Category Archives: Uncategorized

Ora locală a universului

Plouă, tună, fulgeră. E întunecat, dar minunat. Atelierele secrete ale vorbirii mă cheamă să văd lumea, s-o apropii. Să adun patima în care pot să strălucesc. Nu pot să mă afund în mizerie. Nu sunt făcută să trăiesc ca un mic răufăcător. Cum m-am întors în rândul profanilor… Îmi asum întregul enunţ asupra lumii mele, a stânjenilor tulburaţi. Aveam să duc un stânjenel la mine acasă, să-l sădesc la Poarta Perfecţiunii.

Trăiesc ora locală a universului, a şoaptelor cosmice. Ce mai vreau de la această lume? Un singur stânjenel la Poarta Perfecţiunii. Timpul se bifurcă, şi-a creat ramificaţiile pentru a mi le trimite. E minunat, absolut sincer. Acum sunt o fiinţă completă şi nu-mi rămâne decât să mă organizez. Ramificaţiile timpului îmi creează un sol aparte şi o încăpere în care mă adăpostesc de vânt şi ploi. Mă temeam că nu mai e timp şi nu mai pot stărui în a fi.

Sunt furat de mediul acesta, de culorile lui, uneori strălucitoare alteori ostile. O adâncă confesiune pentru aducerea fuiorului de om la mal, în apropierea lumii noastre. O confesiune în care eu vreau să mă dezleg de tot ce este banal pe mine, de acest trup cu care am prevenit alesul meu.(fragment, Fiii Gândului, CorectBooks  )

 

Advertisements

Voi coborî mai întâi sub un acoperiş de stuf

Aştept carul să plec în văzduh, să mă întâlnesc cu Tata. Mă înalţ spre Gând, înot în atmosferă ca să mă apropii, ieşită din fiinţa pământeană.Tatăl acum se urcă pe nişte nori foarte înalţi şi albi, trebuie să-i treacă. Mă strigă, aştept. Sunt în spatele unui nor.Apoi vine cu o carte în mână, e veche, îmi arată din ea. Fraţii se află şi ei în spatele nostru. Înţeleg că voi avea o misiune. Trebuie să ridic un val de pământ şi totodată îmi dă ceva. Imediat se alocă timpul pentru misiune.

Coborâm. Unul din fraţi urma să fie lăsat pe pământ. Acum suntem aici, împreună. Mergem, situăm lumile în straturi şi discutăm  chiar în apropierea timpului. El arată ca o moviliţă de pământ.

Toate parcă vin într-un val de iubire şi nemurire. Le aştept, vreau să le arat lumii. Eram plin de mine şi de istoria pe care o purtam. Plin de Cuvântul Domnului care-mi vorbea. Cum puteam să mai trăiesc în aceste mici grădini de zarzavat fără Cuvânt ?

Apoi mi se dezvăluie ce mi-a mai dat Domnul… O constelaţie pe care o conduc aproape de pământ, să stea acolo şi să aştepte.

La un moment dat aud : Voi coborî mai întâi sub un acoperiş de stuf.

Va coborî şi Domnul… Va coborî…O, pământ înşelat! Înmuiat în sânge şi întuneric! Domnul va coborî… va fi aici, cu noi…

Totuşi, de ce  sub acoperiş de stuf ? De ce oare se teme să apară în toată splendoarea Lui suverană ? Vine învăluit,  sub acoperiş de stuf. (fragment…  şi Tatăl,2013)

 

Într-un final de timp, de accelerare a particulelor…

Parcă toate se frământă dincolo de noi şi nu ştim finalul, e final de timp, de conjunctură, de spaimă. Corupţia a deşertificat ţara.

Dintr-o limbă de pământ răsare lumea, dintr-o limbă de apus se cântă lumea.    …

Doamne, răscroieşte-mă şi fă-mă mai timpuriu decât vremurile astea. Vreau să fiu, să am atitudine, să lupt, să cred. Nu pot sta aşa, în uimirea asta cotidiană. A fi este fructul existenţei mele.

Mai lasă-mi Timpul, mai lasă-mi Graniţa în care pot să stau, mai lasă-mi acordul cuvintelor, scutită de dările pe care trebuie să le fac acestui Timp.

Sunt în Grădiniţa Domnului. Aici sunt mulţi copii şi eu printre ei, ne putem privi, ştim că locuim în acelaşi Gând, aceeaşi atmosferă.

Mi-am sărutat locuitorii puţin câte puţin, le-am dat şi eu graiul meu, nu doar ei pe-al lor. Da, să fim în Timpul ăsta e o minune, o taină, o competiţie.

Cum trec prin Timp şi mă aşez pe buturuga lui…

10,07

…mestec puţin adevăr, e atât de bun, mestec şi mă liniştesc, sunt desăvârşit, străjuit de Domnul Meu.

Doamne, cum am căzut în lume… acum văd asta atât de clar. Cum am luat prima dată ceaşca de lut în mână şi am băut din ea. Da, sunt supleantul timpului, sunt angajat, periodic revăzut. Am stat în vânt, am stat în multe…

dar tot văd cum am luat ceaşca de lut în mână şi am băut primele picături din ea. Nu pot, nu pot decât să cred.  Nu pot decât să mă rog de Tine. Nu pot decât să stau în vraja bunătăţii Tale, să-ţi ating puţin cămaşa, să fiu privit, întrebat uneori, certat alteori.

O, ce treaz sunt în clipa asta! Este multă istorie de învrednicit.(Jurnal,2015)

 

Spun şi respir Cuvântul

Din ce colţ al lumii să corespondăm, Doamne?   Trăiesc în materia asta care fierbe ca  într-un uluc şi nu ştiu  cum va fi, ce se va întâmpla cu omul. Eu, Doamne, vreau să fac o mărturie – de mult mi-e gândul la Tine şi vreau să Te întreb ceva. Sunt atins de vreme uneori şi încovoiat, dar încerc să respir şi să spun Cuvântul.

Stau undeva, la un capăt de drum, pe o piatră, mă uit în dreapta şi în stânga, nu ştiu ce aştept.    Sunt drumuri cu praf, parcă drumul copilăriei. Apoi, deodată, stând aşa,pe piatră,  sunt dezvăluit, dezbrăcat de haina de om.

Vreau tainele lumii.

Curg picături… beau şi îmi dau viaţă, le sorb şi parcă mă trezesc. Iţi dau să bei din Universul meu, aud.

Văd acel Univers… Ce pot să grăiesc acum? Să mă vindec de cele lumeşti şi să mă uit spre acel Univers.

Mă regăsesc cu fiinţele din lumea mea şi zâmbesc. Mă furişez în diverse taine să văd lumea, s-o văd şi să iau decizii. Intru într-un fel de văgăună.Vorbesc.

Sunt fericit, ating Coama Adevărului apoi alerg spre ceva, deocamdată nu ştiu spre ce, dar voi vedea.Se deschid în faţa mea multe căi, toate într-un univers al nostru,  alerg în faţa acestei cărări, sunt în corespondenţă cu ai mei. Am o misiune, sunt încordat.Undeva, unde o să ne unim forţele, trebuie să ajung să ating acel punct.

Doamne, şi după asta ne putem uita – eu şi fraţii – în oglinda Ta. În acel ecran în care Tu vezi Totul. Şi sunt fericită că pot să văd Ecranul şi să mă sui în mersul omenirii.

Doamne, acum pot să Te întreb: Cum mă cheamă cu adevărat?

(Jurnal, decembrie 2015)

Întâietate şi gând sumar

Homo sapiens a distribuit armele plin de ură. El continuă să privească într-o parte şi să pregătească măcelul. Amfibiile ascultă ceata lumii.Singur, omul îşi vede liniştit de treabă.Şi ei sunt liniştiţi, studiază începerea pozitivării.
Homo sapiens adună paie de rezervă şi trunchiuri de copaci.Nu va trece cu vederea absolut nimic, nicio reformă. Cea mai luxoasă civilizaţie va dispărea într-un minut.
Cerul înstelat ademeneşte furtuna.
Amfibiile supraveghează starea. Civilizaţii secunde se restrâng. Devin o cotizaţie rapidă. Un foşnet adoptat. Care cu boi merg printr-un univers stingher, par absolvite de orice constrângere. Formele de relief pregătesc turma.Se stă la foc mic…

În colţul acestei lumi m-a poziţionat un ins care m-a iniţiat. Am mâncat fructe împreună.La colţul acela trebuie să ajung.
Da, era ţinutul acela mic, cu piersici, iie şi ulcioare. Eu ştiu să-mi rezerv trecutul. Adopţiile, glasul de care m-am îndrăgostit. Acum gradele de temperatură în care locuiesc sunt diferite…Parcurg setea de a stabili istoria originii şi revolta ei.
Pe străzile formate se învârt aceleaşi fiinţe, e vulcanul în care te-ai format.În clădiri imense încă se elaborează legi, proiecte inutile.
Războiul va concretiza amănuntul
Vom relua focul
Vom relua ordinea
Masa va fi împlinirea tuturor
Colectivitatea va trăi fără interpreţi
În acest război omul îşi va vedea originea şi o va iubi
Mi-e sete. Beau o picătură de apă din ulciorul preconizat şi aştern ultimele temeri.
Nu am mai fost în grădina cu meri pentru că a bătut vântul.
(fragment, Ultimul trigon)

Aventura de la omul primitiv la omul modern

Omul primitiv era complet definit prin graba cu care îşi făcea eficienţa. În grupul lui totul era permis şi nu exista deznădejde. Numai forţele naturii îl posomorau. Azi, eficienţa a scăzut prin absorbţia unor lucruri noi, cu totul neverosimile şi în plus.Posibilitatea e o mare paradă când e excesivă. Nu trebuie decât să porţi amprentele tradiţiei.Vastele cerinţe pot fi împrăştiate dacă nu-şi găsesc veridicitate existenţială.
În concepţia omului modern totul e posibil pentru că şi-a desfiinţat începutul. Suspectarea de zi cu zi nu-i poate reţine chipul. Nevinovatele procesiuni de limitare l-au făcut să acceadă mai mult.
Până la ivirea iniţiativei au trecut mii de ani.Drumul a fost abaterea celor mai importante mişcări. Au fost multe momente, atenţionări, dar grupurile s-au aruncat în poziţionări.
Omul primitiv e tot ceea ce ne cuprinde în aceste zile ale furişării oarbe.Aventura de la omul primitiv la omul modern a ţinut cât o pagină. Omul modern este galopul omului primitiv.
Din toate analizele s-a ales această fiinţă puţin probabilă.
Ce fierbinţi au fost nopţile noastre sălbatice, mânuind cele mai simple unelte, în faţa unui foc aleatoriu. Cât am alergat pe plajă goi, în tovărăşia unui animal blând şi a unei orchestre cosmice…Se ştia de atemporalitate şi fuziune. Uneltele au poziţionat clipa. Apoi chipul s-a destăinuit unor idoli.
Nimeni nu-l învinovăţea pentru că era o mare nevoie. Un act actual de confruntare.
Împădurită a fost noaptea prin noţiunile trimise.Defrişări temporale ale surâsului altora.
Din tovărăşia acestui grup de anonimi s-a format marea societate.O societate care îşi exprimă boala, neputinţa, obsesiile.Se dedică expresiei necuviincioase pentru a învinge oroarea, cu speranţa că într-o zi va scăpa de oroare.Singurul conţinut al omului este folosirea sexului.Convins că are suficient progres şi confort nu-l mai trebuie decât acest deliciu.
Şi totuşi, nu ne regăsim în această societate.Trăim supoziţia creaţiei nu creaţia însăşi.Nu voi purta dialog cu aceste fiinţe atente şi pline de scop.Tensiune şi credinţă prin arogări, nu prin concret.Toate şi le-au spus într-o beţie nemăsurată. Mi-e teamă de tot ce şi-au creat.
Vom avea război.
(fragment, Ultimul trigon,2005)

Amănunte de ultim timp şi chip

Mă însoţeşte un tovarăş de lumină, mergem la pas pe drumurile pustii, cu pomi înfloriţi. Auzim mişcarea celor care se trezesc din recrutări. Marele Tovarăş mă încurajează să nu uit, să trimit mereu veşti despre Om.
Nu comentez forma atentă a înserării. Aş fi vrut să trăiesc mult şi bine cu puţinul minţii mele. Să fie o intimitate absolută pe care să nu o zărească nimeni, să nu devină obiect de studiu sau formare. Dar să revin…
Înfloresc prunii pe alee şi eu nu mă remarc cu nimic.Visul e reţinut, căutarea ambiguă, iubirea nu se poate localiza. Mă tem că nu pot să ocup acest spaţiu în care există atâtea definiţii. Să-ţi părăseşti Imperiul şi să vii aici e o mare preocupare.
Aş vrea să lupt cu perioada de împiersicire, să aducem daruri noi pe răzoarele copilăriei.Totul e o formă în care trebuie să ne încredem.Aceasta nu dispare doar se schimbă din vreme în vreme.Execuţiile sunt recreaţii succesive.
Să ne aşezăm la masa noastră simplă şi să sperăm în adevăr.

Da, te afli în grădinile care răscolesc avutul.Am cochetat cu urme de răzoare, frunze moi.Cu oameni care pot dărui mai mult sau mai puţin învrăjbirea.Mă grăbesc să tind spre altceva, acest univers e doar un popas. S-a spus să fiu încălţată cu opinci şi îmbrăcată cu iie. Să fac focul la sobe unde se trudeşte mâncarea, să frământ lutul…
Să port iia lor nu a fost uşor. Sunt cei mai blânzi aşezaţi, cea mai frenetică specie. Voi pleda pentru eternitate, această naţie să devină caz concret în miezul lumii de mâine.
Timpul meu faimos s-a scurs în aceste origini.
Amănuntele unei vieţi private mă trudesc. Când încep să-mi revin e deja seară şi intru în colţul hibrid. Eu nu am nimic din ce pot avea, asta nu e viaţa mea, trupul ăsta nu e al meu.Şi nici timpul. De toate mă despart milioane de întinderi.Omul e mereu altul, preocupat să suspecteze universul. Am adopat forma colectivului din care fac parte,dar sunt motive să cred că e ceva suspect.
…şi cu toate astea nu mă pot abţine să nu iubesc această formă.Aventura noastră a ţinut cât o simplă iniţiativă, cât un scop care ne poate proteja. Adevăratul chip al omului este în continuare susţinut.
Trebuie să fii istoric, eruptiv…
(fragment, Ultimul trigon,2005)

Conceptul de dezvoltare a fiinţei

Cel mai tandru obiect este elementul în care tu m-ai construit, fereastra prin care m-ai privit, lanurile în care m-ai purtat… Am fost cu mult în urmă fiinţă, acum m-ai zugrăvit cu mângâierea, surâsul…Dacă nu eşti lângă mine, toate astea le pierd şi devin din nou anonimă…
În această lume eu nu pot exista decât în concepţia ta
…şi ăsta e un adevăr
Trecem din faza Iniţierii în scutul Poziţiei. Marginile mele erau la fel de îngăduitoare, oricât priveam pieziş înapoi, totul pare schimbat. Câte nu s-ar fi putut intermedia. În împrejurări fireşti m-am bizuit pe fundalul Penelopei – ostatică în aşteptare, energizată cu ceva atribute de femeie pozitivă.
De la un ins cu totul deosebit am primit o uniformă.Trupul meu străveziu a îmbrăcat-o…
Ai intrat în intuiţia unei nevoi şi nu a fost nimic real, ai întovărăşit credinţe de care nu te-ai alăturat, care te-au făcut să devii mai suspicios.În trecere ai văzut schimbare de chipuri.Nimic real, în afară de clipa în care poţi afla cu adevărat ceva desptre tine.
În amintirile noastre se strecoară multă prevenire. Nu e prea mult de făcut în conjunctura deja numită. Aparent, societatea e în slujba omului, dar făloşii ei o înrobesc în cel mai legal mod.
(fragment, Ultimul trigon,2005)

Egala fraţilor

Trecem puntea în fugă într-un univers îndepărtat şi intrăm în colbul viitorului. Arăt la fel ca fraţii mei. Suntem agitaţi, vorbim. E prima oară când arăt ca ei, în prezenţa lor, când nu sunt îmbrăcată…
Suntem la fel…sunt egala lor…Ridicată să fie pace şi adevăr, la demnitatea originii. Egală…
Arăt ca ei… mă mişc ca ei…comunic ca ei
E după-amiază, puţin trecut de ora trei, în aşternut. Plouă. Vrăbiuţe la ochiul de geam. Lăcrimez că am pierdut chipul de om. Sunt uimită, încerc să întrevăd ce a fost şi nu pot. Nu mă mai văd decăt în egalitatea marii lumini.
Nu mai am aer… Parcă prind viitorul în mâinile mele şi am scut.
Am mai fost cu fraţii mei de atâtea ori, eram însă supusă şi primeam sarcini, fără voinţă şi bine coordonată. Dar abia acum arăt ca ei. Trebuie neapărat să plâng. Brusc mi-a fost dor de chipul dulce de om… Am trecut râul cunoaşterii, dar acum mă uit înapoi spre el şi plâng.
Agonizare în aşternut. Aştept parcă să vină cineva care să mă ia în braţe, să-mi spună că sunt eu. Sau nu sunt… atât de iubitoare de materie vie şi de circumstanţe. Destinul e doar o clipă de însufleţire.
Ploaia s-a oprit. Nobile gând, te-am trezit cu lacrimile mele. Ar fi trebuit să mă bucur că am ajuns la înaltul concept de egal al fraţilor, nu să plâng.
Nobile gând, mai treci pe la mine, tot aşa, într-o zi cu ploaie de vară. Mă găseşti în aşternut, în scutecul materiei.
Cultura gândului îmi aduce noi şi fragile emisiuni. Amprentele câtorva paşi la care trebuie să mă uit. Apoi, fratele zâmbeşte şi îmi mângâie chipul de om. De ce m-am speriat? Aş vrea să descifrez de ce alergam pe podişul acela din spaţiu cu ei şi arătam la fel.
Fratele e blând şi extrem de iubitor cu chipul meu. E protecţia pentru trecerea de la o materie la alta.
Culoarea ochilor mei înlăcrimaţi e vorbită şi notată. Ce facem când ne însingurăm în faţa propriei făpturi?
Mă foiesc în aşternut. Vremea e limpede. A apărut soarele. Fratele e tot în faţa mea, surâde. Întoarce din nou capul spre cineva şi vorbeşte.
Sunt dezbrăcat de haine. Pielea e privită, măsurată. Pielea…doar pielea în aceste clipe. Se iau probe.
Apoi, ca să uit fratele mă urcă într-o caleaşcă şi plecăm împreună în spaţiu să ne amuzăm. Se uită la mine. Îl văd atât de bine şi de viu…
Prea multe emoţii. Cine ştie de când trăim povestea timpului? Trecem prin spaţii îndepărtate. Ajungem într-o încăpere, în faţa cuiva care spune blând, dar imperativ: Eşti a noastră !
Mă întorc în om. Trebuie neapărat să mă limpezesc în gânduri. Am ceva nou pe mine, nişte antenuţe. Sunt albinuţă.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

Noi nu dansăm cu lupii

O să avem răbdare să trăim în această lume şi să ne-o imaginăm aşa cum vrem noi – caldă, bună…
E Ziua Unirii ? Care unire ? Cu ce să te mândreşti azi ? Cu corupţia, dezbinarea ? A înfăţişării justiţiei în haine de damă cinstită ?
Hai să jucăm hora minciunii, a unirii în minciună, interese. Să ne îmbăiem în mulţimea muribundă, să-i dăm mâna mânjită de furt, de sânge.Cu mâna asta pe care i-o întindem la hora unirii i-am luat dreptul de a trăi onest în această ţară şi i-am trădat istoria.
Toate astea îmi dau un sentiment de război, de luptă. Nu pot să tac, să mă opresc. Nu pot să mă uit în ochii copiilor, oricărui copil şi să spun – eu nu am putut face nimic. Tăceam, îmi era frică, pentru că frica a devenit capitală.Mă ridic, chiar dacă m-am simţit învins şi spun – nu ,nu este totul pierdut, trebuie să izbutim, să scăpăm de voi, de minciunile voastre mondiale.
Da, trebuie să fim aşezaţi în stare de luptă şi să aşteptăm, să nu creadă cineva că totuşi suntem laşi, chiar aşa stăpâniţi.
Ei sunt… dansează hora unirii. Ce mai paradă de istorie…Prinde bine istoria când doar faci fast pe spatele ei. Ce bine! ce normal! dar hora noastră unde e? Nu, nu vrem să intrăm în hora minciunii, ci a asăltării iubirii de neam. Nu vrem să dansăm cu lupii, nu, ci cu oamenii simpli, de ei ne e dor, pe ei vrem să-i vedem zâmbind, aducându-şi aminte de istorie, de cei dragi jertfiţi cu durere.
Nu vrem să dansăm cu lupii, să fie clar !
Ziceam odată că nu o să mă mai chinui cu ideea de bine, o să trăiesc aşa, indiferent, nestăpânit de doruri de neam. Dar nu pot, fireşte. Nu am sperat să mă trezesc în zori de zi şi să trăiesc bine, ci un pic normal, demn.
Mulţime, grăieşte tu adevărul pentru că vreau să te ascult, să te asum, să mă las purtat de tine. Eu nu vreau să fac băi cu tine, ci să te fac să trăieşti demn, fără frică.
Mulţime, mă închin la tine! Te slăvesc! Eu nu te vreau pentru mine, să te fur, să-ţi iau votul, ci să stau de mână cu tine fără minciună.Mulţime, noi nu dansăm cu lupii.