Un edict al soldatului

Bunicului meu Ivan Nicolae, mort în cel de-al doilea război mondial, la Cotul Donului
Nimic nu e atât de bun şi adevărat ca adevărul. Sau ca toamna din decembrie care se prelinge peste mine, aici, în podul lumii în care mă aflu. E toamnă de grai universal şi pământ nobil.
Exult în burniţă destul de graţios. Toamna e un lung prilej de a mă privi pe sub streaşina căsuţei cu norele. O, toamnă, ce fericită fiinţă mă faci! Mă determini să exist prin puterea acestei burniţe, să fug din nou la moară, să cern mălai şi să-mi pese mai mult de toate celelalte.
Tună şi fulgeră în luna decembrie. E incitant. Răsare armonia unei lumi trecute. Clipele vin ca o istorie. A fost bine că te-ai născut în căsuţa aceea cu prispă şi norele…De-acolo priveai ploaia, fugeai prin ea ca să simţi pe cineva aproapiat de trupul tău. Să iubeşti. Să crezi.
Ne învârteam în poveşti neascultate, ci doar visate, păstrate în frânturi şi adorate în micul colţ, aproape de sobă.
Parcă am trecut peste zări şi sunt din nou la căsuţă, extrem de fericit, cu toată armonia lumească.
Căldarea e pe foc, fierbe mălaiul… Aveam sentimentul trecerii lumii pe lângă mine, mă ostoiam în răbufniri fantastice ale versului ce cădea ca stropul de rouă şi mă tăvăleam în ea ca să aparţin naturii definitiv.
M-am tăvălit în rouă şi mi-am spălat picioarele cu noroi. Copilăria e timpul de care mă leg uneori în sincope, alteori dureros. Mă apropii adormit de toate şi ce vis frumos văd în somn.
Mălaiul fierbe în ceaun… Am de rezolvat această mare atitudine care e copilăria. Încă tună şi fulgeră în această noapte de decembrie. Şi-mi aduc aminte cum am trăit cu fiinţele din aşezare. Vrei să mai trăieşti puţin într-o fiinţă care ai fost şi te-ai temut. Amintirile sunt o isterie, revăd amprenta timpului stând lângă sobă. Da, soba din chirpici, lipită cu pământ. Mă lipeam de ea, de pământul încălzit care avea un miros plăcut.
Se vorbea despre soldatul mort în război, la Cotul Donului.
O lume pe care nu o înţelegeam, dar o primeam în dar. Brusc începeam să iubesc soldatul plecat să moară în luptă pentru neam. Da, neamul, ţara…
Mămăliga coaptă pe plită. Am în mine limita absolutului. Ce daruri! Mă culcam visând la soldat, speram că va veni deşi trecuse atâta vreme. Noaptea, după ce toţi se culcau, mă uitam pe geam, pe poteca luminată de razele lunii reflectate printre salcâmi şi parcă auzeam paşi uşori. Soldatul nu murise, fusese salvat, trăise undeva în Rusia şi acum se întorcea la noi.
Cum să ceri dreptul de a reprezenta ceva în istoria asta când nici măcar nu-i cunoşti drama ?
Soldatul devenise timpul de care mă agăţam cu disperare. E normal să vreau să mă cunosc şi mai mult.Târziu, mi-am dat seama că soldatul nu se va întoarce niciodată, că el rămâne acolo…Poate fără un mormânt, o cruce…
M-am dus la biserica din sat, unde, într-un mormânt improvizat bunica îngropase câteva obiecte…
Mă durea orice cotlon al singurătăţii în care mă refugiam… Parcă am rămas cu materia acelui timp în braţe şi nu ştiu ce să fac cu ea. Ce fariseu îndrăzneşte să mai ţină prelegeri despre cultul neamului ?

Da, sunt vindecat, dar încă mai păstrez pansamentul. Când şi când sângerez. (fragment, Fiul din copcă)

Advertisements

Posted on December 5, 2015, in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: