Blog Archives

Am văzut venirea

Mă insinuez în rapoarte noi de fuziune cu o mare propoziţie pe care o simt stând în pat şi gustând pacea clipelor.

E  frumos când armonizezi cu făpturile.  Adevărat, trăiesc şi eu într-o făptură. Dar făptura asta mă duce în eroare când şi când. Mă uit în oglindă şi nu mi se pare nimic aberant, – un om simplu, ca oricare altul…Atunci  cum pot fi unul, dar nu acelaşi?

Mă îndoiesc…

În acest moment mi se întâmplă o glorie lumească…îmi dau seama că a fost un moment crucial când am intrat în această făptură. Acum ştiu acel moment,  am intratam venit. Acum  îmi dau seama că am venit, că am făcut un drum. Acum îmi dau seama că sunt întrebat şi ascultat. Conştientizez întrega mea existenţă de parcă până acum a fost ceva ireal.

Acum, că mă simt venit nu ştiu ce să fac, cum să procedez. Sunt în propria fiinţă şi nefiinţă. Dacă nu pot să mă mai ataşez de nimic, nici de fiinţele dragi? Dacă nu-mi mai place lumea asta? De ce am venit? De ce am văzut  venirea?

Mă simt venit şi sunt neliniştit. Sunt în stare de lucru totuşi, de acţiune. Privesc hainele, una câte una…,dar sunt venit şi nimeni nu ştie… Nimeni nu ştie.

Sunt în mijlocul unor spectre de lumină, aşezare.

Urmează invazia fraţilor  care vor coborî, se va organiza ad-hoc o locaţie din foiţe de staniol gri-luminos.

Să mă tem de această zi de toamnă însorită? Să mă legăn în frunzişul umed, arămiu? Voi trăi frumuseţea până la ultima corespondenţă primită. Chipul meu va fi îmbălsămat de ochiul uman. Îmi dau viaţa pentru a fi corespunzător naşterii şi naţiei mele.

Acest neam e subiectul meu. Să-l duc în universul mental. Mi-am dat seama că exist privind. Va fi toamna unui prelung subiect de descindere.

(fragment, Fiul de lumină)

Advertisements

Trăiesc verbul

Citesc,citesc şi mă mărunţesc în mine,mă încălzesc cu o cafea, un gând poate de bine, dar mă rog,sunt prea simplu în dimineaţa asta, cu lacrimi, cu vietăţi ce depind de mine.

M-am dezvoltat extrem în aceste ţinuturi de timp, de fân cosit.Şi iar mă întreb, de unde să încep a trăi?Nu vreau să mai vorbesc despre durere, ci doar despre pace şi adevăr.

Sunt în mine aprige vorbe, aprige aşezări de lume, sunt…Mă dizolv în ele la miez de zi sau noapte, mă duc la fântână, o, ce apă bună e pe lume…ce glas de păsări şi lumină…

Traiul meu este verbul,drumul prăfuit, rândul de vie, fiinţele vii. Îmi dau seama de toată această mândrie a mea – trăiesc verbul, cântă cocoşul, zboară mierla şi pe măsură ce vorbesc mă înfăşor mai tare în lume.

Am în mine o mie şi una de cuvinte şi le dau lumii, nu le păstrez, le fac pâine, sigur, mă războiesc din lumea în care sunt…Dar în război mă văd mai bine, îmi văd adversarul. Mi-am ales iubirea, marea iubire – Cuvântul.

O, sunt treaz, tot mai treaz, vorbitor.

Doamne, sunt dintr-un ram şi ştiu că totul e poveste...

(Fragment, Jurnal,2013,în memoria mamei mele)

 

Să facem pace cu toate lumile de lângă noi, din noi

M-am războit cu o stare din care vin, aceea de a-mi fi furată ţara. O altă epocă de care să mă tem mai mult decât asta nu există.

Eu iubesc această întinsă omenire  oricât aş merge prin bălării – iubesc bucuria de a trăi, de a mă înveli cu orice gând… Nu pot să mă exprim  cum o să bată vântul  în următorul moment, dar ştiu că sunt aici, cu iubire de neam, de loc, de frunză. Doamne, alunec pe un soi de lumină, vin la Tine în pajişti cu copii şi râd de fericirea care sunt.

Da, eu nu pot decât să scriu, să mă legăn în cuvinte, în mister, în noianuri de lucruri şi amintiri, da, eu scriu şi nu pot să mă tem de cuvânt cum vine, curge ca mierea, ca vraja.

Ce multă libertate de expresie îşi iau unii şi câte se fac în numele ei.Şi eu stau, mă întreb că lumea asta nu e totuna cu mine, cu libertatea ei de expresie.Nu acced, nu sunt frenetic, nu umblu pe străzi să ţip, dar ţip la sărăcie, corupţie. Oh, de s-ar mişca mai marii lumii şi ar face poze  împotriva sărăciei, corupţiei…

Putem lenevi fără remuşcări, putem grăi minciuni, fără tulburări de conştiinţă, putem fi răi fără a crede în repercusiuni morale, putem lovi în cel de lângă noi fără să ne pese de vreo lege socială. Putem orice pentru că e vremea puterii murdare.

Şi totuşi, am un freamăt de dor, deşi stau într-o ruină umană.

 

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual…

Nu ştiu pe cine strig, poate pe mine, poate pe nimeni, dar strig aşa, ca formă de existenţă locală. Ştiam că mă aude cineva şi-mi trimite înapoi răspunsul.Da, sunt în cel mai nobil loc, valea mea cu trandafiri sălbatici… nu voi propaga ura în vecii vecilor. Din ce să trăieşti decât din adevăr şi lumină? Arunc ţoalele, sunt zdrenţe. O, cât am ţinut la ele, m-am încrezut, am pătimit.

Am străbătut pământul cu sete de lumină şi adevăr.Şi cu toate astea nu am ştiut decât că trebuie să ies din mlaştină, să mă curăţ, să nu fiu murdar.

Mă rog, Doamne să fiu aici şi să mă îmblânzesc cu bunătatea acestei lumi. I-a fost furat adevărul, trebuie să îl dăm înapoi. A fost trecut atât de puţin adevăr în aceste catastife omeneşti.

Sunt în pragul unei fericiri superbe, istoria noastră de lumină, de cuvânt, să nu ne fie teamă că cineva, ceva ne poate opri din drum, nicio furtună.Niciun vânt.

Deodată se luminează vatra  de o lumină puternică – de sus, coborâtă parcă dintr-o navă imensă.

Şi eu aştept înfrigurat să văd.

Mă las în vântul acestei lumini.Mă începi Doamne din nou, să creăm universul nostru frumos.Doamne, eu când îl ating pe aproapele meu trăiesc adevărul fiecărei lumi.Te-am vrut de o mie de ani, Te-am aşteptat, m-am reîncarnat, m-am vieţuit ca să Te văd, să Te am în sufletul meu, să fiu etern prin privirea Ta.

Ce pot să-mi imaginez altceva pentru mine? Acesta e adevărul şi îl vreau.Cu el mă liniştesc.Am răbdare deşi văd că lumea îşi frământă chipul cu bunuri şi avuţii.

12,49

…când lumina este puternică în odaia chipului tău – şi este –  te luminează parcă tot universul, o lumină care îţi aduce frumuseţea gândului, a Tatălui.Fără lumină nu poţi să creşti în lumină.

Ce mă îndemni, Doamne să spun?

Să spun adevărul sau să tac?  să iubesc sau să mă resemnez?  să uit sau să aspir?  am promulgat întreaga mea stare de bine.

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual, dar ce bine!, ce intens am trăit ideile şi am crezut în ele. E ziua mea de frumos.

Să ne aprindă focul dragostei de om, de univers, să completăm acest gol imens al urii. Să avem zorii unei lumi blânde, fără lăcomie.

Ridic amfora minunii şi strigătul de ajutor pentru aproapele meu.Da, ne vom trezi şi vom săruta libertatea de a fi în lumină.(Jurnal)

Vrem o lume bună de care să nu se teamă nimeni.Cerul şi pământul se adună într-un singur Cuvânt

Am înţeles gândul acelei sublime resuscitări de a ajuta omul pentru a-l putea implanta în organul nostru şi a-l vitaliza pentru lumină. Am adus  multe coşuri cu amănunte de sus, de la noi, din sferă şi acum stau aplecat asupra omului să-l îngrijesc. Nu pot să-i las forma de vieţuire aşa, la întâmplare.

Stau sub lumina Ochiului divin şi ştiu ce am de făcut. Nu am întrebări, totul vine automat. Doamne, cum pot să mă ating de oameni atunci când am dragostea Ta… Cum mă cufund în istoria fiinţei pământene. Ochiul divin îmi menţine energia şi puterea de a fi în acest loc.

Timpul e aici, se organizează deasupra acestei lumi în durere. Dau la o parte încălţările omului pentru a-l putea vindeca. Îi micşorez umbra.

Te ungi cu neamul ăsta şi-n venele tale curge din nou sânge de martir. Vor ieşi din ascunzişurile lor toţi fraţii şi se vor alinia  în acest spaţiu al salvarii insului. Va fi ca o năvală a istoriei, dar şi a scurtării timpului în grad social. Regăsim natura feudală a istoriei şi ne oprim. Emoţia cea mai mare este omul şi cărarea lui. Şi parcă îmi părea rău că am fost la Foişor, deşi am luat cu mine durerea lumii şi am încercat s-o strivesc prin cuvânt. Respect pentru lume şi orice altă necuvântătoare. Pentru că nu pot să trec cu vederea sămânţa în care s-a strâns tot Adevărul. Toată impresia că locuim într-o peşteră a fiinţei.(fragment …Şi Tatăl )

Dăm sărutul nostru fiecărui contemporan

Omul este o limbă ce trebuie s-o vorbim şi s-o acoperim cu glasul nostru. Este inutil să construieşti o teorie dacă ea nu întâmpină Adevărul, dacă nu slujeşte cauza.

Nu este mai puţun adevărat că ne construim adverbul, că uneori nu facem obiectul cunoaşterii decât pentru noi înşine. Nu mă limitez însă la voci ascunse ale trupului meu.

În căutarea Ta, Doamne, mi-am oprit privirea pe tot ce-i omenesc, pentru a fi martorul coborârii Tale. Forma în care mă recunosc atât de bine e Omul şi lacrima lui. Am dat Doamne, cu mătura în ograda Ta, mi-era dor de Cuşmă şi Glasul ei. Nu trebuie să părăsim opinca şi nici s-o vindem.

Să iubeşti… să nu trăieşti în indiferenţă. Intreaga stare de bine şi frumos trebuie dăruită. Să faci lumea mai bună pentru că va păstra chipul tău.

Şi dacă am o clipă liberă ascult Rachmaninoff…

Nişte peisaje sublime de vară mă reanimă. Sunt în vers, trăiesc în el. Şi versul e Omul. Da, ne trebuie Adevăr ca să începem o nouă lume. (…Şi Tatăl)

Să nu vindem opinca

Sunt în ţinută nouă şi mă apropii de Gând căci trebuie să lupt mai mult pentru neamul nostru. Armonia luminii este armonia secolului nostru. Am vărsat lacrimi de corijare a afecţiunii, am privit ninsorile şi mi-a fost dor de lumea în care m-am născut şi am pătimit. Vom avea experienţa Adevărului şi renaşterea omului.

Va trebui să treci prin toate minunile pe care ţi le dau Eu şi să faci istoria acestor minuni

Am alergat la lira Cuvântului pentru că am fost trimis să cânt. Ne întâlnim în Copca luminoasă. Tăiem vinişoarele isterice ale omenirii. Doamne, sărută-Mă pe frunte şi spune-Mi că pământul va fi o oază de linişte şi nu al adversarilor Tăi. Omul finit va fi infinit, leziunile pe care le-am avut se vor vindeca. Restul gândurile în care am trăit sunt nimic.

Simt belşugul Privirii Tatălui… Acum parcă ne uităm la nişte ţoale şi râdem. Le-am purtat, sunt năpădite de fum în setea nebună de a fi pământean.

Să nu alterăm izvoarele iubirii şi măreţiei de a fi. În Cuşmă totul pare armonios, graţios, misterios. Cum aş fi putut să ies în afara Cuvântului? Istoria Timpului nostru şi-a făcut grădini aici. A mestecat mustul şi a strivit piersica fragedă. Trăirea mea  e clipa compatibilă cu iubirea, cu focul.

Am luat cu mine toate zările albastre pentru a mă acomoda cu frumuseţea acestei lumi. Mi le-am pus în sân, îmi pun aceste podoabe albastre pe straie, mă ung cu cea mai frumoasă clipă din aşezare, dulcele neam şi vatra lui spre soare.

Ne apropiem istoria puţin câte puţin. Este cea în care am trăit mii de ani fericiţi.(fragment  …Şi Tatăl )

Mă aflu în locul numit faptă apropiată

Este fără îndoială o uitare aprofundată. Ştiinţa apropierii deja este preparată în vase. Ştiinţa apropierii se va dizolva în om. Îl va pătrunde. Prin ştiinţa de apropiere fratele se face văzut.

Mă îndoiesc că în frumuseţea mea nu există ceva substanţă. De ce lume m-aş lega fără asta? Ştiinţa de apropiere va fi craterul din care vom răbufni.

Din când în când mi-e sete de adevăr, de grupa lui de sânge. De caldarâmul pe unde îmi caut de lucru. Fraţii  mă leagă de o uşoară temperatură, vorbesc.

Ce stare vie! Ce oaste vine în fiinţa luminată! Apar slujitori care abia aşteaptă ordine spaţiale. Se emite timpul, gradul de cunoaştere şi vorbire pentru ei. Slujbaşii se aşează şi înţeleg.

(fragment,Fiul din copcă)

Merg cu Adevărul să luminăm lumea

Purtăm flacăra lui, dar avem mult de mers. Mă grăbesc să aprind luminiţa la multe porţi, alerg de la una la alta şi sunt aproape disperată pentru că trebuie să mă încadrez în timp.

Disperarea mea e acerbă, mai am multe case la care trebuie să aprind luminiţa şi Adevărul mă pregăteşte continuu în această putere. Sunt oameni care stau în întuneric şi strigă după lumină. Doamne, dă-mi putere să ajung şi să dărui.

Nu mă pot opri din fugă. Ştiu că pot.

Şi în timp ce fug să împart lumina simt cum corpul meu se naşte din nou…Se naşte din nou… Doamne, mă nasc…Mă nasc şi Tu Te uiţi… Mă nasc şi mă legi de alte corpuri, vorbeşti cu ele… Şi mă iei în braţe. Mă arăţi acelor chipuri pentru a mă vedea şi cunoaşte. Chipurile se uită şi pun întrebări.

Da, da eu sunt şi ştiu. Eu sunt şi mă văd. E adevărat ce văd. E adevărat ce spun. În gândul meu se opresc tovarăşi de lumină care mă cunosc. Doamne, mă nasc şi-Ti port Chipul

Toate le-aş dărui, gândul meu nu e decât la un sacrificiu suprem care să Te conţină.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

 

Eu !

… grăind adevărul în paşi mici

Eu – ştiind că mă leg de atâtea lucruri cu durere şi creaţiune

Eu sunt –  omul cu nume

Eu vreau să las Cuvântul să circule

Eu! Eu!  Eu!

Nu pot abdica de la Adevăr. Port Cuşma de atâta vreme şi nu o pot da jos, sunt prea mândru de ea.

Eu – fericit când sunt ostaticul iubirii de adevăr

Mă simt fantastic, sunt fantastic lângă adevăr. E delicios…

Sunt Eu… nu  altceva, nu altcineva. Sunt în vreme şi trebuie să am atitudine. Pentru că Adevărul e de la Tatăl Meu.

Mă aştern în gânduri de frumos, de complicitate la frumos. Mă scutur de cele dureroase, le arunc de pe mine. Vreau să respir în această dimineaţă răcoroasă doar adevăr.

Nu mă pot stăpâni, nu pentru că aş fi mândru şi frumos, ci penru că vreau adevăr.

Ies din adăpostul meu pentru a vedea lumea şi a alerga după adevăr. Eu nu pot avea altceva pe lume în afară de adevăr.

Am trecut prin defrişări omeneşti, gustări de timp, dar mă întorc mereu în acelaşi loc – Adevărul.

Jurnal, august,2014