Omenirea este un singur corp

dsc02204

Vatican, 14 septembrie, 2014

Este o duminică frumoasă de toamnă. Suntem în Piaţa San Pietro, Vaticanul este în fervoare religioasă.O  atmosferă care trebuie trăită, fără reticenţe, fără a te gândi la secrete sau conspiraţii. Ci doar să vezi pietatea acelei mulţimi…să-l vezi pe Papă la balcon, să-l asculţi.Cuvintele   se topeau  în murmurul mulţimii, aplauzele ei… nu sună a propovăduire, ci a înţelpciune. Asculţi şi renaşti.  Acum înţeleg mult mai bine nevoia de a trăi în orânduire cu pacea în suflet.

O stare de amorţire divină,plinătate, ca într-o trezire spirituală înaltă, mult mai înaltă, uiţi limita de timp, eşti într-o rezervă a divinităţii. A fost cel mai emoţionant moment religios pe care l-am trăit.

Eşti cu  mulţimea.

Impactul cuvintelor Papei asupra maselor e fulminant, am văzut, trăit, filmat cu greu. Naţionalităţile rezonau cu acest glas. Naţionalităţi de diferite confesiuni. Eşti lângă aproapele tău, nu contează că e altă naţie, altă confesiune, altă culoare,  sunteţi la fel, ascultaţi la fel…

Am fost, fireşte, marcat de slujba din Piaţa San Pietro, reţinut emoţional,  pierdut în mulţime… Niciun călău nu poate atinge această emoţie.

Citeai pe feţele lumii împăcarea, vindecarea. Căci Papa are darul de a atinge sufletul, de a-l face să vibreze.

Ce să fie lumea aceasta fără aspectul ei divin? Fără extremism religios, doar puterea cuvântului, blândeţea de a-l spune, binecuvântarea acestor fiinţe care se regăsesc în Piaţa San Pietro.

În această după amiază trebuie să trăieşti cu fruntea sus pentru că oamenii păreau legaţi de aceeaşi emoţie.

Această mulţime multicoloră, multinaţională m-a îmbibat cu spiritualitate, i-am respirat intenţia, avântul, i-am văzut privirea…Şi i-am cules mersul…Şi i-am gândit taina

Apoi s-a împrăştiat, curgând în fluvii pe străzile Romei, fiecare parcă având accesul la divinitate. M-am uitat la Roma în această fervoare religioasă şi m-am proptit de timpul de a avea ceva divin în noi, mai mult divin, să nu ne mai înecăm în bani şi avuţie.

dsc02209

Am văzut şi revăzut Vaticanul…Parcă nu stătusem destul în Capela Sixtină, nu-l privisem destul pe Sfântul Petru…Nu-l atinsesem. Nu mă amestecasem destul cu naţiile care păşesc în murmur sau tăcere pe aceste coridoare lungi, fantastic de pioase… Aici eşti lăsat să crezi în ce vrei tu, în tine, în celălalt, să nu ţi să pară nicio deosebire.

M-am trezit într-un fel aşa, pe coridoarele Vaticanului… epuizat, tulburat. Poate o clipă neînţeles căci beatitudinea era prea amplă.

Merg cu Adevărul să luminăm lumea

Purtăm flacăra lui, dar avem mult de mers. Mă grăbesc să aprind luminiţa la multe porţi, alerg de la una la alta şi sunt aproape disperată pentru că trebuie să mă încadrez în timp.

Disperarea mea e acerbă, mai am multe case la care trebuie să aprind luminiţa şi Adevărul mă pregăteşte continuu în această putere. Sunt oameni care stau în întuneric şi strigă după lumină. Doamne, dă-mi putere să ajung şi să dărui.

Nu mă pot opri din fugă. Ştiu că pot.

Şi în timp ce fug să împart lumina simt cum corpul meu se naşte din nou…Se naşte din nou… Doamne, mă nasc…Mă nasc şi Tu Te uiţi… Mă nasc şi mă legi de alte corpuri, vorbeşti cu ele… Şi mă iei în braţe. Mă arăţi acelor chipuri pentru a mă vedea şi cunoaşte. Chipurile se uită şi pun întrebări.

Da, da eu sunt şi ştiu. Eu sunt şi mă văd. E adevărat ce văd. E adevărat ce spun. În gândul meu se opresc tovarăşi de lumină care mă cunosc. Doamne, mă nasc şi-Ti port Chipul

Toate le-aş dărui, gândul meu nu e decât la un sacrificiu suprem care să Te conţină.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

 

Şlefuitorii de cuvinte

aaade Stan Brebenel,ziarul Opinia, 7.10.2016

Cunoscutul scriitor Ma­rin Ifrim scria în anul 2007, în volumul „Portrete în bleu’ marin“, fascinat de Elena Radu, printre altele și urmă­toarele cuvinte: „…Elena Radu este o femeie frumoasă fără să facă eforturi, o prezență agreabilă și decentă în peisajul tectonicii  literaturii buzoiene, fiind împreună cu My Alma, autentice repere ale prozei buzoiene feminine actuale“.   Oricât ar fi unii de cârcotași, nu au cum să nu-i dea dreptate lui Marin Ifrim, cel cu care a împărțit redacția unei publicații imediat după anii ‘90. Scriitoa­rea, născută la 22 martie 1965 în satul Șarânga, com. Pietroasele,  a absolvit Universitatea   „Dimi­trie Cantemir“ din Iași, Facultatea de științe Juri­dice. Pasiunea pentru literatură s-a materializat prin abordarea atât a genului liric, cât și a celui epic. Debutul editorial s-a produs în anul 1994 cu romanul „Pă­mântul silniciei“. Până în a­nul 2003, când a fost primită în Uniunea Scriitorilor din România (USR), a mai publicat volu­mele: „Dulcea cântare a Pa­ra­di­sului“ (1996); „Porți spre e­ter­nitate“ (1997); „Umbre din Acropole“ (1998); „Despărțirea de amurguri“ (2000); „Drumul vulpii“ (2000); „Impresie de fericire“ (2002); „Anotimpul secret“ (2003). Din enumerarea acestor titluri se desprinde ideea unei activități rodnice. Aparițiile    editoriale au continuat și după ce a fost primită în USR, cu vo­lu­­mele „Ultimul trigon“ (2005); „Azi vom trece Rubiconul“ (2007); „Fiul din copcă“ (2009); „Fiii gândului“ (2011) și, ultima carte pe care o am în bibliotecă,  volumul bilingv româno-englez „Poeme pentru acces provizoriu (Poems for provisory acces)“ (2012).

Un bun și fin cunoscător al creației Elenei Radu, regretatul scriitor Mircea Ghițulescu scria în prefața volumului „Ultimul trigon“ următoarele: „După câte­va volume de poezie și pro­ză, Elena Radu a decis că proza și poezia sa sunt inseparabile. Versetele din Anotimpul secret (2003) ne aminteau de incan­tațiile lui Saint John Perse pe care Elena Radu îl urmează cu voie sau fără voie. Aceeași structură confidențială, aceeași cadență liniștitoare a frazei, le­gănându-se ca o barcă pe valuri, menită să ascundă abisurile acvatice ale observațiilor de viață. Tematic vorbind, sunt foarte puține diferențe între proza și versurile Elenei Radu pentru că analizele sale se exercitau, obsesiv, asupra unui singur personaj: ea însăși“. Pentru cei care nu o cunosc încă, iată câteva poeme oferite acestei rubrici.

Un Cuvânt

o trecere spre infinit

îmi vine să sărut

te lași în rândul omenirii

cu suflet nou și pagini de iubire

din toate lumile eu, Doamne

mă dizolv și cred în Tine

 

Feerie

Nu am sărutat degeaba

întinsul meu Cuvânt

să scot la lumină

cel mai adevărat sfânt

înfometat de grație divină

dorul din mine e știut…

scriu și curg ca un nou început

mă întind în mine

și știu că nu-mi ajung

 

Libertate

Mă arunc cu poemele mele

în mulțime și râd cu ea

stăm în ploaie și privim cerul

eu, poemele și mulțimea

Eu cu poemele mele

dăm daruri din străbuni

ne întrebăm pe unde trece mulțimea

ca s-o iubim

Eu cu poemele mele

stăm uneori și plângem

pentru că așteptăm ziua

în care să iubim mulțimea

 

 Numai tu

poți să-mi umpli calea cu adevăr

și înmiresmate cuvinte

numai tu

poți să te uiți în ochii mei

și să-mi spui – da, suntem la fel

numai tu

poți să răstorni lumea

în brațele mele

și să spui – atinge-o!

numai tu…

 

Pajul visurilor tale

dacă mi-ai spune că trebuie

să te sărut de mii de ori

nu aș ezita să te slujesc 

dacă mi-ai spune

să împart cu tine lumea

nu aș ezita să te însoțesc

dacă mi-ai spune

să părăsesc lumea cu tine

nu aș ezita să te urmez

 

Eu !

… grăind adevărul în paşi mici

Eu – ştiind că mă leg de atâtea lucruri cu durere şi creaţiune

Eu sunt –  omul cu nume

Eu vreau să las Cuvântul să circule

Eu! Eu!  Eu!

Nu pot abdica de la Adevăr. Port Cuşma de atâta vreme şi nu o pot da jos, sunt prea mândru de ea.

Eu – fericit când sunt ostaticul iubirii de adevăr

Mă simt fantastic, sunt fantastic lângă adevăr. E delicios…

Sunt Eu… nu  altceva, nu altcineva. Sunt în vreme şi trebuie să am atitudine. Pentru că Adevărul e de la Tatăl Meu.

Mă aştern în gânduri de frumos, de complicitate la frumos. Mă scutur de cele dureroase, le arunc de pe mine. Vreau să respir în această dimineaţă răcoroasă doar adevăr.

Nu mă pot stăpâni, nu pentru că aş fi mândru şi frumos, ci penru că vreau adevăr.

Ies din adăpostul meu pentru a vedea lumea şi a alerga după adevăr. Eu nu pot avea altceva pe lume în afară de adevăr.

Am trecut prin defrişări omeneşti, gustări de timp, dar mă întorc mereu în acelaşi loc – Adevărul.

Jurnal, august,2014

Nesfârşitul timp…

nesfârşita organizare pare să se strecoare dincolo de pământ…Nesfârşite par toate, pentru că, de fapt, ele încetează a mai exista. Sunt putrede, lipsite de prezenţă, nu se mai poate vieţui în aşa ceva. Avem nevoie de o altă eră a omenirii, a dăruirii ei.

O dramă a insuficienţei noastre este lipsa de  umanism. Ce istorie planetară să faci cu ură şi lăcomie? Ce umanitate  formează  aceste instincte iremediabile?aş spune.

Zile nesfârşit de triste pentru că lucrurile nu se mai rezumă la a fi bun,luminat,pacifist, ci a nu mai exista celălalat, aproapele nostru. Să piară, nu mai e loc şi pentru el, să mai respire, să se aşeze puţin lângă noi şi să vorbim despre acelaşi creator.

Nu aş putea să mă reped la gâtul altui om, de altă religie, să-i spun că el nu e bun, ci doar eu, credinţa mea e bună şi cea mai frumoasă.Da, mă reped, dar să-l îmbrăţişez şi să locuim împreună pe această planetă.

Nu pot să vieţuiesc în ură de neam, de rasă, de religie…Nu sunt pregătit să urăsc şi nimeni nu va reuşi să mă înveţe asta.

Sunt pregătit să iubesc… să dăruiesc, să fiu blând şi iertător.Sunt pregătit să împart cu aproapele meu orice firimitură de pâine.Sunt pregătit să mă jertfesc.Sunt pregătit să uit orice jignire.

Sunt pregătit de orice revoluţie pentru aproapele meu.

Nu mai e timp de ură, de lăcomie, de fraze deşarte.Nu mai e timp de fals, goliciune…Nu, nu mai e…

Am senzaţia căutării unui alt timp, în care pot să mă încred şi să mă vindec mai mult, să ne vindecăm, căci fără îndoială numai un alt timp ne mai poate vindeca.

Jurnal,2016

Herghelia Cislău – sub soarele arzător al lunii august

20160814_152353

Herghelia pare tăcută, ciudat de tăcută. Altădată, auzeam încă de la intrare  nechezatul cailor, foşnetul brazilor,- un tremur aşa, neliniştitor pe drumurile şi aleile care te duc spre grajduri şi pajişti.Caii sunt pe pajişti, dar foarte liniştiţi.

Aleea de conifere e la fel de tăcută, şi cu toate astea în aer se simte miros de toamnă. De idei, de furnicături ale versului, imaginaţiei.Dealurile par îndepărtate, într-o lumină uşor difuză, nestatornică. Dincolo de ele, o!, de câte ori nu am mers la stână, în zi sau în noapte. Ore, ore petrecute în mijlocul tradiţiei strămoşeşti.

Întotdeauna când ajung în herghelie – fac prezenţa, ca să spun aşa – intru în grajduri – da, Varlam, Tezeu, Odiseu… cai pur-sânge care au câştigat trofee de-a lungul timpului şi care stau la loc de cinste în birourile hergheliei.

2003

2003

Varlam are 22 de ani. Într-o toamnă, fuseseră aduşi în oraş mai mulţi cai în locul unde de regulă se ţine târgul  Drăgaica, pentru prezentare. Ploua mărunt. Şi nu m-am putut abţine, am făcut un galop uşor.

Ei, da!, cât romantism. Trebuie să iubeşti caii, echitaţia.Demult vroiam o …cameră aici, să scriu.Desigur, nu era o problemă.Să scriu în orice anotimp, în miez de vară, de toamnă, de primăvară, să mă plimb cu sania cu cai iarna.

Foşnetul copacilor de multe ori mi-a amintit de mine, de pasiunea de a fi eu şi de a-mi împlini dorinţa într-un galop.Sau mers la pas pentru a trăi istoria clipei.

1998

1998

Am călărit pe Valah, un cal alb superb, era al meu…frumosul meu cal alb. Am şi căzut de câteva ori.

De Vita – e blând, deşi data trecută a fost extrem,extrem de nervos. Dacă nu mă ţineam bine în şa…

Ieşim din aleea de conifere în pajişte, alergăm spre libertate…

Jurnal, 14 august,2016

 

Fug cu o fâşie din scoarţa terestră

Nu s-a lăsat încă seara, stau întins. Apoi mă văd deodată dezlipind o fâşie din scoarţa terestră, o făşie destul de mare  şi lungă, pe care  o fac sul ca pe un carton şi fug cu ea spre ai mei.

Nu s-a mai văzut nimic.

Şi iarăşi se vede. Făşia din scoarţa terestră pare aruncată peste timp. Aveam o putere de neînfrânt. Fugeam cu patimă şi disperare,cu materia în braţe la fraţii mei. Nu văd omenirea, dar parcă o suport. Cât mai rezist acestei fundaţii ?

Fâşia din scoarţa terestră este supusă unei îndelungi priviri şi discuţii. Cum arată pământul după această dezvăluire a acoperişului?

Activăm ca o mare artă a iubirii de om. Ne cufundăm din nou în materie ca să rezistăm. Când fraţii compun această lume nu trebuie să ne temem.

Forţa de a apropia lucrurile nu are loc prin insinuare. Fermentaţia identităţii are loc acum. E  nevoie sublimă de adevăr şi pregătire emoţională. Aştept identitatea care e în pregătire şi se va răspândi peste marea lume. E unica  pregătire.

Istoria  este o clipă de nemurire.

Gust tot felul de minuni … Am fibrilaţia valorii universale. Luăm prânzul cu timpul, cu frumuseţea atmosferei. Adevărul se scurge printre noi. Îi surâdem. Avem Cuvântul pe masă. Îl pregătim pentru întinsa omenire. Simbolul pământului înseamnă o singură identitate.

Omul este trezirea noastră. Creştem, creştem…să fim văzuţi. Simt adevărul creaţiei, umblu cu el.

Doamne, în pragul desăvârşirii tale, cerem milă.

(fragment,Fiul din  copcă)

Singurul amurg

Sunt singurul amurg care luminează vatra… îmi caut aşternutul, puterea…

Sunt un amurg…cele câteva istorii pe care le-am avut se pot localiza. Sunt singurul amurg cu proprietăţile lui.

Singurul amurg în care pot să privesc şi să nu mă simt siluit.

Eu, singurul amurg… nu prăbuşesc istoria, mă încânt cu ea, mă leg de firul existenţei planetare.

Singurul amurg în care uneori uit că sunt existenţial.

Singurul amurg – singura probă  a adevărului în care parcă judecata e altfel, mai blândă, dar profundă. Sunt fluid şi nu mă întreb de ce, poate pentru că sunt singurul amurg.

Jurnal, iulie, 2015

 

Confesiune la malul mării

P1040721

Mă întind în mine ca un nesfârşit azur şi mi-e sete de gândul uşor. Aş vrea să zbor spre firul de lumină, să fiu cel mai tandru autor.Să nu-mi fie teamă  de nimic, să fie un zbor lin, ca al unui autor…

Nu ştiu, vreau să strig mereu, mereu.Să nu fiu simplu.Să am certitudinea că pot fi un erou al iubirii de om.Pentru că eu nu pot să-mi exprim durerea decât trăind un adevăr.

Mă leg de mare, de cuvânt şi de gând.

Mă gândesc la tot felul de lucruri, asupra cărora trebuie să insist sau pe care vreau să le trăiesc, cultiv. Să nu las nicio clipă de izbelişte.

Un poet la malul mării… e simplu. Aud vântul, scriu. Sunt liber.Dar eu îmi exprim libertatea de multe ori în singurătate. Una serioasă, acerbă.Folositoare. E un gen de a fi,de a trăi şi a dărui. Căci în această singurătate sunt cu întreaga omenire de care mi-e dor.

Fug la malul mării, pe înserate, cu picioarele goale în nisip şi plin de metaforă .Privesc întinderea nesfârşită şi fără cuvânt. … o, câtă poezie !

Doar eu, aici, în noapte, desculţ privind şi aşteptând adevărul…nu ştiu care adevăr, unul frumos despre lume şi viaţă.

Da, fug la malul mării să-mi trăiesc vinovăţia de a fi… căci uneori mă simt vinovat pentru că exist.Pentru că nu vreau totuşi să fiu anonim.Trebuie să ştiu adevărul, să văd chipul lumii aşa cum este el.

Da, e un gând de la ţărmul mării albastre.

În zori, scriu şi privesc marea, freamătul ei, singurătatea.Şi eu mă întreb de aici, din Neptun, care o fi adevărul acestei lumi?

Pinii foşnitori  aruncă umbre tainice în lumina soarelui şi a vântului uşor. De pinii ăştia m-am îndrăgostit prima dată când am păşit în acest lăcaş al poeţilor. Au maiestuozitate, poezie, credinţă…Au tot ce trebuie pentru a ne crede învingători într-o lume abruptă.

Mi-e gândul la o lume mai bună pe care vreau să o inspir şi să mă inspir. Să mă trezesc în ea şi să beau cafeaua.

Ah, da, ne trezim şi corespondăm cu febra poeziei.

Mă aud şi eu parcă printre strigătele pescăruşilor, mă însemn în cuvinte tandre.Mi-am trăit poezia prin acest vânt al mării…la ţărmul cu un singur cuvânt – iubire.Mă bucur să trăiesc în cuvânt cu cel mai tandru gând.

Scriu şi zeific clipa.Pot să petrec o mie de ani în cuvânt şi adevăr.În această lume în care am visat şi am ştiut că nu pot fi simplu – eu caut adevărul.

    Jurnal,19 iulie,Neptun,Casa Scriitorilor

 

Sunt eu, poemul din lumi şi stele

Uneori mă întreb de ce sunt aşa de blând când trebuie să mă revolt.Dar e clipa de uitare a singurătăţilor, reformelor. E clipa mea de dumnezeire şi vreau să rămân în ea cât mai mult. Să nu mă las nicio clipă odihnit. Să fiu, să muncesc aici, în dumnezeire, să fac focul pentru vatra noastră lumească.

Căci ştiu că mă întorc la vatra lumească  cu acest foc. Să vină lumea la el.Să trăim ca niciodată în acest foc al adevărului, să se extindă până în marginile omenirii târzii.

Doamne, eu strig, nu ştiu dacă îmi revin din poemul ăsta al speranţei, inspiraţiei, dar aşa sunt clipele astea. Clipe…

Am auzit că poezia mea e pe chipul fiecărui om şi-l luminează.

În fine…

E versul meu împiersicit pentru că e făcut la ceas de primăvară,mi-au căzut  în poală stele de lumină… Să fie ăsta eul meu? universul din care vin? E istoria desăvârşirii neamului de lumină.O, de cât adevăr mă umplu la orice oră din zi sau din noapte…Uit de fantasma lucrului bine făcut,uit…şi dacă eu nu-mi propun adevărul nu pot iubi nimic din valorile umane, adevărul mă face să iubesc omul, să-l aşez pe preşul nostru şi să-l ascultăm.Să nu-i dăm vânt în neant.

O să fac din literatură istorie…O istorie asemuită cu chipul universului.

Mă pândesc florile iubirii şi le privesc.Mă trezesc aşa, uneori cu un dor…

Trebuie să continui poezia până la ultima picătură divină, vin dintr-un poem mă întorc în el.

Nu mă pot reclădi de unul singur în toate astea, ci cu întreaga lume, cu întreg efortul de a fi. A fi este călăuza existenţei mele.Premergătorul ins, sufletul universului, conul de lumină pe care-l văd noaptea privind universul. E conul de lumină al Tatălui, îl văd, îl ştiu, îl simt, îl vreau. Sunt eu, poemul din lumi şi stele.(Jurnal,2016)