Author Archives: Elena

Trăiesc verbul

Citesc,citesc şi mă mărunţesc în mine,mă încălzesc cu o cafea, un gând poate de bine, dar mă rog,sunt prea simplu în dimineaţa asta, cu lacrimi, cu vietăţi ce depind de mine.

M-am dezvoltat extrem în aceste ţinuturi de timp, de fân cosit.Şi iar mă întreb, de unde să încep a trăi?Nu vreau să mai vorbesc despre durere, ci doar despre pace şi adevăr.

Sunt în mine aprige vorbe, aprige aşezări de lume, sunt…Mă dizolv în ele la miez de zi sau noapte, mă duc la fântână, o, ce apă bună e pe lume…ce glas de păsări şi lumină…

Traiul meu este verbul,drumul prăfuit, rândul de vie, fiinţele vii. Îmi dau seama de toată această mândrie a mea – trăiesc verbul, cântă cocoşul, zboară mierla şi pe măsură ce vorbesc mă înfăşor mai tare în lume.

Am în mine o mie şi una de cuvinte şi le dau lumii, nu le păstrez, le fac pâine, sigur, mă războiesc din lumea în care sunt…Dar în război mă văd mai bine, îmi văd adversarul. Mi-am ales iubirea, marea iubire – Cuvântul.

O, sunt treaz, tot mai treaz, vorbitor.

Doamne, sunt dintr-un ram şi ştiu că totul e poveste...

(Fragment, Jurnal,2013,în memoria mamei mele)

 

Frumosul plai

Nu îngâna

Să fii fost de vină solstiţiul de vară…? Am îngânat, m-am înfuriat, am renegat. Doamne, îţi trimit câteva pagini de dor şi durere. De cum se face dimineaţă mă gândesc la tot felul de lucruri nobile despre neamul meu. Îmi rămâne acest neam, e al meu, îl voi iubi. E ceea ce îmi dă linişte şi pace.

Neamul meu drag…parcă sunt mai împăcată acum când îl privesc aşa tăcut cum sunt. Dacă aleg să rămân aici definitiv, să-mi pun în pod sacii cu poame şi să aştept iarna. Să ies, să fac căpiţe de fân şi să privesc cerul fără a avea alte interferenţe.

Doamne, îţi vorbesc din viul local, cum cercetează lumea restul mărunţişului de prin buzunare. Sunt atât de blând când scriu această epistolă în care vreau să rămân alături de neam. Şi vreau, dacă se poate Doamne, să trec cu neamul prin Grădina Ta şi să i-o arăt. Şi voi ţine minte drumul ăsta în care pot să vin cu neamul spre Tine.

Domnul în clipa asta se uită prin hubloul Lui la mine, mă vede şi aude. Apoi vorbeşte cu cineva, îi dă sfaturi. Parcă am primit o tichie albă, croşetată cu fir de bumbac, o am în mâini şi mi-o aşez pe cap uşor amuzat. Tot neamul cu care sunt acum şi vrem să-Ţi vizităm Grădina o să poarte o astfel de tichie. Ea are o floricică de câmp brodată ca un simbol al frumosului plai. Da, tot neamul.

Urnesc neamul din loc. Avem la noi şi coşuri de răchită. Se construieşte rapid o anumită cărare în spaţiu pe care vom merge spre Grădina Domnului. Pe el sunt de strajă corpuri pe care nu cred că le-am mai văzut până acum. Sunt corpuri misterioase, dar le voi afla eu.(fragment, Fiii Gândului)

 

Să facem pace cu toate lumile de lângă noi, din noi

M-am războit cu o stare din care vin, aceea de a-mi fi furată ţara. O altă epocă de care să mă tem mai mult decât asta nu există.

Eu iubesc această întinsă omenire  oricât aş merge prin bălării – iubesc bucuria de a trăi, de a mă înveli cu orice gând… Nu pot să mă exprim  cum o să bată vântul  în următorul moment, dar ştiu că sunt aici, cu iubire de neam, de loc, de frunză. Doamne, alunec pe un soi de lumină, vin la Tine în pajişti cu copii şi râd de fericirea care sunt.

Da, eu nu pot decât să scriu, să mă legăn în cuvinte, în mister, în noianuri de lucruri şi amintiri, da, eu scriu şi nu pot să mă tem de cuvânt cum vine, curge ca mierea, ca vraja.

Ce multă libertate de expresie îşi iau unii şi câte se fac în numele ei.Şi eu stau, mă întreb că lumea asta nu e totuna cu mine, cu libertatea ei de expresie.Nu acced, nu sunt frenetic, nu umblu pe străzi să ţip, dar ţip la sărăcie, corupţie. Oh, de s-ar mişca mai marii lumii şi ar face poze  împotriva sărăciei, corupţiei…

Putem lenevi fără remuşcări, putem grăi minciuni, fără tulburări de conştiinţă, putem fi răi fără a crede în repercusiuni morale, putem lovi în cel de lângă noi fără să ne pese de vreo lege socială. Putem orice pentru că e vremea puterii murdare.

Şi totuşi, am un freamăt de dor, deşi stau într-o ruină umană.

 

În specie…

Această specie a trezit în mine sentimente pentru că m-am născut în rândul ei. Sunt în mijlocul  atmosferei pământeşti. Mă uit prin crăpăturile gândului, a luminii, farsei. A efortului meu de a merge şi respira. M-am temut mergând prin specie fără tovarăş, busolă, o hartă a inimii, a sufletului pământesc. M-am temut de orice vietate vorbitoare sau nevorbitoare. Când am ales visul de a fi Om ştiam ce mă aşteaptă, printre ce vieţuitoare merg.

Cum se uitau fraţii când le-am mărturisit visul de a fi Om. M-au pregătit să fiu într-o specie schimonosită de erori. Colorată. Si dacă mă aflam în vieţuitoare – puteam fi floare, fluture, dar a fost Om îngrădit în aşezare şi grade speciale de temperatură. Pentru a fi alcătuit din oase, a avea membre cu care să muncesc, să lupt, să mă epuizez.

E o după amiază de vară. Îmi pun întrebări despre cazul meu în specie. Chiar e interesant,am cutreierat locuri, am văzut feţele lumii. Acum vreau să răcnesc la toate speciile şi să le trezesc pentru că vor avea o viaţă nouă. Fiecare vieţuitoare trebuie să poarte un dram de adevăr şi de lumină.

Erau coborâte toate indicaţiile, punctele în care eu trebuia să fiu şi să mă leg de lume. Specia cu care am lucrat, cu care m-am identificat, în care am funcţionat ca individ. Da, cu specia stăm azi de vorbă şi ne amintim căderea ei în toate istoriile dramatice.

Mă liniştesc în soiul acesta de lumină ce curge parcă peste mine. Nimeni nu mai poate locui sub un chip efemer, fiecare trebuie să aibă în el lumina, starea cosmică a fiinţei. (fragment)

 

 

 

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual…

Nu ştiu pe cine strig, poate pe mine, poate pe nimeni, dar strig aşa, ca formă de existenţă locală. Ştiam că mă aude cineva şi-mi trimite înapoi răspunsul.Da, sunt în cel mai nobil loc, valea mea cu trandafiri sălbatici… nu voi propaga ura în vecii vecilor. Din ce să trăieşti decât din adevăr şi lumină? Arunc ţoalele, sunt zdrenţe. O, cât am ţinut la ele, m-am încrezut, am pătimit.

Am străbătut pământul cu sete de lumină şi adevăr.Şi cu toate astea nu am ştiut decât că trebuie să ies din mlaştină, să mă curăţ, să nu fiu murdar.

Mă rog, Doamne să fiu aici şi să mă îmblânzesc cu bunătatea acestei lumi. I-a fost furat adevărul, trebuie să îl dăm înapoi. A fost trecut atât de puţin adevăr în aceste catastife omeneşti.

Sunt în pragul unei fericiri superbe, istoria noastră de lumină, de cuvânt, să nu ne fie teamă că cineva, ceva ne poate opri din drum, nicio furtună.Niciun vânt.

Deodată se luminează vatra  de o lumină puternică – de sus, coborâtă parcă dintr-o navă imensă.

Şi eu aştept înfrigurat să văd.

Mă las în vântul acestei lumini.Mă începi Doamne din nou, să creăm universul nostru frumos.Doamne, eu când îl ating pe aproapele meu trăiesc adevărul fiecărei lumi.Te-am vrut de o mie de ani, Te-am aşteptat, m-am reîncarnat, m-am vieţuit ca să Te văd, să Te am în sufletul meu, să fiu etern prin privirea Ta.

Ce pot să-mi imaginez altceva pentru mine? Acesta e adevărul şi îl vreau.Cu el mă liniştesc.Am răbdare deşi văd că lumea îşi frământă chipul cu bunuri şi avuţii.

12,49

…când lumina este puternică în odaia chipului tău – şi este –  te luminează parcă tot universul, o lumină care îţi aduce frumuseţea gândului, a Tatălui.Fără lumină nu poţi să creşti în lumină.

Ce mă îndemni, Doamne să spun?

Să spun adevărul sau să tac?  să iubesc sau să mă resemnez?  să uit sau să aspir?  am promulgat întreaga mea stare de bine.

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual, dar ce bine!, ce intens am trăit ideile şi am crezut în ele. E ziua mea de frumos.

Să ne aprindă focul dragostei de om, de univers, să completăm acest gol imens al urii. Să avem zorii unei lumi blânde, fără lăcomie.

Ridic amfora minunii şi strigătul de ajutor pentru aproapele meu.Da, ne vom trezi şi vom săruta libertatea de a fi în lumină.(Jurnal)

Vrem o lume bună de care să nu se teamă nimeni.Cerul şi pământul se adună într-un singur Cuvânt

Am înţeles gândul acelei sublime resuscitări de a ajuta omul pentru a-l putea implanta în organul nostru şi a-l vitaliza pentru lumină. Am adus  multe coşuri cu amănunte de sus, de la noi, din sferă şi acum stau aplecat asupra omului să-l îngrijesc. Nu pot să-i las forma de vieţuire aşa, la întâmplare.

Stau sub lumina Ochiului divin şi ştiu ce am de făcut. Nu am întrebări, totul vine automat. Doamne, cum pot să mă ating de oameni atunci când am dragostea Ta… Cum mă cufund în istoria fiinţei pământene. Ochiul divin îmi menţine energia şi puterea de a fi în acest loc.

Timpul e aici, se organizează deasupra acestei lumi în durere. Dau la o parte încălţările omului pentru a-l putea vindeca. Îi micşorez umbra.

Te ungi cu neamul ăsta şi-n venele tale curge din nou sânge de martir. Vor ieşi din ascunzişurile lor toţi fraţii şi se vor alinia  în acest spaţiu al salvarii insului. Va fi ca o năvală a istoriei, dar şi a scurtării timpului în grad social. Regăsim natura feudală a istoriei şi ne oprim. Emoţia cea mai mare este omul şi cărarea lui. Şi parcă îmi părea rău că am fost la Foişor, deşi am luat cu mine durerea lumii şi am încercat s-o strivesc prin cuvânt. Respect pentru lume şi orice altă necuvântătoare. Pentru că nu pot să trec cu vederea sămânţa în care s-a strâns tot Adevărul. Toată impresia că locuim într-o peşteră a fiinţei.(fragment …Şi Tatăl )

Dăm sărutul nostru fiecărui contemporan

Omul este o limbă ce trebuie s-o vorbim şi s-o acoperim cu glasul nostru. Este inutil să construieşti o teorie dacă ea nu întâmpină Adevărul, dacă nu slujeşte cauza.

Nu este mai puţun adevărat că ne construim adverbul, că uneori nu facem obiectul cunoaşterii decât pentru noi înşine. Nu mă limitez însă la voci ascunse ale trupului meu.

În căutarea Ta, Doamne, mi-am oprit privirea pe tot ce-i omenesc, pentru a fi martorul coborârii Tale. Forma în care mă recunosc atât de bine e Omul şi lacrima lui. Am dat Doamne, cu mătura în ograda Ta, mi-era dor de Cuşmă şi Glasul ei. Nu trebuie să părăsim opinca şi nici s-o vindem.

Să iubeşti… să nu trăieşti în indiferenţă. Intreaga stare de bine şi frumos trebuie dăruită. Să faci lumea mai bună pentru că va păstra chipul tău.

Şi dacă am o clipă liberă ascult Rachmaninoff…

Nişte peisaje sublime de vară mă reanimă. Sunt în vers, trăiesc în el. Şi versul e Omul. Da, ne trebuie Adevăr ca să începem o nouă lume. (…Şi Tatăl)

Să nu vindem opinca

Sunt în ţinută nouă şi mă apropii de Gând căci trebuie să lupt mai mult pentru neamul nostru. Armonia luminii este armonia secolului nostru. Am vărsat lacrimi de corijare a afecţiunii, am privit ninsorile şi mi-a fost dor de lumea în care m-am născut şi am pătimit. Vom avea experienţa Adevărului şi renaşterea omului.

Va trebui să treci prin toate minunile pe care ţi le dau Eu şi să faci istoria acestor minuni

Am alergat la lira Cuvântului pentru că am fost trimis să cânt. Ne întâlnim în Copca luminoasă. Tăiem vinişoarele isterice ale omenirii. Doamne, sărută-Mă pe frunte şi spune-Mi că pământul va fi o oază de linişte şi nu al adversarilor Tăi. Omul finit va fi infinit, leziunile pe care le-am avut se vor vindeca. Restul gândurile în care am trăit sunt nimic.

Simt belşugul Privirii Tatălui… Acum parcă ne uităm la nişte ţoale şi râdem. Le-am purtat, sunt năpădite de fum în setea nebună de a fi pământean.

Să nu alterăm izvoarele iubirii şi măreţiei de a fi. În Cuşmă totul pare armonios, graţios, misterios. Cum aş fi putut să ies în afara Cuvântului? Istoria Timpului nostru şi-a făcut grădini aici. A mestecat mustul şi a strivit piersica fragedă. Trăirea mea  e clipa compatibilă cu iubirea, cu focul.

Am luat cu mine toate zările albastre pentru a mă acomoda cu frumuseţea acestei lumi. Mi le-am pus în sân, îmi pun aceste podoabe albastre pe straie, mă ung cu cea mai frumoasă clipă din aşezare, dulcele neam şi vatra lui spre soare.

Ne apropiem istoria puţin câte puţin. Este cea în care am trăit mii de ani fericiţi.(fragment  …Şi Tatăl )

Mă aflu în locul numit faptă apropiată

Este fără îndoială o uitare aprofundată. Ştiinţa apropierii deja este preparată în vase. Ştiinţa apropierii se va dizolva în om. Îl va pătrunde. Prin ştiinţa de apropiere fratele se face văzut.

Mă îndoiesc că în frumuseţea mea nu există ceva substanţă. De ce lume m-aş lega fără asta? Ştiinţa de apropiere va fi craterul din care vom răbufni.

Din când în când mi-e sete de adevăr, de grupa lui de sânge. De caldarâmul pe unde îmi caut de lucru. Fraţii  mă leagă de o uşoară temperatură, vorbesc.

Ce stare vie! Ce oaste vine în fiinţa luminată! Apar slujitori care abia aşteaptă ordine spaţiale. Se emite timpul, gradul de cunoaştere şi vorbire pentru ei. Slujbaşii se aşează şi înţeleg.

(fragment,Fiul din copcă)

Periodice momente mă dizolvă…

Nu mai reţii nimic, decât o imensă prăbuşire.Eşti atât de bine aşezat în imperfecţiunea ta…Soarele luminează afectuos, lumina e dulce, totul pare sedus de linişte.Te bucuri de singura fantezie pe care o ai în clipa asta – că totul curge. Şi tu aluneci în dulci catifelări de lotus,te răsfeţi.

Dincolo se poate intensifica oroarea oricât, tu eşti aici cu un gram de fantezie – care într-o clipă poate fi populată cu mii de inşi aflaţi în armonie cu tine.

Nu putem explica şi celelalte gânduri. Nu că ar fi frustrante…nu.Ai lumea în sine, luminată de intuiţie.Înoţi cu un nesfârşit torent de litere pe tine. Iluzia celui mai frumos bărbat este şi ea prezentă.

Cât te mai leagă de celelate lucruri?

Intru în atribuţiile unui om diferenţiat.

Mica noastră părere este aprofundată.După zile de ploi şi vânt vine o odihnă temperată.Oriunde ai fi în această lume poţi să ai o aventură a frumosului.Să uiţi de teorii mărginite şi oameni făloşi.

Natura umană e atât de gradată…

(Ultimul trigon,2005)