Vrem o lume bună de care să nu se teamă nimeni.Cerul şi pământul se adună într-un singur Cuvânt

Am înţeles gândul acelei sublime resuscitări de a ajuta omul pentru a-l putea implanta în organul nostru şi a-l vitaliza pentru lumină. Am adus  multe coşuri cu amănunte de sus, de la noi, din sferă şi acum stau aplecat asupra omului să-l îngrijesc. Nu pot să-i las forma de vieţuire aşa, la întâmplare.

Stau sub lumina Ochiului divin şi ştiu ce am de făcut. Nu am întrebări, totul vine automat. Doamne, cum pot să mă ating de oameni atunci când am dragostea Ta… Cum mă cufund în istoria fiinţei pământene. Ochiul divin îmi menţine energia şi puterea de a fi în acest loc.

Timpul e aici, se organizează deasupra acestei lumi în durere. Dau la o parte încălţările omului pentru a-l putea vindeca. Îi micşorez umbra.

Te ungi cu neamul ăsta şi-n venele tale curge din nou sânge de martir. Vor ieşi din ascunzişurile lor toţi fraţii şi se vor alinia  în acest spaţiu al salvarii insului. Va fi ca o năvală a istoriei, dar şi a scurtării timpului în grad social. Regăsim natura feudală a istoriei şi ne oprim. Emoţia cea mai mare este omul şi cărarea lui. Şi parcă îmi părea rău că am fost la Foişor, deşi am luat cu mine durerea lumii şi am încercat s-o strivesc prin cuvânt. Respect pentru lume şi orice altă necuvântătoare. Pentru că nu pot să trec cu vederea sămânţa în care s-a strâns tot Adevărul. Toată impresia că locuim într-o peşteră a fiinţei.(fragment …Şi Tatăl )

Advertisements

Dăm sărutul nostru fiecărui contemporan

Omul este o limbă ce trebuie s-o vorbim şi s-o acoperim cu glasul nostru. Este inutil să construieşti o teorie dacă ea nu întâmpină Adevărul, dacă nu slujeşte cauza.

Nu este mai puţun adevărat că ne construim adverbul, că uneori nu facem obiectul cunoaşterii decât pentru noi înşine. Nu mă limitez însă la voci ascunse ale trupului meu.

În căutarea Ta, Doamne, mi-am oprit privirea pe tot ce-i omenesc, pentru a fi martorul coborârii Tale. Forma în care mă recunosc atât de bine e Omul şi lacrima lui. Am dat Doamne, cu mătura în ograda Ta, mi-era dor de Cuşmă şi Glasul ei. Nu trebuie să părăsim opinca şi nici s-o vindem.

Să iubeşti… să nu trăieşti în indiferenţă. Intreaga stare de bine şi frumos trebuie dăruită. Să faci lumea mai bună pentru că va păstra chipul tău.

Şi dacă am o clipă liberă ascult Rachmaninoff…

Nişte peisaje sublime de vară mă reanimă. Sunt în vers, trăiesc în el. Şi versul e Omul. Da, ne trebuie Adevăr ca să începem o nouă lume. (…Şi Tatăl)

Să nu vindem opinca

Sunt în ţinută nouă şi mă apropii de Gând căci trebuie să lupt mai mult pentru neamul nostru. Armonia luminii este armonia secolului nostru. Am vărsat lacrimi de corijare a afecţiunii, am privit ninsorile şi mi-a fost dor de lumea în care m-am născut şi am pătimit. Vom avea experienţa Adevărului şi renaşterea omului.

Va trebui să treci prin toate minunile pe care ţi le dau Eu şi să faci istoria acestor minuni

Am alergat la lira Cuvântului pentru că am fost trimis să cânt. Ne întâlnim în Copca luminoasă. Tăiem vinişoarele isterice ale omenirii. Doamne, sărută-Mă pe frunte şi spune-Mi că pământul va fi o oază de linişte şi nu al adversarilor Tăi. Omul finit va fi infinit, leziunile pe care le-am avut se vor vindeca. Restul gândurile în care am trăit sunt nimic.

Simt belşugul Privirii Tatălui… Acum parcă ne uităm la nişte ţoale şi râdem. Le-am purtat, sunt năpădite de fum în setea nebună de a fi pământean.

Să nu alterăm izvoarele iubirii şi măreţiei de a fi. În Cuşmă totul pare armonios, graţios, misterios. Cum aş fi putut să ies în afara Cuvântului? Istoria Timpului nostru şi-a făcut grădini aici. A mestecat mustul şi a strivit piersica fragedă. Trăirea mea  e clipa compatibilă cu iubirea, cu focul.

Am luat cu mine toate zările albastre pentru a mă acomoda cu frumuseţea acestei lumi. Mi le-am pus în sân, îmi pun aceste podoabe albastre pe straie, mă ung cu cea mai frumoasă clipă din aşezare, dulcele neam şi vatra lui spre soare.

Ne apropiem istoria puţin câte puţin. Este cea în care am trăit mii de ani fericiţi.(fragment  …Şi Tatăl )

Mă aflu în locul numit faptă apropiată

Este fără îndoială o uitare aprofundată. Ştiinţa apropierii deja este preparată în vase. Ştiinţa apropierii se va dizolva în om. Îl va pătrunde. Prin ştiinţa de apropiere fratele se face văzut.

Mă îndoiesc că în frumuseţea mea nu există ceva substanţă. De ce lume m-aş lega fără asta? Ştiinţa de apropiere va fi craterul din care vom răbufni.

Din când în când mi-e sete de adevăr, de grupa lui de sânge. De caldarâmul pe unde îmi caut de lucru. Fraţii  mă leagă de o uşoară temperatură, vorbesc.

Ce stare vie! Ce oaste vine în fiinţa luminată! Apar slujitori care abia aşteaptă ordine spaţiale. Se emite timpul, gradul de cunoaştere şi vorbire pentru ei. Slujbaşii se aşează şi înţeleg.

(fragment,Fiul din copcă)

Periodice momente mă dizolvă…

Nu mai reţii nimic, decât o imensă prăbuşire.Eşti atât de bine aşezat în imperfecţiunea ta…Soarele luminează afectuos, lumina e dulce, totul pare sedus de linişte.Te bucuri de singura fantezie pe care o ai în clipa asta – că totul curge. Şi tu aluneci în dulci catifelări de lotus,te răsfeţi.

Dincolo se poate intensifica oroarea oricât, tu eşti aici cu un gram de fantezie – care într-o clipă poate fi populată cu mii de inşi aflaţi în armonie cu tine.

Nu putem explica şi celelalte gânduri. Nu că ar fi frustrante…nu.Ai lumea în sine, luminată de intuiţie.Înoţi cu un nesfârşit torent de litere pe tine. Iluzia celui mai frumos bărbat este şi ea prezentă.

Cât te mai leagă de celelate lucruri?

Intru în atribuţiile unui om diferenţiat.

Mica noastră părere este aprofundată.După zile de ploi şi vânt vine o odihnă temperată.Oriunde ai fi în această lume poţi să ai o aventură a frumosului.Să uiţi de teorii mărginite şi oameni făloşi.

Natura umană e atât de gradată…

(Ultimul trigon,2005)

O istorie hieroglifică

ultimul-trigon

„Privirea lăuntrică, specifică literaturii Elenei Radu se fixează cu şi mai multă încăpăţânare asupra propriei fiinţe pe care încearcă s-o epuizeze prin analiză.Pasiunea de a nota febril stările delicate ale fiinţei psihice,sociale(o fiinţă retractilă şi visătoare), o pune pe autoare în stare de graţie poetică…”Mircea Ghiţulescu, prefaţă, O nouă istorie hieroglifică, Ultimul trigon,2005

“O zi din viaţa noastră subtilă

Voi asigura succesul iubindu-l pe celălalt.În toată întinderea de mai devreme am fost anonimă, dar m-am salvat, prinzând efectul altei stări.Nimeni din mulţime nu a fost suficient de instruit…

Nu mi-e milă de ei pentru că au făcut aventură.Şi-au căutat slujbe, plăceri.S-au împrietenit unii cu alţii ca s-o ducă bine.Nu-ţi poţi avea rostul în această lume obosită.Mă aflu în regatul libertăţii inopinate.Eu nu primesc de la nimeni nimic, îmi creez singură posibilităţile.

Propun cinci minute de revoluţie făţişă.

Împlinirea zilei de azi este argumentul suspiciunii.Neîncrederea – locul ultimelor efectuări.Vrem să ieşim în stradă pentru a demonstra noile noastre gânduri.

Sunt în această gloată sfâşiată, mută şi n-o observ.Degeaba strig că e revoluţie.Gloata e moartă în propriul chip.A scăpat dintr-o întâmplare dar nu se poate ameliora în alta.Omul nu se mai poate portretiza, pare învăluit din ce în ce mai mult în ceaţă.Nu mai are voce.E revoluţie şi el nu poate simţi asta.

Nu mai distingi nimic, toate fiinţele s-au adunat într-una singură, cenuşie care a devenit extrem de suspicioasă privindu-te.Cu această fiinţă te vei lupta.”

 

Liniştea viului

Captez minuni de curbură, se lasă seara  peste învelişul nostru… Răsare soarele, mergem pe stradă, suntem noi, viii – nu căutăm originea, ci lucrurile cotidiene, ne fermecăm cu unele gânduri de bine, sau poate revoluţionare, deschidem glasul inimii.

Fericirea îşi flutură chipul prin trenele noastre nefericite, sunt în ambientul unei mulţimi şi mă uit, sunt chiar ambiental, Doamne, fulgurantă e lumea asta!

Am sărutat cârdul de speranţă cu propria făptură.

Mă configurez şi mă supun.

Mă rănesc privind atâta durere, călătoresc cu gândul spre treceri universale, mă detaşez de tălpile pe care le încalţ, mă cazez în Templul Originii,răstorn lumea din privirea mea pentru că aici nu pot s-o port, trebuie să fiu liber şi curat.

Povesteam cum eram în toiul unei lumi, mă scuturam adânc de mine de parcă vroiam să scot insul adevărat la lumină.(Jurnal,2015)

Omenirea este un singur corp

dsc02204

Vatican, 14 septembrie, 2014

Este o duminică frumoasă de toamnă. Suntem în Piaţa San Pietro, Vaticanul este în fervoare religioasă.O  atmosferă care trebuie trăită, fără reticenţe, fără a te gândi la secrete sau conspiraţii. Ci doar să vezi pietatea acelei mulţimi…să-l vezi pe Papă la balcon, să-l asculţi.Cuvintele   se topeau  în murmurul mulţimii, aplauzele ei… nu sună a propovăduire, ci a înţelpciune. Asculţi şi renaşti.  Acum înţeleg mult mai bine nevoia de a trăi în orânduire cu pacea în suflet.

O stare de amorţire divină,plinătate, ca într-o trezire spirituală înaltă, mult mai înaltă, uiţi limita de timp, eşti într-o rezervă a divinităţii. A fost cel mai emoţionant moment religios pe care l-am trăit.

Eşti cu  mulţimea.

Impactul cuvintelor Papei asupra maselor e fulminant, am văzut, trăit, filmat cu greu. Naţionalităţile rezonau cu acest glas. Naţionalităţi de diferite confesiuni. Eşti lângă aproapele tău, nu contează că e altă naţie, altă confesiune, altă culoare,  sunteţi la fel, ascultaţi la fel…

Am fost, fireşte, marcat de slujba din Piaţa San Pietro, reţinut emoţional,  pierdut în mulţime… Niciun călău nu poate atinge această emoţie.

Citeai pe feţele lumii împăcarea, vindecarea. Căci Papa are darul de a atinge sufletul, de a-l face să vibreze.

Ce să fie lumea aceasta fără aspectul ei divin? Fără extremism religios, doar puterea cuvântului, blândeţea de a-l spune, binecuvântarea acestor fiinţe care se regăsesc în Piaţa San Pietro.

În această după amiază trebuie să trăieşti cu fruntea sus pentru că oamenii păreau legaţi de aceeaşi emoţie.

Această mulţime multicoloră, multinaţională m-a îmbibat cu spiritualitate, i-am respirat intenţia, avântul, i-am văzut privirea…Şi i-am cules mersul…Şi i-am gândit taina

Apoi s-a împrăştiat, curgând în fluvii pe străzile Romei, fiecare parcă având accesul la divinitate. M-am uitat la Roma în această fervoare religioasă şi m-am proptit de timpul de a avea ceva divin în noi, mai mult divin, să nu ne mai înecăm în bani şi avuţie.

dsc02209

Am văzut şi revăzut Vaticanul…Parcă nu stătusem destul în Capela Sixtină, nu-l privisem destul pe Sfântul Petru…Nu-l atinsesem. Nu mă amestecasem destul cu naţiile care păşesc în murmur sau tăcere pe aceste coridoare lungi, fantastic de pioase… Aici eşti lăsat să crezi în ce vrei tu, în tine, în celălalt, să nu ţi să pară nicio deosebire.

M-am trezit într-un fel aşa, pe coridoarele Vaticanului… epuizat, tulburat. Poate o clipă neînţeles căci beatitudinea era prea amplă.

Merg cu Adevărul să luminăm lumea

Purtăm flacăra lui, dar avem mult de mers. Mă grăbesc să aprind luminiţa la multe porţi, alerg de la una la alta şi sunt aproape disperată pentru că trebuie să mă încadrez în timp.

Disperarea mea e acerbă, mai am multe case la care trebuie să aprind luminiţa şi Adevărul mă pregăteşte continuu în această putere. Sunt oameni care stau în întuneric şi strigă după lumină. Doamne, dă-mi putere să ajung şi să dărui.

Nu mă pot opri din fugă. Ştiu că pot.

Şi în timp ce fug să împart lumina simt cum corpul meu se naşte din nou…Se naşte din nou… Doamne, mă nasc…Mă nasc şi Tu Te uiţi… Mă nasc şi mă legi de alte corpuri, vorbeşti cu ele… Şi mă iei în braţe. Mă arăţi acelor chipuri pentru a mă vedea şi cunoaşte. Chipurile se uită şi pun întrebări.

Da, da eu sunt şi ştiu. Eu sunt şi mă văd. E adevărat ce văd. E adevărat ce spun. În gândul meu se opresc tovarăşi de lumină care mă cunosc. Doamne, mă nasc şi-Ti port Chipul

Toate le-aş dărui, gândul meu nu e decât la un sacrificiu suprem care să Te conţină.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

 

Şlefuitorii de cuvinte

aaade Stan Brebenel,ziarul Opinia, 7.10.2016

Cunoscutul scriitor Ma­rin Ifrim scria în anul 2007, în volumul „Portrete în bleu’ marin“, fascinat de Elena Radu, printre altele și urmă­toarele cuvinte: „…Elena Radu este o femeie frumoasă fără să facă eforturi, o prezență agreabilă și decentă în peisajul tectonicii  literaturii buzoiene, fiind împreună cu My Alma, autentice repere ale prozei buzoiene feminine actuale“.   Oricât ar fi unii de cârcotași, nu au cum să nu-i dea dreptate lui Marin Ifrim, cel cu care a împărțit redacția unei publicații imediat după anii ‘90. Scriitoa­rea, născută la 22 martie 1965 în satul Șarânga, com. Pietroasele,  a absolvit Universitatea   „Dimi­trie Cantemir“ din Iași, Facultatea de științe Juri­dice. Pasiunea pentru literatură s-a materializat prin abordarea atât a genului liric, cât și a celui epic. Debutul editorial s-a produs în anul 1994 cu romanul „Pă­mântul silniciei“. Până în a­nul 2003, când a fost primită în Uniunea Scriitorilor din România (USR), a mai publicat volu­mele: „Dulcea cântare a Pa­ra­di­sului“ (1996); „Porți spre e­ter­nitate“ (1997); „Umbre din Acropole“ (1998); „Despărțirea de amurguri“ (2000); „Drumul vulpii“ (2000); „Impresie de fericire“ (2002); „Anotimpul secret“ (2003). Din enumerarea acestor titluri se desprinde ideea unei activități rodnice. Aparițiile    editoriale au continuat și după ce a fost primită în USR, cu vo­lu­­mele „Ultimul trigon“ (2005); „Azi vom trece Rubiconul“ (2007); „Fiul din copcă“ (2009); „Fiii gândului“ (2011) și, ultima carte pe care o am în bibliotecă,  volumul bilingv româno-englez „Poeme pentru acces provizoriu (Poems for provisory acces)“ (2012).

Un bun și fin cunoscător al creației Elenei Radu, regretatul scriitor Mircea Ghițulescu scria în prefața volumului „Ultimul trigon“ următoarele: „După câte­va volume de poezie și pro­ză, Elena Radu a decis că proza și poezia sa sunt inseparabile. Versetele din Anotimpul secret (2003) ne aminteau de incan­tațiile lui Saint John Perse pe care Elena Radu îl urmează cu voie sau fără voie. Aceeași structură confidențială, aceeași cadență liniștitoare a frazei, le­gănându-se ca o barcă pe valuri, menită să ascundă abisurile acvatice ale observațiilor de viață. Tematic vorbind, sunt foarte puține diferențe între proza și versurile Elenei Radu pentru că analizele sale se exercitau, obsesiv, asupra unui singur personaj: ea însăși“. Pentru cei care nu o cunosc încă, iată câteva poeme oferite acestei rubrici.

Un Cuvânt

o trecere spre infinit

îmi vine să sărut

te lași în rândul omenirii

cu suflet nou și pagini de iubire

din toate lumile eu, Doamne

mă dizolv și cred în Tine

 

Feerie

Nu am sărutat degeaba

întinsul meu Cuvânt

să scot la lumină

cel mai adevărat sfânt

înfometat de grație divină

dorul din mine e știut…

scriu și curg ca un nou început

mă întind în mine

și știu că nu-mi ajung

 

Libertate

Mă arunc cu poemele mele

în mulțime și râd cu ea

stăm în ploaie și privim cerul

eu, poemele și mulțimea

Eu cu poemele mele

dăm daruri din străbuni

ne întrebăm pe unde trece mulțimea

ca s-o iubim

Eu cu poemele mele

stăm uneori și plângem

pentru că așteptăm ziua

în care să iubim mulțimea

 

 Numai tu

poți să-mi umpli calea cu adevăr

și înmiresmate cuvinte

numai tu

poți să te uiți în ochii mei

și să-mi spui – da, suntem la fel

numai tu

poți să răstorni lumea

în brațele mele

și să spui – atinge-o!

numai tu…

 

Pajul visurilor tale

dacă mi-ai spune că trebuie

să te sărut de mii de ori

nu aș ezita să te slujesc 

dacă mi-ai spune

să împart cu tine lumea

nu aș ezita să te însoțesc

dacă mi-ai spune

să părăsesc lumea cu tine

nu aș ezita să te urmez