Egala fraţilor

Trecem puntea în fugă într-un univers îndepărtat şi intrăm în colbul viitorului. Arăt la fel ca fraţii mei. Suntem agitaţi, vorbim. E prima oară când arăt ca ei, în prezenţa lor, când nu sunt îmbrăcată…
Suntem la fel…sunt egala lor…Ridicată să fie pace şi adevăr, la demnitatea originii. Egală…
Arăt ca ei… mă mişc ca ei…comunic ca ei
E după-amiază, puţin trecut de ora trei, în aşternut. Plouă. Vrăbiuţe la ochiul de geam. Lăcrimez că am pierdut chipul de om. Sunt uimită, încerc să întrevăd ce a fost şi nu pot. Nu mă mai văd decăt în egalitatea marii lumini.
Nu mai am aer… Parcă prind viitorul în mâinile mele şi am scut.
Am mai fost cu fraţii mei de atâtea ori, eram însă supusă şi primeam sarcini, fără voinţă şi bine coordonată. Dar abia acum arăt ca ei. Trebuie neapărat să plâng. Brusc mi-a fost dor de chipul dulce de om… Am trecut râul cunoaşterii, dar acum mă uit înapoi spre el şi plâng.
Agonizare în aşternut. Aştept parcă să vină cineva care să mă ia în braţe, să-mi spună că sunt eu. Sau nu sunt… atât de iubitoare de materie vie şi de circumstanţe. Destinul e doar o clipă de însufleţire.
Ploaia s-a oprit. Nobile gând, te-am trezit cu lacrimile mele. Ar fi trebuit să mă bucur că am ajuns la înaltul concept de egal al fraţilor, nu să plâng.
Nobile gând, mai treci pe la mine, tot aşa, într-o zi cu ploaie de vară. Mă găseşti în aşternut, în scutecul materiei.
Cultura gândului îmi aduce noi şi fragile emisiuni. Amprentele câtorva paşi la care trebuie să mă uit. Apoi, fratele zâmbeşte şi îmi mângâie chipul de om. De ce m-am speriat? Aş vrea să descifrez de ce alergam pe podişul acela din spaţiu cu ei şi arătam la fel.
Fratele e blând şi extrem de iubitor cu chipul meu. E protecţia pentru trecerea de la o materie la alta.
Culoarea ochilor mei înlăcrimaţi e vorbită şi notată. Ce facem când ne însingurăm în faţa propriei făpturi?
Mă foiesc în aşternut. Vremea e limpede. A apărut soarele. Fratele e tot în faţa mea, surâde. Întoarce din nou capul spre cineva şi vorbeşte.
Sunt dezbrăcat de haine. Pielea e privită, măsurată. Pielea…doar pielea în aceste clipe. Se iau probe.
Apoi, ca să uit fratele mă urcă într-o caleaşcă şi plecăm împreună în spaţiu să ne amuzăm. Se uită la mine. Îl văd atât de bine şi de viu…
Prea multe emoţii. Cine ştie de când trăim povestea timpului? Trecem prin spaţii îndepărtate. Ajungem într-o încăpere, în faţa cuiva care spune blând, dar imperativ: Eşti a noastră !
Mă întorc în om. Trebuie neapărat să mă limpezesc în gânduri. Am ceva nou pe mine, nişte antenuţe. Sunt albinuţă.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

Advertisements

Posted on January 30, 2016, in literatura, Uncategorized and tagged , , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: