Monthly Archives: June 2017

Frumosul plai

Nu îngâna

Să fii fost de vină solstiţiul de vară…? Am îngânat, m-am înfuriat, am renegat. Doamne, îţi trimit câteva pagini de dor şi durere. De cum se face dimineaţă mă gândesc la tot felul de lucruri nobile despre neamul meu. Îmi rămâne acest neam, e al meu, îl voi iubi. E ceea ce îmi dă linişte şi pace.

Neamul meu drag…parcă sunt mai împăcată acum când îl privesc aşa tăcut cum sunt. Dacă aleg să rămân aici definitiv, să-mi pun în pod sacii cu poame şi să aştept iarna. Să ies, să fac căpiţe de fân şi să privesc cerul fără a avea alte interferenţe.

Doamne, îţi vorbesc din viul local, cum cercetează lumea restul mărunţişului de prin buzunare. Sunt atât de blând când scriu această epistolă în care vreau să rămân alături de neam. Şi vreau, dacă se poate Doamne, să trec cu neamul prin Grădina Ta şi să i-o arăt. Şi voi ţine minte drumul ăsta în care pot să vin cu neamul spre Tine.

Domnul în clipa asta se uită prin hubloul Lui la mine, mă vede şi aude. Apoi vorbeşte cu cineva, îi dă sfaturi. Parcă am primit o tichie albă, croşetată cu fir de bumbac, o am în mâini şi mi-o aşez pe cap uşor amuzat. Tot neamul cu care sunt acum şi vrem să-Ţi vizităm Grădina o să poarte o astfel de tichie. Ea are o floricică de câmp brodată ca un simbol al frumosului plai. Da, tot neamul.

Urnesc neamul din loc. Avem la noi şi coşuri de răchită. Se construieşte rapid o anumită cărare în spaţiu pe care vom merge spre Grădina Domnului. Pe el sunt de strajă corpuri pe care nu cred că le-am mai văzut până acum. Sunt corpuri misterioase, dar le voi afla eu.(fragment, Fiii Gândului)

 

Să facem pace cu toate lumile de lângă noi, din noi

M-am războit cu o stare din care vin, aceea de a-mi fi furată ţara. O altă epocă de care să mă tem mai mult decât asta nu există.

Eu iubesc această întinsă omenire  oricât aş merge prin bălării – iubesc bucuria de a trăi, de a mă înveli cu orice gând… Nu pot să mă exprim  cum o să bată vântul  în următorul moment, dar ştiu că sunt aici, cu iubire de neam, de loc, de frunză. Doamne, alunec pe un soi de lumină, vin la Tine în pajişti cu copii şi râd de fericirea care sunt.

Da, eu nu pot decât să scriu, să mă legăn în cuvinte, în mister, în noianuri de lucruri şi amintiri, da, eu scriu şi nu pot să mă tem de cuvânt cum vine, curge ca mierea, ca vraja.

Ce multă libertate de expresie îşi iau unii şi câte se fac în numele ei.Şi eu stau, mă întreb că lumea asta nu e totuna cu mine, cu libertatea ei de expresie.Nu acced, nu sunt frenetic, nu umblu pe străzi să ţip, dar ţip la sărăcie, corupţie. Oh, de s-ar mişca mai marii lumii şi ar face poze  împotriva sărăciei, corupţiei…

Putem lenevi fără remuşcări, putem grăi minciuni, fără tulburări de conştiinţă, putem fi răi fără a crede în repercusiuni morale, putem lovi în cel de lângă noi fără să ne pese de vreo lege socială. Putem orice pentru că e vremea puterii murdare.

Şi totuşi, am un freamăt de dor, deşi stau într-o ruină umană.