Mireasa unui rai pierdut

DSC02630

Maturitatea cu care Elena Radu îşi dezvăluie subiectivitatea universului creator (un univers copleşitor,turbionar,fracţionat,contorsionat, secătuit de falii, risipit în deşertice imensităţi, un univers al derelicţiunii, scufundat în adâncul Nimicului, un univers al demitizării – “odinioară/ coborau zeii/ şi secerau grâul/ Apoi, se adăposteau/ în coliba de dincolo de surâs/ Socoteau vremea,plecau/,Regină cu coroană de spice/ mă lăsau”-Coborârea zeilor-,al desprinderii de amurguri şi,totodată, al intrării în zone crepusculare, un univers construit cu parcimonie, cu mijloace simple, dar eficace – folosirea unor tehnici postmoderniste nu este nici surprinzătoare, nici stânjenitoare! – în care întâlnim un discret, dar persistent, parfum suprarealist), determinarea cu care îşi poartă cititorul prin labirintul simbolurilor poetice,mesajul metaforizat, echilibrul mijloacelor stilistice şi al imaginilor se datorează nu doar talentului (incontestabil!),ci şi faptului că uneltele scrisului îi sunt familiare, ea având publicate, până la apariţia acestei cărţi, patru volume de proză ce i-au impus deja numele în lumea literelor româneşti.Dar calităţile enumerate se datorează şi trăirilor tumultoase,debordante – adesea contradictorii-care-i asaltează sufletul împătimit de magia şi de mirajul înveşnicirii prin Cuvânt.
Cadrul în care poeta lunecă,se strecoară, se dezvăluie, se mistuie, se înmlădie cu dezinvoltură, deşi de multe ori bucolic,idilic,agrest-apelul la recuzita “clasică” a domeniului e mai mult decât evident “coroana de spice”, “vântul domol de primăvară”, ciocârlii, pajişti,cai, turme,câini,iarbă, “spice de fân”, vii, tufişuri, colibe,etc.-nu este totuşi unul tihnit, ci e înnobilat, dinamizat de trăriri ardente, se înscrie într-o tendinţă animistă, probabil voită, într-o lume trepidantă, evadată dintr-o “puşcărie a sinelui”.
Puşcărie ce a ferecat pleoapa creatoarei în plâns,vis,lacrimă,lumină,umbră şi întuneric, viaţa acesteia fiind o tânjire după „clipa de linişte”, o continuă şi tulburătoare căutare a unor abia desluşite limanuri, învăluite mereu în ceţurile neliniştii şi ale însingurării (refugiul în eros constituie un paliativ, nu o salvatoare soluţie!).Creatoarea e deja „obosită de atâta nefiinţă”, de răul care o irigă („atâtea ferestre închise /mă impresoară /ascunzându-mi locul/ unde temniţa îmi va fi odihnă”- Puşcăria sinelui),dar pot fi oare încătuşate căutările, neliniştile,visele, încercările,durerile,dăruirea? Poate doar într-o închisoare de hârtie…!
Poeta are un acut simţ al naturii, e foarte atentă la tot ce se întâmplă în jurul ei (dar şi la necuprinsul propriilor trăiri!), macrocosm şi microcosm se oglindesc unul în celălalt, se întrepătrund,cuvântul devine mediatorul interferenţelor şi factor de echilibru,pleoapa e un prag şi un hotar între lumi ( chiar dacă zboruri se nasc sau se frâng înlăuntrul ei –„vin păsări cuib să-şi înzidească/ în ochiul meu/ făcut genune” –A fi din haos),sângele fulgera peste fiinţă ca o păgână coborâre a zeilor(cu orgolioase tresăriri luciferice)nu doar în visele, speranţele,credinţele oamenilor,ci şi în viaţa lor de zi cu zi. Deşi pentru demersul creator demitizarea nu constituie un scop în sine,ea se rostuieşte ca suport al versului, ca motiv al scriiturii,ca principiu al creaţiei.
In acest univers, discretele sugestii culturale (Ceaikovski,Cina cea de taină,Toamna lui Balzac şi a lui Vivaldi ) contrapunctează cu rafinament eventuala demonetizare prin repetare a unor motive, clişee şi simboluri.La Elena Radu poezia nu e doar discreţie şi sugestie a sentimentelor,ci şi strigăt,zbatere,atenţionare (spune autoarea :”vocea mea e a unui lup flămând”-Descompunere).Poeta încearcă să se obiectiveze,se înstrăinează de sine,de propriile trăiri(pe care le radiografiază cu acribie şi detaşare),de învolburarea dragostei şi chiar de vremea care a născut-o.Deşi e flămândă de iubire,cenzura interioară a discreţiei şi a simţului măsurii impune o „atenuare” a patimilor răscolitoare,voluptatea erosului se înscrie în tiparele mai domoale, mai puţin înşelătoare ale nostalgiei,ale însingurării, ale absenţei („Iubesc acerb/ Acelaşi chip/ pe care îl pierdusem/ prin unghere”- Impăcare).
Mireasă a unui miltonian paradis pierdut(în care chiar şi învierea devine un simbol şi un trofeu al risipirii),poeta se pulverizează ca entitate,chiar şi carnea fiinţei devine un „străvechi palat” in care vieţuirea,fiinţarea,dăinuirea au alte reguli,ele se rostuiesc doar lăuntric în ochiul care,eminescian, e „deschis în interior”(de altfel, ochiul constituie un motiv iterativ,obsedant al cărţii, abordat în neaşteptat de multe ipostaze).In spaţiul oniric, îndărătul pleoapei,timpul capătă dimensiuni şi conotaţii subiective,morganatice,regresive.Ochiul nu e un organ al văzului,ci al oglindirii,lumina e un prag-hotar al visului, cronosul cunoaşte chiar şi fabuloase întrupări zoomorfe,în care întâmplarea fiinţării devine,ca la Nichita Stănescu, un miracol.Vremile sunt otrăvite de câinii pustiului, absenţa e în armonie cu înflorirea spinilor,pribegia,nestatiornicia,pelerinajul spre locuri de reculegere numai de poetă ştiute se eter(n)izează,contingentul,teluricul se pulverizează („n-am ochi,nici trup”,afirmă Elena Radu ca o replică la un cunoscut poem blagian,în care autorul,dimpotrivă,era „numai trup şi numai lut”),demitizarea capătă pe alocuri accente blasfemitoare ca în poemul Dumnezeu cu mine în deşert(„ajung în casa ta flămândă/ şi nu vreau altceva/ decât să te iubesc),dialogul cu cei plecaţi devine lucrativ („morţii vin să mă cheme la cules”),iar lacrima e moneda de schimb,ofrandă a ochiului îndrăgostit şi înstrăinat pentru „celulele şi închisorile” din privire, pentru haosul care-i dă viaţă şi care o îndeamnă pe poetă să se agaţe plângând de razele lunii.
In spaţiul subiectiv al trăirilor poetice cotidianul îşi pierde consistenţa, are doar nelămurite contururi,devine aleatoriu, superfluu, „nimic nu e sigur”, chiar şi “credineţele devin îndoieli”.
Dar cum îndoielile sunt un adevărat principiu existential, o motivaţie a fiinţării, un simbol al spiritualizării (o ştim de la Descartes,care, în Principia philosophiae afirma „dubito,ergo,cogito;cogito, ergo sum”),faptul că Elena Radu nu se lasă sedusă de certitudini constituie chiezăşia autenticităţii demersului ei creator, mărturia ireversibilei sale intrări în acea „poveste zămislită de zei” care este POEZIA.
Valeriu Stancu, prefaţă, Despărţirea de amurguri, Ed.Cronica Iaşi,2000,Revista de cultură Cronica, iunie,2000.

Advertisements

Posted on April 4, 2015, in Uncategorized and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: