Monthly Archives: December 2015

Dezleagă-mă…

Un sunet de câmp mă înconjoară, de câmp verde şi auzit, el tremură şi se mişcă. Câmpul glăsuieşte, îl văd de departe cum se desface. Apoi a apărut Iisus, stă în faţa mea cu mâinile întinse şi legate. Şi-mi spune blând, privind în ochii mei atât de adânc încât mă cutremur : Dezleagă-mă…
Am rămas înmărmurită, Iisus stătea în faţa mea şi mi-a cerut să-I dezleg mâinile legate de ucigaşii lui. Durerea s-a amestecat cu o dragoste nemărginită, dar şi cu o putere ieşită din comun, puteam să mă lupt deodată cu întreg universul.
Durerea aceasta e ca un nou început de viaţă, speranţă. Am încă în faţă imaginea vie deşi momentul revelaţiei a trecut.
Dezleagă-mă… Acum ştiu să-mi trăiesc mai mult timpul, ştiu ce înseamnă mai mult trupul meu, clipele în care sunt aici. Am fost multe zile bolnav, pierdut şi confuz, această mare lume nu mai puteam s-o respir. Am însă o mare responsabilitate, – să dezleg mâinile lui Iisus. Nu mi s-a părut prea greu, parcă eram acolo, în lumea aceea şi o priveam. Puteam să lupt cu ei şi să le înfrânez ura.
Adevărul a fost împărţit, murdărit, strangulat şi l-am privit de-a lungul timpului fără să putem face nimic. Mai pot fi vreo clipă bolnav sau deznădăjduit? Nu mai putem lăsa adevărul în murdăria asta, nu mai pot dormi, adevărul are luptătorii lui pe care i-a pregătit, îi pregăteşte. Adevărul se arată şi vorbeşte slujitorilor lui. Ce pot face decât să reflectez adânc la asta?
Dezleagă-mă… nu aş fi crezut că vine aşa… că pot să privesc şi să ascult firesc, de parcă mi-aş fi întâlnit fratele. Ştiu că nu L-am atins, am rămas privindu-L şi am înţeles. Sunt pătrunsă de acest fior dulce al fraternităţii, al Tatălui Nostru.
(fragment, Fiii Gândului,2011)

Compun zilnic câte o linie melodică a spiritului…Dezleagă-mă…
12,48
…parcă rup lanţurile cu care e legat Iisus, le rup cu o forţă nemaipomenită şi Îl eliberez.
Da… atunci nu l-am dezlegat şi nu am înţeles de ce. Abia acum s-a întâmplat… Totul se trezeşte în noi cu putere, dăruire, necesitate. Ce fac cu aceste lanţuri? le am în mână.
Am aflat că sunt Eu şi pot să dăruiesc lumii privirea, iubirea, costumul meu. Dar pot să şi pătimesc ca orice om de rând.
Trezeşte-te cu mine în Gând …E Iisus.. Am renăscut. Doamne, eu nu mai vreau să ştiu decât un singur cuvânt – Iubire. Eu nu descopăr doar lumea mea, ci şi alte lumi, dau văluri la o parte. M-am dezvăluit şi eu.
Ies în faţa unui templu între cele două coloane. Dar parcă a fost făcut cu câteva clipe înainte pentru mine. Doamne, Eu pot să Fiu, Eu pot să Ştiu, Eu pot să Spun, Eu pot să îngheţ durerea lumii.
Extindem dragostea de Fiu
eterna lume din care mă adun,
istoriei eu Frate îi spun.
( Jurnal, septembrie,2014)

Să vină turme să-mi vorbească

Liniştea adie prin frunze
amurgul mă spală de sânge
şi turme vin neîncetat
cu pasul rupt
neînchegat

Aud a vămilor chemare
un glas domol
mă-nvăluie încet
m-aşez pe ciotul
unui gând cochet
se surpă vremuri
în turbare

Vin turme
să-mi vorbească în taină
tăceri îngropate renasc
în pas mărunt
mă rup de amurguri
în al turmelor freamăt
se-ngândură taine
(Despărţirea de amurguri, 2000)

Ieşim din Herghelia Cislău, după un galop sănătos cu calul meu Valah şi o luăm spre munţi, la stână. Stâna e un alt loc al răbufnirii mele spirituale. Uit tot ce este mai radical în viaţa mea, mă cufund în tradiţie şi stele.
Străbatem pădurea veseli. Liniştea muntelui e inspiratoare. E ceva drum, dar nu obosim, suntem prea fericiţi. La un moment dat, se aud câinii, suntem pe aproape. Vreo doi chiar vin în întâmpinarea noastră. Se aud şi glasurile ciobanilor care îi stăpâneşte.
Ciobanii ne întâmpină voioşi, amabili. E agitaţie în stână, urmează mulsul oilor. Intrăm în ţarc, ne adaptăm extrem de repede, ajutăm cu drag. Pasiune fără falsitate. Venim des la stână. O, câtă tradiţie, ce neam frumos… Fericirea are grai, muzică strămoşească.
Nimic întâmplător, totul e adăugat la minunea de a fi. De a te împrejmui cu omul frumos, cu locurile în care respiră, munceşte.
Facem şi aici un reportaj cu Mirela, mai greu un pic însă, pentru că în timp ce se filma, Alexandru, ştrengar,se băga mereu în cadru şi spunea ceva. Am întrerupt, reluat interviul de câteva ori.
E ca o rămânere a mea în timp şi mă bucur extrem. Mă las moale în culcuşul din stână, munţii veghează paradisul acesta. Căci nu mă pot apropia de tot ce-i frumos dacă nu gust omenescul.
Viaţa acestor ciobani nu e deloc simplă. Sigur, pentru mine e poezie, pentru ei muncă. Dar zâmbesc, sunt blânzi, încurajaţi parcă de tainele naturii. Sunt bucuroasă să-i văd, să-i ascult. Această tradiţie e naşterea noastră.
Rămânem până noaptea târziu pentru a gusta frumuseţea locului. O noapte cu stele fără de sfârşit. În ţarc e linişte, câinii sunt şi ei liniştiţi, stau în punctele strategice şi veghează. Vorbim cu ciobanii. Ce cale e mai adevărată decât munca şi tradiţia neamului ?
Am plecat în miez de noapte prin pădure şi ne-am ghidat doar după lumina lunii. O lună superbă. (Jurnal, 1997)

Aşternutul în neam

Mă tăvălesc în aşternutul meu după-amiaza. Este locul unde am primit lumina, ideea.E aşternutul în care mă închid ca să fulguiesc. Din acest aşternut am ieşit din anonimat şi am surâs cel mai mult…Din acest aşternut am văzut discul de pace şi lumină, bolurile cu fiinţe în ele…Din acest aşternut în care trăiam în fugă şi dureros. Aici m-am cunoscut ca o fiinţă adăpată. Pe aici au trecut fraţii. Neamul trebuie să se trezească în după-amiza sa.
Neamul este o durere dovedită. M-am acoperit cu brazdă de lumină ca să pot dormi. Adun în această formă a supravieţuirii elementele unei naţii cu frumuseţe de adăpost, de capre şi vite, căpiţe de fân…Omul este averea amintirii mele. Nu aş vrea să locuiesc pe alte plaiuri şi să mănânc altfel de brânză. Aceste plaiuri de cuvinte sunt Maica mea…
Timpul de concepere a acestei natiuni a fost navigat de Începătorii Fiinţei.(fragment)

Un edict al soldatului

Bunicului meu Ivan Nicolae, mort în cel de-al doilea război mondial, la Cotul Donului
Nimic nu e atât de bun şi adevărat ca adevărul. Sau ca toamna din decembrie care se prelinge peste mine, aici, în podul lumii în care mă aflu. E toamnă de grai universal şi pământ nobil.
Exult în burniţă destul de graţios. Toamna e un lung prilej de a mă privi pe sub streaşina căsuţei cu norele. O, toamnă, ce fericită fiinţă mă faci! Mă determini să exist prin puterea acestei burniţe, să fug din nou la moară, să cern mălai şi să-mi pese mai mult de toate celelalte.
Tună şi fulgeră în luna decembrie. E incitant. Răsare armonia unei lumi trecute. Clipele vin ca o istorie. A fost bine că te-ai născut în căsuţa aceea cu prispă şi norele…De-acolo priveai ploaia, fugeai prin ea ca să simţi pe cineva aproapiat de trupul tău. Să iubeşti. Să crezi.
Ne învârteam în poveşti neascultate, ci doar visate, păstrate în frânturi şi adorate în micul colţ, aproape de sobă.
Parcă am trecut peste zări şi sunt din nou la căsuţă, extrem de fericit, cu toată armonia lumească.
Căldarea e pe foc, fierbe mălaiul… Aveam sentimentul trecerii lumii pe lângă mine, mă ostoiam în răbufniri fantastice ale versului ce cădea ca stropul de rouă şi mă tăvăleam în ea ca să aparţin naturii definitiv.
M-am tăvălit în rouă şi mi-am spălat picioarele cu noroi. Copilăria e timpul de care mă leg uneori în sincope, alteori dureros. Mă apropii adormit de toate şi ce vis frumos văd în somn.
Mălaiul fierbe în ceaun… Am de rezolvat această mare atitudine care e copilăria. Încă tună şi fulgeră în această noapte de decembrie. Şi-mi aduc aminte cum am trăit cu fiinţele din aşezare. Vrei să mai trăieşti puţin într-o fiinţă care ai fost şi te-ai temut. Amintirile sunt o isterie, revăd amprenta timpului stând lângă sobă. Da, soba din chirpici, lipită cu pământ. Mă lipeam de ea, de pământul încălzit care avea un miros plăcut.
Se vorbea despre soldatul mort în război, la Cotul Donului.
O lume pe care nu o înţelegeam, dar o primeam în dar. Brusc începeam să iubesc soldatul plecat să moară în luptă pentru neam. Da, neamul, ţara…
Mămăliga coaptă pe plită. Am în mine limita absolutului. Ce daruri! Mă culcam visând la soldat, speram că va veni deşi trecuse atâta vreme. Noaptea, după ce toţi se culcau, mă uitam pe geam, pe poteca luminată de razele lunii reflectate printre salcâmi şi parcă auzeam paşi uşori. Soldatul nu murise, fusese salvat, trăise undeva în Rusia şi acum se întorcea la noi.
Cum să ceri dreptul de a reprezenta ceva în istoria asta când nici măcar nu-i cunoşti drama ?
Soldatul devenise timpul de care mă agăţam cu disperare. E normal să vreau să mă cunosc şi mai mult.Târziu, mi-am dat seama că soldatul nu se va întoarce niciodată, că el rămâne acolo…Poate fără un mormânt, o cruce…
M-am dus la biserica din sat, unde, într-un mormânt improvizat bunica îngropase câteva obiecte…
Mă durea orice cotlon al singurătăţii în care mă refugiam… Parcă am rămas cu materia acelui timp în braţe şi nu ştiu ce să fac cu ea. Ce fariseu îndrăzneşte să mai ţină prelegeri despre cultul neamului ?

Da, sunt vindecat, dar încă mai păstrez pansamentul. Când şi când sângerez. (fragment, Fiul din copcă)

Românie…

DSC03745

Am început să mă trezesc dimineaţa cu noi fiori de om.Ce ţară e asta de o iubesc aşa de mult ? Ce glas e ăsta ? Ce păduri sunt astea ?
Unde să mă trezesc decât în neamul acesta şi să privesc carul cu boi şi odihna înserării ?

Cândva mă întrebam ce popor e ăsta de îl iubesc aşa de mult.Acum ştiu. Acesta este poporul lui Dumnezeu.(Fiul din copcă )