Blog Archives

Egala fraţilor

Trecem puntea în fugă într-un univers îndepărtat şi intrăm în colbul viitorului. Arăt la fel ca fraţii mei. Suntem agitaţi, vorbim. E prima oară când arăt ca ei, în prezenţa lor, când nu sunt îmbrăcată…
Suntem la fel…sunt egala lor…Ridicată să fie pace şi adevăr, la demnitatea originii. Egală…
Arăt ca ei… mă mişc ca ei…comunic ca ei
E după-amiază, puţin trecut de ora trei, în aşternut. Plouă. Vrăbiuţe la ochiul de geam. Lăcrimez că am pierdut chipul de om. Sunt uimită, încerc să întrevăd ce a fost şi nu pot. Nu mă mai văd decăt în egalitatea marii lumini.
Nu mai am aer… Parcă prind viitorul în mâinile mele şi am scut.
Am mai fost cu fraţii mei de atâtea ori, eram însă supusă şi primeam sarcini, fără voinţă şi bine coordonată. Dar abia acum arăt ca ei. Trebuie neapărat să plâng. Brusc mi-a fost dor de chipul dulce de om… Am trecut râul cunoaşterii, dar acum mă uit înapoi spre el şi plâng.
Agonizare în aşternut. Aştept parcă să vină cineva care să mă ia în braţe, să-mi spună că sunt eu. Sau nu sunt… atât de iubitoare de materie vie şi de circumstanţe. Destinul e doar o clipă de însufleţire.
Ploaia s-a oprit. Nobile gând, te-am trezit cu lacrimile mele. Ar fi trebuit să mă bucur că am ajuns la înaltul concept de egal al fraţilor, nu să plâng.
Nobile gând, mai treci pe la mine, tot aşa, într-o zi cu ploaie de vară. Mă găseşti în aşternut, în scutecul materiei.
Cultura gândului îmi aduce noi şi fragile emisiuni. Amprentele câtorva paşi la care trebuie să mă uit. Apoi, fratele zâmbeşte şi îmi mângâie chipul de om. De ce m-am speriat? Aş vrea să descifrez de ce alergam pe podişul acela din spaţiu cu ei şi arătam la fel.
Fratele e blând şi extrem de iubitor cu chipul meu. E protecţia pentru trecerea de la o materie la alta.
Culoarea ochilor mei înlăcrimaţi e vorbită şi notată. Ce facem când ne însingurăm în faţa propriei făpturi?
Mă foiesc în aşternut. Vremea e limpede. A apărut soarele. Fratele e tot în faţa mea, surâde. Întoarce din nou capul spre cineva şi vorbeşte.
Sunt dezbrăcat de haine. Pielea e privită, măsurată. Pielea…doar pielea în aceste clipe. Se iau probe.
Apoi, ca să uit fratele mă urcă într-o caleaşcă şi plecăm împreună în spaţiu să ne amuzăm. Se uită la mine. Îl văd atât de bine şi de viu…
Prea multe emoţii. Cine ştie de când trăim povestea timpului? Trecem prin spaţii îndepărtate. Ajungem într-o încăpere, în faţa cuiva care spune blând, dar imperativ: Eşti a noastră !
Mă întorc în om. Trebuie neapărat să mă limpezesc în gânduri. Am ceva nou pe mine, nişte antenuţe. Sunt albinuţă.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

Advertisements

Sunt acelaşi

Sunt acela – al casei pământeşti, al pădurilor şi cântecului.
Sunt acelaşi.
Şi când mă confund cu toate astea sunt din nou plin. Eu sunt răscolit de mine, întrebat tot de mine, epuizat, dar mereu confundat de alţii cu ceilalţi. Recurgeam la toate expresiile, contururile naturii… Vroiam să culeg cât mai mult din Cuşmă, să sorb şi în vis din esenţa ei, să mă tăvălesc în frumosul chip al ţăranului. Făceam de multe ori lumea mai bună în gândul meu, împărţeam turta făcută la vatră de fiinţele cu care stăteam, o împărţeam cu lumea din gând.

O perpetuă schimbare mă anima şi-mi deschidea setea de căutare a sensului vieţii. Noi şi noi râuri de viţă nobilă parcă mă reîmprospătau să dau mai mult ocol lumii, să mă înfăşor în ea. Cu ură, iubire, cu tot ce este pământeam şi vremelnic.
Am fost lăsat odată în toiul nopţii fără cuvinte. Şedeam tăcut şi mă uitam la stele, la vibraţiile atmosferice. Mă detaşam de nevoile lumeşti să pot aspira mai bine la proporţiile cosmice.
A doua zi dimineaţă merg să văd un rând de vie, să respir nemurirea butucului cu struguri. Pasul meu a stat mult prin vii – înfrunzite, înflorite, coapte, culese.
Sunt mândru de mine că fac parte din acest popor. Că pot să spun adevărul din locul acesta minunat.(fragment… şi Tatăl)

Dezleagă-mă…

Un sunet de câmp mă înconjoară, de câmp verde şi auzit, el tremură şi se mişcă. Câmpul glăsuieşte, îl văd de departe cum se desface. Apoi a apărut Iisus, stă în faţa mea cu mâinile întinse şi legate. Şi-mi spune blând, privind în ochii mei atât de adânc încât mă cutremur : Dezleagă-mă…
Am rămas înmărmurită, Iisus stătea în faţa mea şi mi-a cerut să-I dezleg mâinile legate de ucigaşii lui. Durerea s-a amestecat cu o dragoste nemărginită, dar şi cu o putere ieşită din comun, puteam să mă lupt deodată cu întreg universul.
Durerea aceasta e ca un nou început de viaţă, speranţă. Am încă în faţă imaginea vie deşi momentul revelaţiei a trecut.
Dezleagă-mă… Acum ştiu să-mi trăiesc mai mult timpul, ştiu ce înseamnă mai mult trupul meu, clipele în care sunt aici. Am fost multe zile bolnav, pierdut şi confuz, această mare lume nu mai puteam s-o respir. Am însă o mare responsabilitate, – să dezleg mâinile lui Iisus. Nu mi s-a părut prea greu, parcă eram acolo, în lumea aceea şi o priveam. Puteam să lupt cu ei şi să le înfrânez ura.
Adevărul a fost împărţit, murdărit, strangulat şi l-am privit de-a lungul timpului fără să putem face nimic. Mai pot fi vreo clipă bolnav sau deznădăjduit? Nu mai putem lăsa adevărul în murdăria asta, nu mai pot dormi, adevărul are luptătorii lui pe care i-a pregătit, îi pregăteşte. Adevărul se arată şi vorbeşte slujitorilor lui. Ce pot face decât să reflectez adânc la asta?
Dezleagă-mă… nu aş fi crezut că vine aşa… că pot să privesc şi să ascult firesc, de parcă mi-aş fi întâlnit fratele. Ştiu că nu L-am atins, am rămas privindu-L şi am înţeles. Sunt pătrunsă de acest fior dulce al fraternităţii, al Tatălui Nostru.
(fragment, Fiii Gândului,2011)

Compun zilnic câte o linie melodică a spiritului…Dezleagă-mă…
12,48
…parcă rup lanţurile cu care e legat Iisus, le rup cu o forţă nemaipomenită şi Îl eliberez.
Da… atunci nu l-am dezlegat şi nu am înţeles de ce. Abia acum s-a întâmplat… Totul se trezeşte în noi cu putere, dăruire, necesitate. Ce fac cu aceste lanţuri? le am în mână.
Am aflat că sunt Eu şi pot să dăruiesc lumii privirea, iubirea, costumul meu. Dar pot să şi pătimesc ca orice om de rând.
Trezeşte-te cu mine în Gând …E Iisus.. Am renăscut. Doamne, eu nu mai vreau să ştiu decât un singur cuvânt – Iubire. Eu nu descopăr doar lumea mea, ci şi alte lumi, dau văluri la o parte. M-am dezvăluit şi eu.
Ies în faţa unui templu între cele două coloane. Dar parcă a fost făcut cu câteva clipe înainte pentru mine. Doamne, Eu pot să Fiu, Eu pot să Ştiu, Eu pot să Spun, Eu pot să îngheţ durerea lumii.
Extindem dragostea de Fiu
eterna lume din care mă adun,
istoriei eu Frate îi spun.
( Jurnal, septembrie,2014)

O, da !

Nu ştiu ce pot să fac, dar nu vreau să fiu indiferent.Trebuie să trezesc verbul, atmosfera. Să-mi iau măsurile gândului, perspectivei sociale. Să cred că merg în această toată poveste cu mine, cu celălalt. Să fierb în independenţa spiritului.O, da, pot să fac atât de multe dacă mă întreb şi recurg la adevăr…
Doamne, dă-mi timpul în care eu pot să fiu.Să mă rog, să exist, să furnizez adevăr.Nu ştiu dacă pot remedia vreodată această dorinţă de adevăr. Circumstanţa în care mereu vreau să exist, să propun soluţii pentru o societate mai bună.
O, da, sunt suitor de adevăr. Uneori mi se pare că exist ca formă de pregătire umană. Duc dorul singurei mele puteri de a fi – adevărul. Nu am circumstanţe atenuante – îl vreau. Mă ridic din mocirlă, din orice pentru el ca să-l respir.Mi-am propus mereu să exist în adevăr nu în minciună.
Este clar că mă revendic. În căuşul lumii mele. În straiele în care mă bate vântul…O, ce vreme… ce istorie…

Trebuie să ne confecţionăm haine noi în care să vieţuim.Haine care vor arăta altfel decât ceea ce avem acum. Totul va fi istorie. Vom avea straiele originii. Jurnal,2015

Dimineţi cu abur

Dimineaţa mă trezesc în abur. Am trăit iubirea pământeană. Cine sunt în neamul ăsta? Mă încarc cu lumină. Natura mea devastatoare e iubirea. E o lume în care pot să-mi compun visele.
Îmi dau seama că simt mult mai mult decât exprim. Păstrez o mare rezervă care abia aşteaptă să răbufnească, dar pentru asta trebuie să adun omul lângă mine.
Am fost la plug ca să mă răcoresc. Sămânţa trebuie să renască. Timpul meu intră din nou în nouri, sunt în prizonierat de om. În maltratare de chip şi ordine. În venele mele curge cu adevărat sânge şi slăbesc. Neamul meu e sublim fuzionând cu pământul. Retrăiesc calea, trupul…
N-am mai simţit de mult euforia universului. Pot să mă plimb pe ogor cu un pui de om negru. Iubesc orice naţie ca pe propriul meu trup. Siguranţa înseamnă iubirea şi localizarea trupului. Trăiesc omul. E vulnerabilitatea mea. M-au convins cântecele de dor sădind sămânţa. Locul natal e câmpul. Am uitat de mine pentru că trebuie să fiu în ceilalţi. Preţul cu care pot fi cumpărată de om este discuţia şi fortificarea. Vreau să dărui câmpului sâmbăta libertăţilor. Armonia cu sămânţa. Pot fi nebun şi colaborator al câmpurilor, dar nu contează. Dacă nu văd rodul crescând nu mă reformez.
Actul meu de trădare este universul pe care-l iubesc şi din care mă trag. Căutaţi soarele sau curcubeul. În curând apare fiinţa iubită şi legată de noi prin sângele vărsat pe acest pământ. (Tată, aniversează-mi măcar o parte din trup să mă simt în siguranţă. Şi adu-mi convoiul cu suflet de om căci îţi iubesc creaţia).
Cunosc posibilităţile apropierii de Dumnezeu – iubirea de aproape. Acum în toate sunt mutări, dar eu sunt acolo. N-am fost zămislit în iubire de om, ci în iubire de creator. Armele mele sunt darurile creatorului.
Devin actual. În trei clipe şi un mister sunt acelaşi, compus din organul Tatălui meu. Din materie şi fraternitate. Uneori chiar mă tem de incandescenţa iubirii mele, de furişarea ei prin case, după starea de lume. Această incandescenţă promulgă idei şi fapte. Universul e atârnat în lume şi fără cusur. Am căutat facturi de linişte a gândului împărţind o bucată de mămăligă într-un chip auster.
Mărturisesc că am rezerve, port mult minereu şi că uneori omul mă face să-l acopăr cu straiele mele, să-l protejez.
În cele mai crude momente de iubire pentru om aş vrea să mă îndepărtez de indicativ, să mă parcurg doar pe mine, să văd dacă rezist.
Mă mut în altul şi în altul ca într-o flacăra de lumină şi nu preget a-mi trăi sacrificiul.
Aş vrea să am o lume în care să exprim şi toate vinovăţiile. Ce nobilă e sărăcia! Şi totuşi orgoliul e fantastic. Mă pun în temă cu elogiul. Am învăţat mai întâi să cred în puţinul meu angajament, apoi să sper din ce în ce mai mult, să adaug credinţă. Am spus că vreau să ţin un pui de negru în braţe, să mă plimb cu el în apus de soare românesc.
E un prilej de a mă simţi pământean în toate mădularele.
Mă transpun în elementele unei mari conspiraţii. Mi-am aşternut gândul cum nu a fost nicio eră. Mă întreb, mă simt vulnerabil, acompaniat de nebunie şi deşertăciune. Sunt ca un vid în prelungire şi cert e că nu mă pot abţine, sunt vulnerabil şi nebun. Or, ce contează această vulnerabilitate în context mondial? Mi se pare firesc să mă gândesc la asta întrucât intenţionez să revendic mărturia de planetă.
Există vreo soluţie la atâta deprimare? Sper în totul şi în nimic deodată. Exclusiv, mă înalţ!
(fragment, Fiul din Copcă, CorectBooks)

Paşii şi scutecele materiei

Destinul îţi rezervă o situaţie de necrezut în care nu eşti tu cel care te vezi acum, ci altul, cu chipul pe care îl au fraţii tăi.
Am tresărit în timpul acestui mesaj mental pentru că am văzut extrem de clar cum voi arăta. Trupul îmbrăcat nu mai exista, ci doar acela…Voi deveni abur sau lumină şi voi proteja omul pe cărarea lui. Asta e finalul.
Voi fi Frate. Şi voi coborî foarte des pe mirişte. Nu ar trebui să explodez de fericire şi nemurire? Şi pentru prima dată nu mă mai simt abandonată în acest spaţiu în care trebuie să muncesc ca un om de rând.
Este timpul să mă bucur mai mult, să mă plimb, să compun versuri ademenitoare. Este timpul să fiu ceea ce trebuie să fiu. Să mă ataşez de fiinţe minuscule fără adăpost şi hrană. Este timpul să adun grâu şi să-l pun în amforă. Nu s-ar fi scurs niciodată timpul atât de aprig dacă nu eram aici. Muncim pentru adevăr şi lumină. Voi fi Frate şi asta mă dăruie şi mai mult omenirii.

Aud paşi. Să fie paşii omenirii? Vin spre mine?Poporul se strânge ca un erou. Apoi îşi încordează braţele. Poporul e strigătul meu de leagăn.
Am dorit să urmez calea adevărului şi să mă supun lui. Vreau să urc dealul unei mari speranţe şi de acolo să mă văd. Să am înţeleptul ideal de a mă lăsa fascinat de lumea asta. Am participat la inima unui popor cu legea gândului după ce i s-a forfecat conturul. Atunci am fost decupat ca dintr-o revistă şi expus în lume.

Paşii mei dispar în camere ştiute şi acolo se răsfiră. Dar nu mă pierd fără ei, nu sunt nici măcar stins. Îşi fac un loc al lor după ce se rostogolesc prin atmosfera. Paşii vor locui pe planeta mea, vor evolua, vor intra în carierele de piatră şi vor creşte.Paşii mei îşi vor aminti de pământul în care au grădinărit.
Aştern podul protecţiei. Vor circula alţi paşi care îşi fac loc in amestecul materiei. Am propoziţia de configurare. Acum s-au lăsat într-un tub şi au ajuns în altă parte a pământului. Materia îi priveşte. Câştig o mare intrare.
Reversul paşilor este o materie recunoscută, febrilă din care se lucrează scutece, locuinţe preparatorii. Se fac energii de după-amiază, seara se sting. Se îmblânzeşte atmosfera. Se extrag esenţe şi se duc în laborator pentru a fi trezite şi răspândite.
Paşii mei devin constituţionali.

(fragment,Fiul din copcă, CorectBooks)

Două minute de revoltă

Literatura e cazul meu de recepţie – dansez, îmi spun cuvântul, obosesc, trec de la fericire la dramă – e recepţia cuvintelor, a meselor bogate în metafore.E o zi însorită – sunt în Cuşma Adevărului şi încă mă întreb dacă sunt fericit.
Mi-e dor de cuvinte, de amurguri şi de zei.
Lasaţi lumea liberă, să-şi cânte versul ei…
Vreau ca totul să fie lumină şi zei, să umblu în sandale spre Templele cunoaşterii, să nu mai văd materia însuşită de om, de sughiţurile lui lacome. Vreau o materie liberă, un om liber.
Am grăit adevărul pe unde am putut, m-am oprit. În toată această vreme am fost uimit, am trăit vremelnicia, lipsa de certitudine socială, am privit cu stupoare spre destinul omului.
Ce suntem ? Oare nu trebuia să se întâmple ceva pe maidanul nostru? Chiar putem privi fără să ne revoltăm măcar un pic? Nu pregătim tunurile, dar totuşi o revoltă e firesc să avem. Măcar două minute de revoltă – nu două minute de ură aşa cum spune Orwell în 1984. Două minute de revoltă…
Suntem tot ăia – tot cu ăia, tot ăla, şi mulţi pe lângă ăla…
În fine, vrei cuvânt, dragoste, altruism, dar când eşti cu ăia, îl vezi tot pe ăla… Ai nevoie de două minute de revoltă.
De ce ţi-e teamă ? De ce te numeşti cum te numeşti ? De ce zâmbeşti ? De ce respiri? De ce ai vrut să schimbi lumea cu ideea ta? Şi lumea e tot acolo, neschimbată…
Ce stupoare!

Probele desăvârşirii neamului

Vreau să plec la drum după floarea de salcâm, tânjesc după armonie. Este floarea copilăriei mele – una din ele. Curtea noastră era umbrită de salcâmi ce păreau seculari. În fiecare dimineaţă fugeam sub crengile grele de floare albă să mă trezesc la viaţă şi apoi să-mi încep umbletul pe uliţă de parcă ştiam că trebuie să mă definitivez.
Trebuie să încep o eră nouă – a florii de salcâm.
Nu, nu mă scuturam niciodată de această floare, picurau peste mine petalele ei, eram înfiorat de mister, şoapte ale cunoaşterii, confuze încă,dar îmi dădeau târcoale. Şi floarea se scutura…
De ce sunt ? de ce exist ?
Nu întrebam pe nimeni dacă e la fel de revelat de salcâm aşa ca mine, eu mă consideram fericit. Reînnoit.Fraternizat brusc cu minunile naturii, cu farmecul ei nestins.
Eram parcă în probele desăvârşirii neamului.Mă ţineam de floarea de salcâm să-mi parcurg temele legăturii.
Eram dospit în floarea de salcâm şi-mi propuneam o sabie a adevărului, a luminii, preafericirii în cuvânt.
Îmi dau drumul în toate minunile lumii, mă înfăşor în gradul ei, sunt alb, pregătit, odihnit.
Aveam dimensiunile ei spirituale… pentru aşezarea în care am locuit, dimineţile în care mă trezeam şi o priveam fericit şi ştiam că este lumină, viaţă, dar şi insingurare…
Ea defineşte starea mea de bine, de concept. De fantezie. Şi acum o privesc cu toată dragostea, mă vitalizez lângă ea. Aşa mă leg de rădăcina neamului, floarea de salcâm nu m-a ostoit, m-a împlinit.

..
În fond ce căutam ?
Spovedania în cuvânt. Acesta e ritualul meu, altul nu am, şi sunt fericit că pot deveni mai bun. Nu pot să mă leg de o vietate mai plină decât cuvântul, armătura lui.
Floarea de salcâm mi-a creat cultul pentu neam şi atitudine.

Răsărit de soare şi cafea

O, ce de vreme…
ce multă vreme este
eu scriu
şi mă rezem de tine lume
eu scriu
şi vremea mea te-ajunge
lume
nu plânge
zâmbeşte celui care te atinge

Dimineaţă de februarie. Privesc un superb răsărit de soare în timp ce beau cafeaua. Pe cerul gri, încă molcom, adormit, răbufnesc, dintr-o culme a infinitului parcă, nuanţe roşietice. Trăiesc câteva clipe, se amestecă, apoi, încet, se estompează… Gonesc spre un adevăr al universului. Soarele se iveşte viu, ca focul.
Nu pot să ridic glasul decât ca să lupt, să orânduiesc, sau cel puţin să clarific o stare. Vreau să fie mai bine. Eu nu mă oblăduiesc ca să stau bine, liniştit, lupta e calea pentru aflarea adevărului.
Să ţinem de graiul neamului – şi nu e o idee la cafea sub impresia unui răsărit, e forma în care poţi să te manifeşti, să crezi. Nu pot uita mândria neamului meu de a fi mai bun, tolerant…
Am supoziţionat lumea mai întâi, am reevaluat-o mai apoi, m-am dus în adâncul ei ca s-o ating. Îmi adun memoriile despre lume şi despre mine.O lume care mi-a dat glasul ei, haina, m-a atins şi am atins-o. O lume în care mi-am exprimat fervoarea şi opţiunea de a fi.
Ce răsărit …
A visa, a pregăti armonia din care sunt… Nu mă tem de doruri, vreau doruri. O, şi am atâtea forme de dor … să alerg pe pajişti, să mă înmiresmez cu miros de dac şi de opincă, să aud păsări cântând…
Nu poţi să nu alegi aceste minunăţii, adevăruri care stau la tine acasă şi ar vrea să le vizitezi mai des, să le aduci pe culmile gândurilor neamului.
Nu poţi opri dumnezeiasca prefacere, închinăciune.
Februarie, 2015

Atac de verb şi de lumină

Un Cuvânt,
o trecere spre infinit
îmi vine să sărut
te laşi în rândul omenirii
cu suflet nou şi pagini de iubire
din toate lumile eu, Doamne
mă dizolv şi cred în Tine

Feerie
Nu am sărutat degeaba
întinsul meu Cuvânt
să scot la lumină
cel mai adevărat sfânt
înfometat de graţie divină
dorul din mine e ştiut…
scriu şi curg ca un nou început
mă întind în mine
şi ştiu că nu-mi ajung

Toleranţă
M-am lăsat
în cuibul dragostei de om
şi nu am avut sărutul învins
am putut din nou să locuiesc cu mine,
cu tine,
cu infinitul din lume

Sunt absolut sincer
dar uneori de neatins
pentru că pe mine
mă atinge Cuvântul
şi nu pot să-l trădez

Sunt,
în sine,
un plin metaforic
Sunt, pe bune,
cel mai bun avertisment
Sunt în Turnul meu
cu ore de lumină

Adăugare
Din trup în trup, Doamne
mă fac Cuvânt
din Veşnic eu mă simt
legat de Tine
mă încalţ cu Vremea
să pot umbla mai bine

Poate mâine
voi şti că sunt flămând
dar nu disper
mă voi abona
mai des la Cuvânt

Siguranţă
În lumea noastră nebună
Cuvântul nu-şi poate
rupe piciorul
îşi împleteşte doar cosiţe
sa arda în lumină