Monthly Archives: January 2016

Egala fraţilor

Trecem puntea în fugă într-un univers îndepărtat şi intrăm în colbul viitorului. Arăt la fel ca fraţii mei. Suntem agitaţi, vorbim. E prima oară când arăt ca ei, în prezenţa lor, când nu sunt îmbrăcată…
Suntem la fel…sunt egala lor…Ridicată să fie pace şi adevăr, la demnitatea originii. Egală…
Arăt ca ei… mă mişc ca ei…comunic ca ei
E după-amiază, puţin trecut de ora trei, în aşternut. Plouă. Vrăbiuţe la ochiul de geam. Lăcrimez că am pierdut chipul de om. Sunt uimită, încerc să întrevăd ce a fost şi nu pot. Nu mă mai văd decăt în egalitatea marii lumini.
Nu mai am aer… Parcă prind viitorul în mâinile mele şi am scut.
Am mai fost cu fraţii mei de atâtea ori, eram însă supusă şi primeam sarcini, fără voinţă şi bine coordonată. Dar abia acum arăt ca ei. Trebuie neapărat să plâng. Brusc mi-a fost dor de chipul dulce de om… Am trecut râul cunoaşterii, dar acum mă uit înapoi spre el şi plâng.
Agonizare în aşternut. Aştept parcă să vină cineva care să mă ia în braţe, să-mi spună că sunt eu. Sau nu sunt… atât de iubitoare de materie vie şi de circumstanţe. Destinul e doar o clipă de însufleţire.
Ploaia s-a oprit. Nobile gând, te-am trezit cu lacrimile mele. Ar fi trebuit să mă bucur că am ajuns la înaltul concept de egal al fraţilor, nu să plâng.
Nobile gând, mai treci pe la mine, tot aşa, într-o zi cu ploaie de vară. Mă găseşti în aşternut, în scutecul materiei.
Cultura gândului îmi aduce noi şi fragile emisiuni. Amprentele câtorva paşi la care trebuie să mă uit. Apoi, fratele zâmbeşte şi îmi mângâie chipul de om. De ce m-am speriat? Aş vrea să descifrez de ce alergam pe podişul acela din spaţiu cu ei şi arătam la fel.
Fratele e blând şi extrem de iubitor cu chipul meu. E protecţia pentru trecerea de la o materie la alta.
Culoarea ochilor mei înlăcrimaţi e vorbită şi notată. Ce facem când ne însingurăm în faţa propriei făpturi?
Mă foiesc în aşternut. Vremea e limpede. A apărut soarele. Fratele e tot în faţa mea, surâde. Întoarce din nou capul spre cineva şi vorbeşte.
Sunt dezbrăcat de haine. Pielea e privită, măsurată. Pielea…doar pielea în aceste clipe. Se iau probe.
Apoi, ca să uit fratele mă urcă într-o caleaşcă şi plecăm împreună în spaţiu să ne amuzăm. Se uită la mine. Îl văd atât de bine şi de viu…
Prea multe emoţii. Cine ştie de când trăim povestea timpului? Trecem prin spaţii îndepărtate. Ajungem într-o încăpere, în faţa cuiva care spune blând, dar imperativ: Eşti a noastră !
Mă întorc în om. Trebuie neapărat să mă limpezesc în gânduri. Am ceva nou pe mine, nişte antenuţe. Sunt albinuţă.(fragment Fiii Gândului,CorectBooks)

Advertisements

Noi nu dansăm cu lupii

O să avem răbdare să trăim în această lume şi să ne-o imaginăm aşa cum vrem noi – caldă, bună…
E Ziua Unirii ? Care unire ? Cu ce să te mândreşti azi ? Cu corupţia, dezbinarea ? A înfăţişării justiţiei în haine de damă cinstită ?
Hai să jucăm hora minciunii, a unirii în minciună, interese. Să ne îmbăiem în mulţimea muribundă, să-i dăm mâna mânjită de furt, de sânge.Cu mâna asta pe care i-o întindem la hora unirii i-am luat dreptul de a trăi onest în această ţară şi i-am trădat istoria.
Toate astea îmi dau un sentiment de război, de luptă. Nu pot să tac, să mă opresc. Nu pot să mă uit în ochii copiilor, oricărui copil şi să spun – eu nu am putut face nimic. Tăceam, îmi era frică, pentru că frica a devenit capitală.Mă ridic, chiar dacă m-am simţit învins şi spun – nu ,nu este totul pierdut, trebuie să izbutim, să scăpăm de voi, de minciunile voastre mondiale.
Da, trebuie să fim aşezaţi în stare de luptă şi să aşteptăm, să nu creadă cineva că totuşi suntem laşi, chiar aşa stăpâniţi.
Ei sunt… dansează hora unirii. Ce mai paradă de istorie…Prinde bine istoria când doar faci fast pe spatele ei. Ce bine! ce normal! dar hora noastră unde e? Nu, nu vrem să intrăm în hora minciunii, ci a asăltării iubirii de neam. Nu vrem să dansăm cu lupii, nu, ci cu oamenii simpli, de ei ne e dor, pe ei vrem să-i vedem zâmbind, aducându-şi aminte de istorie, de cei dragi jertfiţi cu durere.
Nu vrem să dansăm cu lupii, să fie clar !
Ziceam odată că nu o să mă mai chinui cu ideea de bine, o să trăiesc aşa, indiferent, nestăpânit de doruri de neam. Dar nu pot, fireşte. Nu am sperat să mă trezesc în zori de zi şi să trăiesc bine, ci un pic normal, demn.
Mulţime, grăieşte tu adevărul pentru că vreau să te ascult, să te asum, să mă las purtat de tine. Eu nu vreau să fac băi cu tine, ci să te fac să trăieşti demn, fără frică.
Mulţime, mă închin la tine! Te slăvesc! Eu nu te vreau pentru mine, să te fur, să-ţi iau votul, ci să stau de mână cu tine fără minciună.Mulţime, noi nu dansăm cu lupii.

Azi, sub un soare blând de iarnă m-am trezit în piept cu o inimă de zeu

Am inimă de lumină, voi crede, voi spera… Las cuvintele în limba omenească, în brâul ei. Am fost, încă mai sunt martor şi muritor. Ating fiinţa omenească şi intru în acoperişul ei. Ne odihnim în Cuşma Adevărului, vremuim locul.
E o mare zi de lumină şi de tulburări sociale, dar să nu disperăm căci suntem ai luminii. Masca minciunii planetare se dă jos şi se priveşte Adevărul.
Limba de pământ se schimbă şi se organizează. Forma de existenţă se atenuează. Să trăim epoca luminii dumnezeieşti. Alerg şi leg cordoane de lumină coborâte din cer pe pământ. Sunt foarte grăbită. Între timp îmi văd fraţii, dar parcă alţii, supremi. Şi cât pot să alunec în adâncul fiinţei omeneşti şi să-i compun cântecul.
Am pe degete şi pe tălpi multe urme de individ şi tot ce-am atins. Nu o să răpim faima istoriei, o s-o arhivăm acolo. Nu o să ne opunem ridicării în infinit a individului. Vom fi cu toţii ispitiţi de lumină şi o vom adora. Azi am ales să trec prin lumină de câteva ori şi să-i trăiesc materia. Tot ce e ţesut omenesc se va topi în lumină. Ar trebui să ne ţinem de mâini, să nu ne depărtăm unii de alţii, să fim martorii aceleiaşi treziri spirituale – neamul şi timpul.
Nu pot să mă opresc din acest mers al fraternităţii. Vă voi povesti tot ce am adus cu mine, tot ce este bun în lume. Plâng pentru trăirea mea în om… Cu câtă dragoste l-am urmărit şi m-am aşezat lângă chipul lui să-l ascult. Să-i sărut gândul fără să ştie. Cât am plâns ca să ridic vălul cunoaşterii. Să mă rog numai în Templul Adevărului.
Am creat cărări ale desăvârşirii naţiunii, al acestui neam culegător de fructe. Resursa neamului stă în vântul stelelor care-i protejează fiinţa. Neamul va trece prin sabia luminii şi a Adevărului. Timpul de lume şi aşezare parcă se apropie în grabnica lui menire. Sună clopoţelul, e clinchetul plăcut pe care-l ştiu. Da, o să mă duc acolo, să tânjesc. O să am mâini curate pentru a-mi mângâia aproapele.
Ne cufundăm în marea artă a iubirii, a însuşirii omului nostru.

În toată această lume abisală, mă încânt cu o pajişte sau un gând despre poporul pe care nu vreau să-l vând, cu un soare aprins şi un amurg pregătit de multe fiinţe.(fragment)

Sunt acelaşi

Sunt acela – al casei pământeşti, al pădurilor şi cântecului.
Sunt acelaşi.
Şi când mă confund cu toate astea sunt din nou plin. Eu sunt răscolit de mine, întrebat tot de mine, epuizat, dar mereu confundat de alţii cu ceilalţi. Recurgeam la toate expresiile, contururile naturii… Vroiam să culeg cât mai mult din Cuşmă, să sorb şi în vis din esenţa ei, să mă tăvălesc în frumosul chip al ţăranului. Făceam de multe ori lumea mai bună în gândul meu, împărţeam turta făcută la vatră de fiinţele cu care stăteam, o împărţeam cu lumea din gând.

O perpetuă schimbare mă anima şi-mi deschidea setea de căutare a sensului vieţii. Noi şi noi râuri de viţă nobilă parcă mă reîmprospătau să dau mai mult ocol lumii, să mă înfăşor în ea. Cu ură, iubire, cu tot ce este pământeam şi vremelnic.
Am fost lăsat odată în toiul nopţii fără cuvinte. Şedeam tăcut şi mă uitam la stele, la vibraţiile atmosferice. Mă detaşam de nevoile lumeşti să pot aspira mai bine la proporţiile cosmice.
A doua zi dimineaţă merg să văd un rând de vie, să respir nemurirea butucului cu struguri. Pasul meu a stat mult prin vii – înfrunzite, înflorite, coapte, culese.
Sunt mândru de mine că fac parte din acest popor. Că pot să spun adevărul din locul acesta minunat.(fragment… şi Tatăl)