Monthly Archives: August 2015

Sucombarea umanităţii

Mă revoltă atitudinea lumii faţă de imigranţi. Mă instigă la umanism şi mai mult.Într-adevăr, e o problemă gravă, dar umanitară, oamenii fug de război, sunt înfometaţi şi vulnerabili, e firesc să ceară ajutor. Trebuie să supravieţuiască. Nu poţi să-i goneşti sau să-i ucizi.
Iar marea lume civilizată şi puternică pare îngrozită, neştiind ce să facă cu aceşti oameni. Se ridică garduri împotriva lor, li se scufundă bărcile, sunt eliberaţi în deşert, sau e scoasă armata… Marea lume care luptă pentru drepturile omului şi democraţie… e îngrozită de exodul disperării.
Valul imigranţilor nu te poate lăsa insensibil –şi nu te poţi gândi doar la terorism şi islamism. Dovada unei civilizaţii trebuie să fie umanismul. Fireşte, sunt îngrijorat de ceea ce văd – tragedia populaţiilor. O lume care s-a construit cu prea mult război, profit şi lăcomie a adus umanitatea în pragul deznădejdii. Bine, spun unii, ce facem, nici noi nu avem. Dar nu avem pentru că şi pe noi ne-au îngenuncheat tot ei. Ei... cu ai noştri.
Şi-am tăcut, şi-am privit resemnaţi cum îşi bat joc de drepturile noastre cetăţeneşti, cum sfidează – după ce ai dat un vot minciunii. Un vot pentru o minciună bine făcută. Iar agonia lipsurilor continuă în cele mai importante straturi sociale, în timp ce luxul, nesimţirea, hlizeala se răsfaţă mai mult ca oricând. Aşa se face lucrul acum.
Nu, nu mă înspăimântă valul de refugiaţi, dar, fireşte, mă tem de ascensiunea naţionalismului, extremismului, urii de rasă. E o criză mondială, nu doar politică, socială – e război, foamete, sărăcie… e cutremurător când priveşti chipurile oamenilor, al copiilor…iar lumea modernă şi puternică se foieşte, părând că e greu de găsit soluţii. De combătut, cum spunea cineva, de parcă ar combate muştele, ţânţarii…
Puneţi frână urii de rasă şi lăcomiei, lăsaţi orice fiinţă nevolnică să respire şi să privească spre cer. N-o împingeţi la marginea prăpastiei şi nu suflaţi cianură peste ea. Să nu ne întoarcem la ura de rasă, ar fi cea mai devastatoare repetare a istoriei. Deblocaţi omenirea din mizerie şi falsul minciunii.

Viaţa nu este un like

Să mergi pe uliţă… să vezi reforma omului simplu, de la ţară. Viaţa lui e aceeaşi, nu ştie multe, nu are feisbuc, la el nu ajung ştirile – reale sau imaginare(pentru că feisbuc are mult imaginar),ştie puţin, poate de la tv şi sincer, nu simte nicio schimbare bietul de el. Unii nici nu ştiu cu adevărat cine conduce, se încruntă să-şi aducă aminte dacă e ăla sau ălălalt,oricum tot aia e. Îşi ia sapa şi pleacă la câmp, se uită dacă plouă, asta e cel mai important – să plouă. E omul fără feisbuc. Fără like.
Nu ştie ce pierde,dacă pierde pentru că lumea de pe feisbuc nu e lumea lui, e lumea altora, pentru ăia contează ce se întâmplă, el nu are bani pentru arat, însămânţat, nu ştie dacă la toamnă are ce mânca.
Ce viaţă e aia pe feisbuc ? Nu vrea să ştie, nu e în goană după like.
Viaţa unora e doar un like,din păcate ţăranul e fără like. Cine să-i dea lui like şi pentru ce ? Cine să se uite la el ? Arată aproape la fel de chinuit ca acum 50 de ani.Vreun politician, la vot, în rest, omul de la ţară nu există. Nu trece nimeni pe uliţa lui. Nimeni nu răspunde provocării de a-l privi, asculta. Pentru că viaţa e pe feisbuc.
În fine, oricum, el merge înainte.
Sunt sate care,probabil şi acum o sută de ani arătau la fel, dar nu se jenează nimeni. Cred că trebuie să te jenezi când ocupi puterea ani şi ani iar sărăcia este la fel de vizibilă.
Să cobori printre oameni simpli trebuie să ai nu doar curaj, ci să fi şi oarecum curat, nepătat. Altfel,sigur, rişti nişte adevăruri crude. De aceea se tem ei. E simplu până la urmă – ţăranul cu sapa – ei cu feisbuc – deja vorbim de clase sociale.
Omul simplu nu aduce like, societatea care s-a creat e departe de realitate, e virtuală, adevărata existenţă a omului nu se vede acolo.
La plug nu se fac vizualizări.
La plug domnilor, brazdă cu brazdă, nu pas cu pas, să vedeţi cum este. Desigur,ştim că aveţi probleme înalte de ţară şi împărţeală, dar plugul vă va aduce aminte cine trebuie să fiţi, pe cine să slujiţi. Mărşăluiţi pe uliţă, nu pe feisbuc, nu mai mimaţi democraţia în poze şi vorbe false.
Mă tem că totul începe să se transforme, să se adâncească, e prea multă mocnire, indignare, păcăleală.
Eu, dacă sunt obedient, sunt al omului simplu. Omul simplu pentru mine are un like sufletesc.
Istoria nu se face din like.
Aprilie,2015

Antropologia minciunii

Minciuna se reîmprospătează. A ieşit la aer, se cazează la cote înalte de educaţie colectivă. A fost puţin răsfoită dar şi-a revenit, e zâmbitoare şi promite că se va întări mai mult.
Ce impudoare! S-o răsfoieşti aşa…Dar a ieşit din grajdul supoziţiilor, e din nou liberă, se aşează în luxul binemeritat şi sfidează cu rânjetul fardat alocaţia mulţimii.
Căci fără îndoială, minciuna are cauza ei – îşi reia mersul în societatea asta bolnavă, o va dirija pentru că ea votează legi. Minciuna nu e traumatizată de corupţie, e mândră, iar lumea are nevoie de ea. Migratorii sunt şi ei oameni cumsecade şi stau de vorbă despre tot felul de amendamente. Să mai avem, să mai avem…
Eu cred că trebuie să aniversăm minciuna, e sublima ei zi. O să-şi povestească intendenţele,dar libertatea şi-o trăieşte din plin şi cu fumuri de schimbare naţională a lucrului bine făcut. Nespus de bine făcut.
Vrem nu vrem îi facem loc, e învingătoare, spumoasă. Îşi revarsă spuma peste noi chiar dacă ne murdăreşte, se lipeşte de contractul social,politic.Eu zic să nu o gonim, să stea în libertate. Să dăm minciunii ce e al minciunii- lumea pe care o conduce şi o strecoară în propriul buzunar. Nu, minciuna nu va lăsa lumea liberă niciodată, o va câştiga mereu.
Să fim elogioşi şi binevoitori cu minciuna – uite ce picioare lungi are – şi nu, nu vor fi niciodată scurte. O,nu…
Minciuna este cauza pentru care unii există.

Prospecţiuni asupra adevărului

Mă plimb, nu imit dragostea, sunt cupidonul ei, mi se schimbă feţele ca nişte foi, sunt privit. E o dimineaţă răcoroasă, cu tei răscolit, înflorit, mă prigonesc visând la adevăr, la ţesătura lui.
Acum mă uit, privesc o ţesătură veche de la strămoşi, o iau în mâini, o voi purta. Mă pun în fruntea lumii cu ţesătura de la strămoşi.Eram în calea adevărului cu un trecut fabulos, eram…
Îmblânzesc metafora, dumnezeiescul a fi.
Să dai viaţă unei orânduiri…să ai în spatele tău mulţimea, să-i iei pulsul pentru a te gândi la ea – nu să o minţi neîntrerupt şi odios cu lozinci şi texte funebre şi apoi să te arunci în lux şi nesimţire.
Mulţime, îţi ascult sunetul, e graiul ce-l ştiu şi spun.
Exist, sunt promis.
Începe lumea să se dizolve spre mine… O văd, mă întreb, chiar mă aranjez pentru ea.
Sunt temperamental, istoric,literalmente misterios. Recidivez în toate astea.
Timpul mi-a prezis libertatea de a fi. Din când în când mi-e sete să fiu eu.
11,22
Graiul meu e fascinant,adăpostit,restituit.Văd colbul viitorului, e departe, văd succesul fin al materiei. Eu visam la libertatea de a fi, de a mă încălzi la timp, parcă eram în zona finită a libertăţii.
Mă propun singurătăţii, fidelităţii actului de singurătate şi să mai coc turta din care mă hrănesc,redimensionat de singurătate şi turtă. E locul meu la vatră, se potriveşte cu anii copilăriei şi ai libertăţii sufleteşti. Mă aleg ca singur moştenitor al acestei frumuseţi.Jurnal,2015

Să începem o eră sub Domnul Meu – Unificatorul

Voi lupta cu arme adevărate nu perfide. Dacă nu ajut aproapele cel puţin nu-l vând. M-am trezit în miez de noapte şi am crezut în veşnicie.
Mă returnează Domnul Meu în poveştile în care mă văd şi mă vede. Am fost dusă în temniţa privirii şi m-am confruntat. Într-o clipă dăruită de Domnul Meu pot să fac ocolul pământului şi să-l mărturisesc. Printre aştrii luminoşi ai învăluirii. Ce albastru! Ce trăire !
Mă culc cu gândul la soare. La azur. La orz şi ovăz. E o scurtă epopee. O epocă în care trăieşti atât de timpuriu…Mă strecor printr-un adevăr extrem de mic pentru a bănui organul şi a ajunge la lumină. Cât am crezut în această lume şi m-am alterat în ea… Lumea de care sunt îndrăgostită este muribundă. Nu fug, o ador.Respir lângă ea, mă prăvălesc în aşternutul ei bolnav de febră.
Simţeam cum se plămădeşte o fiinţă bună. Mersul către poporul meu este îndestulat cu armele vorbirii. Doamne, oare cât de departe e adevărul ? Îl văd în minte. Îmi umplu gustul cu această fiinţă de care mereu mă îndrăgostesc. Cum să adun conştiinţa maselor ?
Vreau să mă duc după paşii Tatălui meu. Sunt vrednic de milă şi umilinţă ca orice muritor de rînd. Reprezint şi eu puţin adevăr. Oare în câte deşertăciuni am crezut ?