Monthly Archives: April 2016

Ora locală a universului

Plouă, tună, fulgeră. E întunecat, dar minunat. Atelierele secrete ale vorbirii mă cheamă să văd lumea, s-o apropii. Să adun patima în care pot să strălucesc. Nu pot să mă afund în mizerie. Nu sunt făcută să trăiesc ca un mic răufăcător. Cum m-am întors în rândul profanilor… Îmi asum întregul enunţ asupra lumii mele, a stânjenilor tulburaţi. Aveam să duc un stânjenel la mine acasă, să-l sădesc la Poarta Perfecţiunii.

Trăiesc ora locală a universului, a şoaptelor cosmice. Ce mai vreau de la această lume? Un singur stânjenel la Poarta Perfecţiunii. Timpul se bifurcă, şi-a creat ramificaţiile pentru a mi le trimite. E minunat, absolut sincer. Acum sunt o fiinţă completă şi nu-mi rămâne decât să mă organizez. Ramificaţiile timpului îmi creează un sol aparte şi o încăpere în care mă adăpostesc de vânt şi ploi. Mă temeam că nu mai e timp şi nu mai pot stărui în a fi.

Sunt furat de mediul acesta, de culorile lui, uneori strălucitoare alteori ostile. O adâncă confesiune pentru aducerea fuiorului de om la mal, în apropierea lumii noastre. O confesiune în care eu vreau să mă dezleg de tot ce este banal pe mine, de acest trup cu care am prevenit alesul meu.(fragment, Fiii Gândului, CorectBooks  )

 

Advertisements

Voi coborî mai întâi sub un acoperiş de stuf

Aştept carul să plec în văzduh, să mă întâlnesc cu Tata. Mă înalţ spre Gând, înot în atmosferă ca să mă apropii, ieşită din fiinţa pământeană.Tatăl acum se urcă pe nişte nori foarte înalţi şi albi, trebuie să-i treacă. Mă strigă, aştept. Sunt în spatele unui nor.Apoi vine cu o carte în mână, e veche, îmi arată din ea. Fraţii se află şi ei în spatele nostru. Înţeleg că voi avea o misiune. Trebuie să ridic un val de pământ şi totodată îmi dă ceva. Imediat se alocă timpul pentru misiune.

Coborâm. Unul din fraţi urma să fie lăsat pe pământ. Acum suntem aici, împreună. Mergem, situăm lumile în straturi şi discutăm  chiar în apropierea timpului. El arată ca o moviliţă de pământ.

Toate parcă vin într-un val de iubire şi nemurire. Le aştept, vreau să le arat lumii. Eram plin de mine şi de istoria pe care o purtam. Plin de Cuvântul Domnului care-mi vorbea. Cum puteam să mai trăiesc în aceste mici grădini de zarzavat fără Cuvânt ?

Apoi mi se dezvăluie ce mi-a mai dat Domnul… O constelaţie pe care o conduc aproape de pământ, să stea acolo şi să aştepte.

La un moment dat aud : Voi coborî mai întâi sub un acoperiş de stuf.

Va coborî şi Domnul… Va coborî…O, pământ înşelat! Înmuiat în sânge şi întuneric! Domnul va coborî… va fi aici, cu noi…

Totuşi, de ce  sub acoperiş de stuf ? De ce oare se teme să apară în toată splendoarea Lui suverană ? Vine învăluit,  sub acoperiş de stuf. (fragment…  şi Tatăl,2013)

 

Într-un final de timp, de accelerare a particulelor…

Parcă toate se frământă dincolo de noi şi nu ştim finalul, e final de timp, de conjunctură, de spaimă. Corupţia a deşertificat ţara.

Dintr-o limbă de pământ răsare lumea, dintr-o limbă de apus se cântă lumea.    …

Doamne, răscroieşte-mă şi fă-mă mai timpuriu decât vremurile astea. Vreau să fiu, să am atitudine, să lupt, să cred. Nu pot sta aşa, în uimirea asta cotidiană. A fi este fructul existenţei mele.

Mai lasă-mi Timpul, mai lasă-mi Graniţa în care pot să stau, mai lasă-mi acordul cuvintelor, scutită de dările pe care trebuie să le fac acestui Timp.

Sunt în Grădiniţa Domnului. Aici sunt mulţi copii şi eu printre ei, ne putem privi, ştim că locuim în acelaşi Gând, aceeaşi atmosferă.

Mi-am sărutat locuitorii puţin câte puţin, le-am dat şi eu graiul meu, nu doar ei pe-al lor. Da, să fim în Timpul ăsta e o minune, o taină, o competiţie.

Cum trec prin Timp şi mă aşez pe buturuga lui…

10,07

…mestec puţin adevăr, e atât de bun, mestec şi mă liniştesc, sunt desăvârşit, străjuit de Domnul Meu.

Doamne, cum am căzut în lume… acum văd asta atât de clar. Cum am luat prima dată ceaşca de lut în mână şi am băut din ea. Da, sunt supleantul timpului, sunt angajat, periodic revăzut. Am stat în vânt, am stat în multe…

dar tot văd cum am luat ceaşca de lut în mână şi am băut primele picături din ea. Nu pot, nu pot decât să cred.  Nu pot decât să mă rog de Tine. Nu pot decât să stau în vraja bunătăţii Tale, să-ţi ating puţin cămaşa, să fiu privit, întrebat uneori, certat alteori.

O, ce treaz sunt în clipa asta! Este multă istorie de învrednicit.(Jurnal,2015)