin 1998, am avut revelaţia geniilor noastre literare. Atitudinea mea s-a schimbat.Am intrat în ASPRO apoi, în 2003, când preşedinte era Eugen Uricaru am devenit membră a USR. Acest eveniment într-adevăr m-a marcat enorm, întrucât am simţit că tot ce am primit nu este doar o recunoaştere a valorii spirituale, ci mult mai mult – o compensaţie pentru copilăria mea. Au urmat participări la congrese, cunoașterea unor scriitori , a lumi literare în ansamblu. Un mediu în care valoarea poate fi apreciată, onorată şi asta e esenţial pentru un scriitor. În ciuda tuturor adversităţilor, orgoliilor, frustrărilor, USR rămâne o instituţie importantă de care scriitorii au nevoie şi care trebuie mult mai mult respectată şi ajutată.

Vă pun o întrebare care mă frământă şi pe mine. Printre scriitorii consacraţi, mari scriitori aş zice, am fost foarte ataşat sufleteşte de dramaturgul Mircea Ghiţulescu şi de Laurenţiu Ulici, fostul preşedinte al USR. De multe ori aceştia mi-au vorbit elogios despre poezia şi proza dumneavoastră. Vă apreciau cu sinceritate. Între timp, ambii au dispărut la cele veşnice. Sunt obsedat de faptul că nu s-a făcut nimic pentru amintirea lor. Dumneavoastră, ce părere aveţi?

Şi eu am fost ataşată de aceşti doi mari scriitori şi oameni de valoare. M-am bucurat de atenţia, prietenia lor. Laurenţiu Ulici trebuie readus în memoria vieţii literare, mai ales că s-a născut la Buzău. A fost o personalitate importantă, un bun manager al USR, implicat în promovarea scriitorilor.Vroia să-i cunoască pe fiecare în parte , chiar dacă era şi senator de Brăila şi poate avea mai puţin timp. Nu merită uitarea, ignoranţa. Am fost atât de indignată de tragica întâmplare în care şi-a pierdut viaţa… Cu Mircea Ghiţulescu am avut o colaborare specială. Avea o dăruire extraordinară pentru artă . Era director al revistei Drama, fondase Clubul Dramaturgilor – care îşi desfăşoară activitatea în continuare,venea la Festivalul de teatru de la Buzău aproape în fiecare primăvară. Critica lui nu era de suprafaţă, ci tăioasă, profundă. Avea intuiţiile unui psiholog, îşi elabora textele cu multă acribie, căuta expresia, fineţea ei, demnitatea. A scris despre cărţile mele, cred că m-a înţeles. Mi-a şi reproşat stilul defensiv.Trecerea lui în nefiinţă mi s-a părut la fel de brutală. Fără îndoială trebuie să se facă mult mai mult pentru memoria acestor scriitori de valoare.

După 1989, amândoi am fost colegi de redacţie la un ziar buzoian. Ceilalţi redactori erau foarte timoraţi în faţa şefilor. Îmi amintesc zâmbind că doar eu şi dumneavoastră aveam curajul să mişcăm în front. Aveţi nostalgia acelor vremuri dense, unice, irepetabile?

A fost o perioadă fascinantă într-un fel. Gustam libertatea de după revoluţie, puteam să ne exprimăm şi asta mi s-a părut extraordinar. Îmi plăcea enorm munca de jurnalist, alergam după subiecte, mă documentam. Am avut avantajul neînregimentării în sistemul anterior. Dar, munca în redacţie nu mi-a satisfăcut decât în parte dorinţa de căutare, cunoaştere, eliberare… Apoi, în lupta pentru a-mi apăra principiile, am devenit incomodă. M-am dezvoltat într-un alt domeniu, legat mai mult de cifre decât de cuvinte, dar, în care, culmea, am devenit scriitor… Sigur,am nostalgia aceea, exista poate şi naivitatea aflării adevărului, iluzia libertăţii, întrunirile pe care le făceam… Eram combatanţi, cum îmi place mie să spun, – eu întotdeauna m-am simţit un camarad al dvs.în lupta jurnalistică, dar şi ulterior în bătălia pentru promovarea valorilor.Chiar dacă am plecat, camaraderia noastră a rămas şi iată, azi, domnule Marin Ifrim, noi stăm de vorbă despre literatură.

Mulţi colegi sunt oarecum uimiţi de uşurinţa şi dexteritatea cu care treceţi de la poezie la proză sau la eseu. Doar teatru nu aţi scris, ca să acoperiţi toate cele trei genuri literare. Ce vă place mai mult, poezia, proza sau eseul?

Îmi plac toate, pentru că exist în toate. Uşurinţa şi dexteritatea cum spuneţi dvs.vin din felul meu de a fi, a trăi. Mă implic în foarte multe lucruri. Pot scrie atunci când sunt un om energic, avidă de tot şi toate – să scriu, să călătoresc, asta îmi întreţine spiritul. Nu am făcut din literatură industrie sau comerţ. Încă nu am scris teatru… Vorbeam deseori cu Mircea Ghiţulescu despre teatru, despre Matei Vişniec – un foarte cunoscut dramaturg român din străinătate, pentru care avea aproape un cult, şi-mi spunea să scriu şi eu, era convins că pot, că nu e greu. I-am spus că mă îndoiesc şi că nu voi încerca vreodată. Dar nu e exclus totuşi să scriu şi o piesă de teatru.

Aţi avea motive să-i priviţi pe unii scriitori ceva mai de sus, ca să zic aşa. Totuşi, sunteţi o femeie răbdătoare, tolerantă, cu un bun simţ nativ şi educat în egală măsură. De unde acest echilibru interior rar de observat la alţi confraţi întru literatură ?

Din forţă interioară.Nu vreau să încep să vorbesc ca un propovăduitor despre bine şi rău, dar toleranţa este una din esenţele spiritului, mă simt mai legat de semenul meu astfel. Sigur, am şi o mare exigenţă faţă de mine însămi, totdeauna am vrut mult mai mult, chiar dacă a însemnat durere, sacrificiu…Nu, nu mă pot uita de sus la nimeni, nu vreau, nu pot, semenul meu este fratele meu. E adevărat, de multe ori toleranţa mi-a adus şi dezamăgiri din partea celor cărora le-am acordat atenţie, ajutor, i-am creditat… Dar nu am abdicat de la valorile în care cred. Îmi cunoaşteţi drumul literar, acolo, în lăcaşul dvs. unde îi ţineţi pe poeţi ştiţi despre fiecare cine e şi ce face. Sunt convinsă că toleranţa, bunul simţ trebuie să ne guverneze fapta, gândirea.

O întrebare standard: La ce proiecte literare lucraţi în prezent ?

În prezent lucrez la un Jurnal, de fapt, e continuarea unui alt Jurnal (1994-2010, nepublicat), dar nu unul exclusiv cotidian, ci format din eseuri, calătorii, idei, păreri despre cărţi. Un fel de a trăi, a iubi, a dărui. Pentru că nu putem decât trăi iubind şi dăruind. Eu aşa pot să mă uit la mine cu respect şi să fiu mai bun.Uneori chiar am nevoie de o stranie căutare, de încărcare spirituală, parcă nu am aflat încă nimic despre ceea ce sunt. Şi mă susţine o mare pasiune pentru Cuvânt.

 Sunteţi, pe merite incontestabile, Cetăţean de Onoare al Buzăului. Cât de mult v-aţi ataşat de acest oraş, vă imaginaţi că v-aţi fi putut afirma şi în altă parte ?

De acest oraş sunt ataşată încă din copilărie, când ne-am mutat de la ţară şi am ieşit să văd oraşul. Vrăjită de lumini, magazine…m-am rătăcit pe străzi… În fine, am fost recuperată… Mă leagă multe întâmplări unele foarte emoţionante, fericite, zbuciumate. Uneori, când merg pe stradă mă umplu de fericire şi nostalgie. De aceea, când am primit titlu de Cetăţean de Onoare al Buzăului…am plâns. Şi ciudat, acest titlu, ca şi intrarea în USR, a mers tot în copilărie.
Dacă m-aş fi putut afirma în altă parte …? Când dai peste oameni de cultură care pot aprecia o creaţie te poţi considera un om de succes oriunde…

 

 

 

Advertisements

La Pâcle

Drumul spre Vulcanii noroioşi, Pâclele Mari şi Mici e frumos, cu imagini pastorale – oi, văcuţe, cai la păscut. Pajiştile răspândesc un parfum ameţitor. E un pic de sălbăticie. Un drum pe care îl refac cu plăcere, îndestulare spirituală.Apoi, din această feerie, cobori într-un spaţiu selenar.Peisajele sunt antagonice.

Mirosul de gaze emanat din străfundul pământului,solul arid, pâraiele de noroi, micile canioane… ai senzaţia că eşti pe altă planetă. Câţiva vulcani mormăie.

DSC01371

 

 

 

 

 

 

 

DSC01370

 

 

 

 

 

 

 

Mă opresc în timp, la mijloc de cărare şi îmi schimb hainele. Aparent sunt singur, dar totuşi vorbesc.Undeva, într-o casetă a trupului am toate datele adunate. Merg şi vorbesc. Sunt în paginile istoriei.Timpul mă întreabă. Un vânt uşor trece pe lângă urechile mele şi-mi lasă şoptit ceva. Ce ştiu despre anonimele cazuri care l-au vândut pe Iisus?

Suntem în jurul Pâclelor, stăm pe vine şi analizăm.Între timp am fost curăţat de neamurile de pe mine, sunt curat, curat.Degresat. În clipa asta aud un vuiet şi mă uit spre cer. S-a căscat o gură de aer spaţial la care sunt conectată. Doamne, din ce lume îmi dai să respir?(fragment, La Pâcle)

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC01367

 

Onoare şi valoare

Joi, 18 aprilie 2013  a avut loc în Sala Palatului Comunal festivitatea  premierii cetăţenilor de onoare. Este o continuare a festivităţilor Zilele Buzăului şi, conform tradiţiei oraşul nostru s-a îmbogăţit cu noi cetăţeni de valoare. Printre cei 15   s-a aflat şi  dl.Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, o surpriză extrem de plăcută pentru comunitatea noastră şi o mare onoare. Domnia sa a vorbit despre legătura cu aceste locuri, dar şi despre sufletul cald al oraşului. Tot o  surpriză a fost si Mauro Maria Angelini, director general al Martelli Europe, primul cetăţean străin care primeşte acest titlu pentru contribuţia sa în domeniul economic şi nu numai. Este inedit şi binevenit. Viorel Frîncu – cercetător al istoriei presei, publicist, George Tarara, Dorin Ivan, ziarist la Agenţia Naţională de Presă Agerpres şi mulţi alţii.

Fireşte, de fiecare dată, atmosfera este încărcată de emoţie, sala plină, oameni cu realizări importante, încurajaţi, susţinuţi de Primărie prin proiecte culturale. Şi astfel cultura buzoiană este promovată nu numai la nivel local ci şi naţional. Titlul onorează, dar şi obligă şi asta e bine pentru că te face mereu să fii mai bun, creator, competitiv. Să reprezinţi acest loc cu onoare şi valoare alături de personalităţi ca doamna Adela Petre, Gheorghe Ciobanu, etc.

Titlu de cetăţean de onoare a devenit o tradiţie a valorilor.  A fost oferită totodată şi Distincţia de onoare ce reprezintă Placheta Municipiului Buzău de către dl. Primar dr.ing.Constantin Boşcodeală. Deţinătorul acesteia se bucură de nepreţuita apreciere a comunităţii şi autorităţilor buzoiene…

Adela Petre, Elena Radu

Adela Petre, Elena Radu

Mauro Maria Angelini

Mauro Maria Angelini

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Ciobanu

Gheorghe Ciobanu

Viorel Frîncu

Viorel Frîncu

 

 

 

 

 

 

 

Placheta

Placheta

 

 

 

 

Dreptul la opinie şi la onoare

„Scrisul are valoare terapeutică şi cathartică-izbăveşte şi dă sentimentul plenar al creaţiei prin impersonalizare, salvează eul de teroarea propriei poveri existenţiale”

Vineri, 22 februarie, la Biblioteca Judeţeană a  fost lansată cărtea Dreptul la opinie, autor Marcel Isbăşoiu, Editgraph, 2013.
Plecând de la un drept constituţional, dreptul la opinie, autorul încearcă să exprime cât mai imparţial opinia  despre ceea ce se întâmplă în viaţa culturală, socială a oraşului Buzău şi nu numai. Un drept pe care cetăţeanul l-a câştigat cu greu, şi pe care de multe ori îl exercită cu greu, pentru că teama de a vorbi nu a dispărut. Încă suntem  o societate frustrată de adevăr.
Oarecum timorat, după cum mărturiseşte, Marcel Isbăşoiu a încercat după 1990 să-şi exprime opiniile, dar a stârnit iritarea unora şi  a încetat să mai scrie. “M-am frământat ani la rând… am hotărât să nu mă mai lamentez. Din acest moment am să mă pronunţ argumentat şi sonor…Nu am fost niciodată omul cuiva…Am fost omul unui regim. M-am plecat,dar nu unei persoane”.
Fermitatea cu care spune aceste lucruri îţi dă aşa, uşor, fiori.Dintr-o dată te aştepţi să ţâşnească Cuvântul în forma cea mai pură, argumentat, sonor. E bine că dl. Marcel Isbăşoiu s-a hotărât să scrie pentru că are ce spune.
L-am văzut cum se ridică la forma Cuvântului, cum trudeşte ca un meşter meticulos. Vede, ascultă, citeşte. Apoi,îşi exercită dreptul la opinie.  Cu demnitate, fără  interpretări halucinante, nu are tendinţa de a autoriza lipsa de valoare şi nu încearcă să-i decredibilizeze pe cei care au valoare, aşa cum, din păcate, se întâmplă prin exprimările unora. Opinia d-lui Marcel Isbăşoiu are un cod al onoarei. Argumentează cu decenţă, seriozitate, echilibru. Cu devotamentul celui care vrea să facă din cuvânt o certitudine. Prin Cuvânt întregim această lume.
Domnul Marcel Isbăşoiu are ceva din filozofii Greciei antice. Te face să crezi în  înţelepciune, farmec, ceea ce în această lume ar putea părea bizar. E un om al Cetăţii. Căci cel ce scrie,  poetul ”… este şi oşteanul cetăţii ( urbane sau rurale)…influenţat de toate angoasele, nevrozele şi convulsiile sociale ale vremii sale, privind cu uimire, nedumerire generaţia tânără care stă şi salivează la uşa politicului cameleonic, abject,zoios.”
Am scris cu bucurie despre această carte, nu mă îndoiesc de credinţa autorului. Un scriitor nu poate fi adevărat dacă nu crede în umanitate, valorile ei, într-un  sistem social in care –“… daca am face echipă şi am presa argumentat şi constant factorii de decizie cu competenţe naţionale/locale, reacţia acestora ar trebui să conducă, cu necesitate, la măsuri concrete, şi de sperat eficiente în plan economic, social, cultural, educativ,etc.”
Autorul are câteva opinii şi despre Octavian Paler. “ Dobândisem reflexul de a urmări emisiunea tânărului teolog Mihai Gâdea din fiecare miercuri când îl avea ca invitat pe maestrul Octavian Paler. Odată cu trecerea acestuia la cele veşnice m-am trezit singur şi mai sărac…Aşteptam să îl văd seara,noaptea sa specială.Aveam prilejul, alături de alţii, să ascult,să văd, o voce cu temelie adânc înfiptă în fibra morală a altor vremuri… Octavian Paler avea un fel de nostalgie după umanitatea pierdută…unul din cei mai inteligenţi oameni care au imbogăţit cultura română, iar când a murit a fost ca şi cum ar fi ars biblioteca naţională”.
Aş vrea să-l văd în continuare pe dl.Marcel Isbăşoiu exercitându-şi dreptul la opinie, fără a fi lezat  de ceva sau cineva.  Argumentat şi sonor.

Marcel Isbăşoiu

Marcel Isbăşoiu

Tudor Cicu,Marcel Isbasoiu,Marin Ifrim,Sorin Burlacu

Tudor Cicu,Marcel Isbasoiu,Marin Ifrim,Sorin Burlacu

 

RUGĂCIUNEA lui Brâncuşi

RUGĂCIUNEA lui Brâncuşi este o operă de artă  la care noi înşine trebuie să ne închinăm, dar nu în resemnare, tăcere, durere, aşa cum de altfel a fost creată pentru un ansamblu funerar din cimitirul Dumbrava – Buzău,  ci ca o apropiere de matca valorilor, a salvării lor. La  regăsire… Căci a  recupera valorile uitate, pierdute, ignorate, înseamnă a ne recupera pe noi înşine.
Balul Anual de Caritate organizat  de Rotary Club Buzău în seara de 7 decembrie a avut ca scop strângerea de fonduri pentru  realizarea unei noi copii a statuii RUGĂCIUNEA. Vechea copie – de o valoare esenţială, a fost furată, regăsită, iar furată. Prin proiectul pe care l-a iniţiat Rotary Club se intenţionează crearea şi repunerea acestui simbol acolo unde îi este locul.
Forţa magică a sculpturii lui Constantin Brâncuşi nu a i-a lăsat indiferenţi pe cei care au participat  la Bal – oameni de afaceri, politicieni, oameni de cultură. Au fost expuse spre a fi licitate obiecte de valoare istorică – litografia – Armata Română în Buda-Pesta, 1919 – adjudecată de Eduard Dumitraşcu, lucrări de artă semnate de pictori valoroşi – Valeriu Şuşnea, Gheorghe Ciobanu. De asemenea, copia unei viori Stradivarius, dar şi o şa, o maşină de scris, un samovar,  o  statuie în miniatură din ciocolată simbolizând RUGĂCIUNEA care a avut un efect deosebit;  bijuterii – cercei, coliere, pandative cu trecut istoric şi sentimental, la care, fireşte, doamnele s-au înghesuit cu pasiune şi şi-au achiziţionat o parte din ele şi multe alte obiecte.
RUGĂCIUNEA lui Brâncuşi trebuie să fie din nou acasă.

Ashok Dorairaja, Elena Radu, Dan Camer

Ashok Dorairaja, Elena Radu, Dan Camer

 

 

 

 

 

 

Ţara care ne poate da pâine fără sughiţuri

 

Eu nu-mi aduc aminte de neam o dată pe an, ci  în fiecare zi. În fiecare zi mă uit la mine – ce sunt – şi la cei din jur.
Ziua de 1 decembrie am sărbătorit-o la Fundaţia Sf.Sava. Au  fost prezenţi scriitori, personalităţi locale şi s-au lansat cărţi. S-a vorbit, fireşte,  cu emoţie despre fiinţa naţională, speranţă, istorie.
Un moment deosebit şi interesant a fost apariţia poetului Dan Camer, purtând pe braţe cu mândrie patriotică  Harta României Mari la 1919 şi, de asemenea, un alt document extrem de valoros – Armata Română în Buda-Pesta, 4 august 1919. Acest tablou, spune poetul, va fi înrămat şi licitat la Balul Anual de Caritate  organizat de Rotary Club Buzău pe 7 decembrie 2012, eveniment organizat în scopul finanţării proiectului RUGĂCIUNEA lui Brâncuşi la Buzău.
Priveşti istoria şi nu poţi să taci, să nu te doară chipul ei… Simbolurile României ne-au fost un fel de călăuză în cea mai curată simţire strămoşească, spre crezul nostru – că nu putem rămâne  în  negurile unei istorii vremelnice, încropite  de alţii. Nu trebuie s-o  uităm, ci s-o purtăm zi de zi în suflet ca pe o icoană.  Sigur, am simţit, mai mult ca altădată, o redeşteptare a sentimentului naţional. Şi nu e greu să-ţi dai seama de ce, de vulnerabilităţile în care ne aflăm. Libertatea câştigată după revoluţie, democraţia, apoi  intrarea în NATO şi UE nu doar că nu au adus un nivel de trai rezonabil, aşa cum s-a crezut şi s-a sperat, ci  ne-au ştirbit şi din demnitate. Ne-au devalorizat ca naţie.
Astfel,iluziile şi aşteptările românilor s-au transformat în pribegie, ca ultima şansă de supravieţuire. O pribegie dramatică – să doarmă pe sub poduri sau cartoane, să accepte umilinţe    pentru o bucată de pâine. Pâine, care o poate avea în propria ţară dacă nu i s-ar fura  de la gură sub diferite pretexte. Nu putem trăi făcându-ne că nu ştim, că nu ne pasă.
Aş vrea ca manifestările neamului să nu se oprească doar la 1 decembrie, să meargă mai departe, în fapte, idealuri. Mă tem însă, că de a doua zi, trecem iar la trăncăneli fără rost, din care românul nu trage nicio concluzie şi nici nu trăieşte mai bine.

P1030149

 

 

 

 

 

 

P1030159

 

Zbuciumul istoriei – Cetatea Doamnei Neaga

E o zi frumoasă de toamnă. Blândeţea şi culorile naturii atrag spre  explorare. Aşa că am plecat  pe Valea Nişcovului, în comuna Tisău – nu foarte departe de Mănăstirea Ciolanu, să vizităm ruinele Cetăţii Doamnei Neaga sau Mănăstirea Bradu, cum i se mai spune.
În această linişte a frunzelor arămii, tulburate doar de adierea uşoară a vântului, Cetatea pare încremenită în istoria şi zbuciumul celor câteva sute de ani. În prima clipă pare ceva de nepătruns. Zidurile sunt înalte, foarte groase. Turnurile din colţ arată consolidarea strategică împotriva inamicilor.  Poarta Cetăţii din lemn masiv este închisă.Nu se poate vizita, e ferecată. În cele din urmă, am  escaladat un zid ca să pătrundem în interior.
Ruinele par vii, învăluite într-o linişte ciudată. Păşim încet în curtea care ascunde  trecutul dramatic al doamnei Neaga şi nu numai. Însuşi Constantin Brâncoveanu s-a ascuns de prigoana  otomană. Da, totul pare dincolo de lume, în vremea când turcii dădeau năvală peste aceste meleaguri,iar Doamna Neaga trebuia să fugă, să se ascundă cu fetele ei de urgia lor. Biserica Sf. Dumitru construită pe la 1634 e închisă, dar se ţin slujbe uneori. Deasupra uşii sunt scrise slove pe care nu le-am putut descifra, sunt într-o altă limbă.  Spun oamenii de prin părţile locului că de aici, din interiorul bisericii pleacă un tunel foarte lung ce duce spre o altă cetate.
Pe jos un covor de iarbă primăvăratec, brazi, ce contrastează plăcut cu frunzele aurii ale toamnei. Din păcate, ruinele chiliilor sunt pline cu gunoi. Sunt şi alte ziduri într-o ruină completă. Ne urcăm pe unul din turnurile din colţ, încă se mai văd golurile de tragere. Un asemenea obiectiv istoric trebuie deschis, vizitat. Ne căutăm valorile pentru a le scoate la suprafaţă. Istoria e o lume care trebuie să încapă în noi mai mult.Nu avem o istorie pretinsă ca alţii, ci una cu urme şi sânge.
Soarele îşi filtrează razele în turnul cetăţii unde ne aflăm. În faţa bisericii o masă de piatră ca o masă a tăcerii. Lăsăm cetatea în lumina aurie a soarelui de toamnă, a zbuciumului ei adormit şi plecăm spre culmile şi pădurile Tisăului.
Pădurile Tisăului au o frumuseţe aparte, peisaj sălbatic, văi frumoase, pâraie- am găsit pietre cu scoici, urme ale Mării Sarmatice –  grădini,livezi… căprioare, veveriţe, mistreţi, urşi. Doar foşnetul frunzelor se aude şi cei trei câini pe care îi avem cu noi.  Pe aici trecea cândva un tren cu aburi.
Ajungem în Valea Corbilor,  ţinutul bursucilor – nişte găuri mari în pământ unde îşi au lăcaşul… Ieşim într-o poiană luminoasă unde culorile superbe ale toamnei învăluie  casele pierdute în zare. Câţiva ulii  zboară pe deasupra. Câinii sunt foarte agitaţi.
Locul merită studiul şi meditaţia. O istorie tăcută, prea tăcută a strămoşilor noştri, pentru că da, este a lor, noi trebuie să ne reamintim şi să nu fim indiferenţi. Ne putem opri o clipă pentru a reflecta, lăsa această lume despuiată de valori şi îmbrăcată fals cu prea mulţi bani.

 

 

Pe urmele Cuşmei

De la o vreme am senzaţia că istoria ne vorbeşte şi ne cheamă din ce în ce mai mult. Şi nu putem trece indiferenţi, trebuie să ne aplecăm, s-o ascultăm.
Un loc încărcat de istorie şi sacralitate este şi zona Năeni, legată de aceleaşi dealuri maiestuoase ale Istriţei. Cine vrea să simtă şi să străbată istoria neamului, trebuie să vină aici.
Pe un drum şerpuitor şi pitoresc urci din Năeni spre satul Vârf, unde se află Biserica dintr-o  Piatră. Şoseaua duce aproape lejer până sus. Întâlneşti săteni liniştiţi şi vişini copţi. Te încarci pozitiv  cu senzaţii fermecătoare, dar nelămurite.
Biserica dintr-o Piatră se înalţă în toată nobleţea ei spirituală pe aceste culmi magnifice. Te trezeşti ca dintr-o somn ce parcă l-ai dormit şi nu ai ştiut. Catapeteasma este sculptată tot din piatră, lucru rar în ortodoxia europeană. Biserica  poartă hramul Duminica floriilor şi este înconjurată de ziduri groase de piatră, ca o cetate. O linişte strămoşească   domină. Mai sunt turişti căutători de istorie, de adevăr.
Lângă biserică, pe culme sunt urmele unei aşezări dacice,  a unui cimitir dacic.  S-au găsit oseminte, urne cu cenuşă. Acum e o cruce şi o teică de piatră.  Puţin mai încolo, altele. Este o istorie pe care trebuie  s-o vezi, s-o simţi. S-o trăieşti, căci umblând prin aceste locuri nu poţi să nu simţi nimic.
Nevoia de a şti adevărul se acutizează. Istoria trepidează sub picioarele tale. Când am fost cu puţin timp în urmă la grota lui Ambrose,care nu este foarte departe de aici,  am avut sentimentul că la un moment dat ies dacii din pământ şi iarbă verde. Mă uitam în dreapta şi stânga şi aşteptam să-i văd. Locul are ceva ancestral.
O luăm în sus pe drumul de exploatare a carierei. Ne-am oprit. Pereţi de calcar, mult calcar, granit, urme ale Mării Sarmatice. Culegem scoici.
Dealurile se întind lin, extrem de armonios. Urcăm  tot mai mult pentru a ajunge la Tabăra de sculptură Năeni. Suntem pe culmi legendare -Dealul Tigoarei, sau locul sacru. În depărtare zărim tabăra, pe un platou care te învinge prin frumuseţea lui, dar mai e până acolo. Mergem numai pe coamele dealurilor aşa cum se spune că mergeau dacii din motive de siguranţă.
Parcă eşti aici de mii de ani, timpul mi s-a părut dintr-o dată altfel. Noi parcă eram altfel şi altcineva. Adie vântul, iarba se mişcă în ape argintii.Şi tot vrei să ridici mâna, să atingi cerul şi să strigi. Tot vrei să-ţi vezi neamul ivindu-se de sub aceste pământuri, din odihna lui de veacuri.
În Tabăra de sculptură  evadezi în frumos. Sculpturile sunt realizate din calcar de către copii, acel calcar de Năeni care e uşor de cioplit,  folosit chiar şi la Palatul Parlamentului. Sătenii înşişi îl cioplesc cu multă uşurinţă pentru gospodărie.
În vale se zăreşte o stână. Coborâm spre ea, dar nişte câini agresivi ne face să ne oprim.În aceste împrejurimi se intenţionează reconstituirea în viitor a unui sat dacic.
Urcăm la Grotele preistorice  în care  au fost descoperite oseminte, unelte. Panorama e o splendoare.
O luăm înapoi pe o cărare pe sub un deal cu pereţi de calcar, cu alte grote, dar şi verdeaţă, tufişuri… Este istorie. Multă istorie şi e a neamului.

Biserica dintr-o Piatră                                                     Cimitirul dacic

Tabara de la Năeni                                                                  Cap de dac

Steagul dacic                                                             Zona in care se va reconstitui un sat dacic

Grotele preistorice

Şi caii sunt iubiţi, nu-i aşa?

Luna mai este cea mai frumoasă perioadă în care îmi place să vizitez Herghelia Cislău. Anul acesta, s-a întâmplat chiar de 1 Mai. E oarecum mai aglomerat decât altădată, vizitatori care au venit încântaţi să facă echitaţie, alţi urmează să mai descopere frumuseţea Cislăului. Ca unul care vin de foarte mulţi ani aici, Herghelia Cislău nu poate fi decât o splendoare.
Am scris de deseori despre această herghelie, iar într-un Jurnal (nepublicat încă), relatez multe din vizitele mele pe aceste câmpii şi culmi care m-au încântat şi inspirat de-a lungul vremii. M-am ataşat de oameni, de cai, de peisaj… Fac parte din existenţa mea şi mă bucur că au scăpat de reorganizare sau chiar desfiinţare. În continuare cred însă că Herghelia Cislău trebuie ajutată să existe, supravieţuiască şi să fie mult mai mediatizată. Merită.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Grota lui Ambrose

Despre existenţa lui Ambrose am auzit încă din copilărie când mamaia ne povestea că trăieşte într-o grotă pe dealurile Istriţei. Atunci mi se părea ceva foarte neobişnuit şi-mi puneam tot felul de întrebări.Impresionată, am atins subiectul în primul meu roman Pământul silniciei, ed.Porto-Franco Galaţi,1994.
„-M-am gândit să-i fac o vizită lui Ambrose, zise Fana, căutând un lemn să bage în sobă. I-am pregătit ceva bietului pustnic, dacă vine iarna n-o să mai pot urca la el pân’ la primăvar’.
-Ambrose?! se însenină Felin. Ah, fireşte, uitasem de el.
Ambrose avea lăcaşul în vârful unui deal, acolo trăia de mai mulţi ani, de când harul lui Dumnezeu pogorâse asupra lui. Nu cobora niciodată în sat. Liniştea pustietăţii îi era un fel de hrană spirituală. Vorbea puţin şi primea pe cei ce se milostiveau să-i aducă merinde. Credincioşii lăsau bilete în pachetele lor, ca Ambrose să se roage pentru sănătate, spor în casă şi multe altele.
La vreo sută de paşi de chilie, Felin şi Fana îl întâlniră pe călugăr. Le privi cercetător, citindu-le parcă gândurile, dar îşi continuă drumul. Felin rămase aproape încremenită văzând statura impresionantă a acestui personaj. .. Mergea smerit, sprijinit într-un toiag noduros, părând că desluşeşte taine deosebite, văzute şi trăite numai de el.

-Cum poate trăi acest om în capcana lui Dumnezeu?
-Capcana Domnului?! Vai, don’şoară, ce spuneţi? E un sfânt, are legile lui. Odată a fost bătut măr de golanii din sat, nu ştiu di ce, da’ a bolit o buca’ de timp în chiliuţa lui. Când îi duceam merinde nu mai ieşea, credeam că s-a prăpădit. Credinţa l-a salvat. Nu l-a părăsit pe Ambrose Dumnezeu.”
Chilia lui Ambrose şi azi e vizitată cu interes, curiozitate. Din comuna Pietroasele urci dealurile pe un drum şerpuitor – asfaltat, dar si forestier –  care duce spre Releu.  Frumuseţea peisajului te face să uiţi de hârtoape. Câmpia rămâne undeva în vale şi, urcând, ai senzaţia că te apropii mai mult de cer. E de un albastru limpede, în jur aer curat şi miresemele naturii.
Traversăm pădurea. E o pădure ca în poveşti,  covor de iarbă verde, copacii răsfiraţi, fără mărăcinişuri sau altă vegetaţie, cu luminişuri plăcute. O  căprioară a trecut în fugă, tresărind speriată.
De la Releu se vede întreaga splendoare a delurilor Istriţei, dealurile copilăriei mele când urcam şi strigam la cer crezând că mă aude.  Aici prindeam cei mai frumoşi guşteri…De câte ori nu m-am odihnit şi am privit  aşezarea care se lasă uşor în vale, cu tradiţii din strămoşi şi stânjenei la poartă.Stânjeneii – o floare pe care o ador – sunt acum înfloriţi. Albi, violet, galbeni…
Amintiri din leagănul meu lumesc…
Un bărbat  se apropie de noi însoţit de câţiva câini. Ne explică pe unde vine grota lui Ambrose. Trebuie să coborâm dealuri, văi… e ceva de mers.
Miros de pelin, de pajişte înflorită, păduri tăcute, multă piatră, mai mică mai mare, cu forme nedefinite sau care se aseamănă  cu  un animal, de exemplu. Drumuri făcute de căruţe pe unde trec nişte ATV-uri, alţi turişti veseli. Dar şi tăcere. O tăcere care te frământă, aşa pare de profundă, adâncită într-un neam foarte vechi şi foarte preţios. A călcat şi calcă opinca neamului nostru. Dar şi romanii… Sunt atâtea urme ale trecerii Imperiului roman pe aici, ale şederii lui în acest ţinut. Nu ştiu, parcă am senzaţia că pământul începe să vibreze, că acum voi revedea strămoşii ridicându-se din pământ şi iarbă…
Ne apropiem de grota lui Ambrose. Se zăreşte peretele de calcar. Toată valea acum pare învăluită într-un fel de ceaţă. E o linişte care mă uimeşte prin senzaţia ei. Apoi, s-a auzit un clinchet. Un cioban cu căpriţe care pasc. Se sperie un pic de prezenţa noastră şi se împrăştie, dar exact pe lângă grotă. Intrăm în vorbă cu ciobanul, ne spune cum să urcăm. Nişte iezişori albi,  aleargă speriaţi după un tufiş, e tot o agitaţie în turmă.
Urcuşul la chilie este destul de abrupt, cu pietriş şi mărăcinişuri.
Da, Ambrose a ales grota şi au circulat multe poveşti şi legende despre el. Priveliştea este de vis. Scăriţa pe care te poţi urca e totuşi fragilă.
Căpriţele  sunt după noi, ciobanul le lasă în voie. La coborâre el ne spune că pe vremea lui Ceauşescu venea mult mai multă lume, erau organizate drumeţii, drumul era ceva mai amenajat. Dar că, din ce ştia şi el de la lume, Ambrose nu a fost chiar aşa un pustnic şi un sfânt de bună voie. Pe el l-ar fi pedepsit mănăstirea unde se afla pentru că făcuse doi copii şi s-a surghiunit în această grotă de calcar. Omul mai cobora prin sat, vindea mături şi alte lucruri lumeşti.Copiii lui trăiesc. Oricum,sfânt sau mai puţin sfânt,  destinul acestui om, căutat chiar şi după atâţia ani de la dispariţia lui, înseamnă ceva.
Căpriţele s-au liniştit, două s-au urcat  pe muntele de calcar şi se joacă. Ciobanul le priveşte, noi le privim. Ne luăm apoi la revedere şi ne întoarcem la Releu.