Monthly Archives: April 2015

Valeriu Şuşnea – pictură de anvergură existenţială

DSC02819

Miercuri, 22 aprilie a avut loc la Palatul Comunal Buzău festivitatea de conferire a titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău.Manifestarea a început cu vernisajul expoziţiei personale a prof.dr.Valeriu Şuşnea, preşedinte al filialei Buzău a UAP, intitulată Simbol 55, Cetăţean de Onoare, dar şi Omul anului 2014, alături de Florentin Popescu.
Pictura lui Valeriu Şuşnea am privit-o în timp şi cu multă frământare, aş putea spune. Nu mă puteam decide asupra impresiei pe care mi-o lăsa. Poate şi pentru că îmi veneau în minte tot felul de alte picturi celebre, mă apropia pe furiş de marii pictori ai lumii. Tonul culorii mi se părea bulversant,dar, totodată, eram surprins în acea densitate a imaginii, aşa cum am simţit la Luvru.
Cu toate astea, pictura lui Valeriu Şuşnea este specifică, – tandreţea, misterul, uimirea, te fac să revii, să fii mai aproape revelaţiile artei …O pictură care m-a acumulat încet,dar sigur. O pictură de anvergură existenţială, i-am spus eu.

DSC02825
Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău a fost acordat post mortem lui Dumitru Dan, globe-trotter, geograf, care a făcut înconjurul lumii pe jos începând cu anul 1910, alături de alţi trei colegi, toţi studenţi la Sorbona. Este înmormântat la Buzău, în Cimitirul Eroilor. A fost reprezentat de domnul Cristian Sîrbescu, nepot, care a spus câteva cuvinte despre acest îndrăzneţ om.
De asemenea, au fost lansate cărţi, Războiul aerian deasupra României 1916-1918, oglindit în memorii, jurnale de front, carnete de zbor şi rapoarte, autori Valeriu Avram şi Valeriu Nicolescu, Dr.Ing.Mihail Bălănescu. O istorie pentru posteritate.

Advertisements

Nu e Schliemann, e Ion Gheorghe

Dacă aş fi trăit într-o ţară mai norocoasă, sub oblăduirea unei clase politice inteligente,creatoare şi mai puţin slugarnică în faţa teoriilor străinilor, privitoare la originile noastre etnice şi ale limbii române astăzi aş fi fost considerat un Schliemann al românilor.(Deochiul Gorgonei,memorii)
E Anul lui Ion Gheorghe. Al poeziei, pasiunii pentru arheologie,mitologie (nu doar al cătuşelor). Şi nu poţi să nu fii mişcat de puterea lăuntrică a acestui mare poet.
Practic, mă pregătesc de Ion Gheorghe, citesc, recitesc, revăd, resimt, mă trezesc, însumez noi idei despre istorie, arheologie, mit, cunoaştere, dragostea de daci, de ţărani…. toate enunţate într-un fel de furie de a trăi şi descoperi. Mă întorc la strămoşi şi-i privesc din Gruiul Dării – grui pe care mă jucam în copilărie şi asta mă înalţă mai mult spre cuvintele poetului. Cuvinte din care parcă sunt şi eu, răzbesc… Cuvinte care te umplu la mici intervale cu substanţa aceea pe care o cauţi azi pe dealurile Istriţei – strămoşii. Totul e bine consfinţit, desăvârşit. Eu am fost hărăzit Dealului Mare Istriţa întrucât zeii m-au întors din nemurire înapoi pe pământ să caut, să găsesc, să afirm, să impun respectului ştiinţelor istoriei chipurile de piatră şi numele strămoşilor mei.
Cum să nu fii treaz la demonstraţiile acestui poet, sau privind pietrele din paste litice… şi multe alte descoperiri interesante. Dar cineva neagă adevărul, respectul pentru toată această cultură arheologică. Mii de pagini de inscripţii am transcris şi tradus de pe aceste statuete şi toate adeveresc acea unică şi genială carte Dacia Preistorică, şi toate se vor constitui în probe materiale zdrobitoare pentru un viitor tribunal care să dea dreptate lui Nicolae Densuşianu, martir al ştiinţelor istoriei, pe care nepăsarea şl mediocritatea şcolii oficiale l-au ţinut în mizerie de-a trecut în lumea celor bravi şi nerăzbunaţi, cu picioarele mâncate de şobolanii Academiei.
E veşnicul nostru început… Absolut toate statuetele de pastă litică pe care mi le-a dat dealul Istriţa poarta cuşma frigiană… Dealurile Istriţei ascund mitul unei existenţe.
Şi mă revelez în continuare cu poetul Ion Gheorghe – cu supliciul de a vedea adevărul spuselor sale în Deochiul Gorgonei…
O carte fundamentală care trebuie citită şi recitită. Cu dezvăluiri extrem de interesante, dar şi pasaje în care decepţia autorului e vizibil dureroasă. Nu a fost înţeles aşa cum trebuie, deşi s-a războit pentru a arăta multe dovezi arheologice. S-a luptat ca poet, scriitor într-o lume literară destul de alambicată. Apoi, dezamăgit a vrut să renunţe la cetăţenia română. Cum am ajuns eu să umblu pe străzi la tot felul de notariate şi oficii ale Ministerului Justiţiei cu gândul ca să-mi întocmesc dosarul de renunţare la cetăţenia română.
Nu voi ierta niciodată scriitorii care au fost ofiţeri acoperiţi sau angajaţi să dea informaţii despre colegii lor …
Memorii scrise cu patos, aprige, care să învingă gorgona,- o zee care dacă pune privirea pe tine te împietrea,distrugea, – asimilată securităţii, care a pus ochii pe el l-a subminat poetic,moral,social.
Nu sunt specialistă în Ion Gheorghe, dar îmi place Ion Gheorghe. Îl zămislesc ca pe un idol pe dealul Istriţa, dealul revelaţiei. Ce blândă trebuie să fie povestea asta în care trăim. Să nu-l omitem pe Ion Gheorghe. Să se facă mai mult loc istoriei neamului. A trăirii lui. Căci frapant este cum poetul crede şi îşi trăieşte neamul, cum îl zeifică,sfinţeşte.
Nu e Schlieman, e Ion Gheorghe… Şi e minunat aşa cum este.
Ianuarie,2015

Itinerarii de primăvară

La vulcaniDSC02687

DSC02682

DSC02672

 

 

Trovanţii

DSC02734

DSC02760

DSC02762

Indemnizaţie pentru o lume mai bună

De unde pot să-mi procur infinitul şi gândul suprem al eliberării ? Starea de fapt a fiinţei, geniul ei ? Să stau, să mă satur de timp, lumină, fiinţă, vatră, fără asperităţi sociale, să-mi aleg căpiţa de fân, să mă istorisesc şi să fiu din ce în ce mai blând. Să fiu în miraj poetic, rustic, alături de oameni simpli, nu de cei care au îmbolnăvit societatea cu poftele lor. Şi să nu-mi ajungă să mă hrănesc cu toate aceste frumuseţi. Să nu-mi împart gândul de a fi decât cu oameni simpli, curaţi, fără falsuri. Fără, fără…
Am trăit starea unei cereri de prietenie a frumuseţilor rustice şi de nealterat. Nu-mi pot imagina că mă tem de zăngănitul cătuşelor, e o speranţă că se va schimba ceva,(am mai avut si altele si s-au dus) că nu mai tremurăm de spaima hoţiei, înşelăciunilor. Foaia de parcurs a minciunii are un final. Opoziţia, rezistenţa noastră în faţa minciunii trebuie să rămână la fel.
Da, mă ridic din umbletul ăsta mărunt şi strig în limba neamului meu – nu poţi să trăieşti prejudiciind pe altul, nu poţi să furi, să minţi în halul ăsta. Dacă vrei să vezi adevărul trebuie să-i trăieşti cauza.
Vrem o indemnizaţie pentru o lume mai bună care sa fie adevarul.
Miresmele primăverii mă fericesc, înfăptuiesc şi gândurile zboară pe paginile goale, cred că pot să fuzionez cu orice lucru frumos şi de bun gust.
Am sărutat gustul eternei poezii, frântura din care se hrăneşte ea, eu…
Mă dedic în continuare adevărului, speranţei, cauzei noastre, că putem configura adevărul.O să iniţiem graiuri noi, compuneri.
Vreau să fiu acoperit de tandreţea gândului, mângâiat cercetat. Ce a mai rămas din mine, din această materie pe care o port? O să ne învinovăţim de prea multă frumuseţe, cultură, comparaţie planetară.
Mă îndemn în continuare la iubire de neam, nu stau degeaba.
Jurnal,2015

Mireasa unui rai pierdut

DSC02630

Maturitatea cu care Elena Radu îşi dezvăluie subiectivitatea universului creator (un univers copleşitor,turbionar,fracţionat,contorsionat, secătuit de falii, risipit în deşertice imensităţi, un univers al derelicţiunii, scufundat în adâncul Nimicului, un univers al demitizării – “odinioară/ coborau zeii/ şi secerau grâul/ Apoi, se adăposteau/ în coliba de dincolo de surâs/ Socoteau vremea,plecau/,Regină cu coroană de spice/ mă lăsau”-Coborârea zeilor-,al desprinderii de amurguri şi,totodată, al intrării în zone crepusculare, un univers construit cu parcimonie, cu mijloace simple, dar eficace – folosirea unor tehnici postmoderniste nu este nici surprinzătoare, nici stânjenitoare! – în care întâlnim un discret, dar persistent, parfum suprarealist), determinarea cu care îşi poartă cititorul prin labirintul simbolurilor poetice,mesajul metaforizat, echilibrul mijloacelor stilistice şi al imaginilor se datorează nu doar talentului (incontestabil!),ci şi faptului că uneltele scrisului îi sunt familiare, ea având publicate, până la apariţia acestei cărţi, patru volume de proză ce i-au impus deja numele în lumea literelor româneşti.Dar calităţile enumerate se datorează şi trăirilor tumultoase,debordante – adesea contradictorii-care-i asaltează sufletul împătimit de magia şi de mirajul înveşnicirii prin Cuvânt.
Cadrul în care poeta lunecă,se strecoară, se dezvăluie, se mistuie, se înmlădie cu dezinvoltură, deşi de multe ori bucolic,idilic,agrest-apelul la recuzita “clasică” a domeniului e mai mult decât evident “coroana de spice”, “vântul domol de primăvară”, ciocârlii, pajişti,cai, turme,câini,iarbă, “spice de fân”, vii, tufişuri, colibe,etc.-nu este totuşi unul tihnit, ci e înnobilat, dinamizat de trăriri ardente, se înscrie într-o tendinţă animistă, probabil voită, într-o lume trepidantă, evadată dintr-o “puşcărie a sinelui”.
Puşcărie ce a ferecat pleoapa creatoarei în plâns,vis,lacrimă,lumină,umbră şi întuneric, viaţa acesteia fiind o tânjire după „clipa de linişte”, o continuă şi tulburătoare căutare a unor abia desluşite limanuri, învăluite mereu în ceţurile neliniştii şi ale însingurării (refugiul în eros constituie un paliativ, nu o salvatoare soluţie!).Creatoarea e deja „obosită de atâta nefiinţă”, de răul care o irigă („atâtea ferestre închise /mă impresoară /ascunzându-mi locul/ unde temniţa îmi va fi odihnă”- Puşcăria sinelui),dar pot fi oare încătuşate căutările, neliniştile,visele, încercările,durerile,dăruirea? Poate doar într-o închisoare de hârtie…!
Poeta are un acut simţ al naturii, e foarte atentă la tot ce se întâmplă în jurul ei (dar şi la necuprinsul propriilor trăiri!), macrocosm şi microcosm se oglindesc unul în celălalt, se întrepătrund,cuvântul devine mediatorul interferenţelor şi factor de echilibru,pleoapa e un prag şi un hotar între lumi ( chiar dacă zboruri se nasc sau se frâng înlăuntrul ei –„vin păsări cuib să-şi înzidească/ în ochiul meu/ făcut genune” –A fi din haos),sângele fulgera peste fiinţă ca o păgână coborâre a zeilor(cu orgolioase tresăriri luciferice)nu doar în visele, speranţele,credinţele oamenilor,ci şi în viaţa lor de zi cu zi. Deşi pentru demersul creator demitizarea nu constituie un scop în sine,ea se rostuieşte ca suport al versului, ca motiv al scriiturii,ca principiu al creaţiei.
In acest univers, discretele sugestii culturale (Ceaikovski,Cina cea de taină,Toamna lui Balzac şi a lui Vivaldi ) contrapunctează cu rafinament eventuala demonetizare prin repetare a unor motive, clişee şi simboluri.La Elena Radu poezia nu e doar discreţie şi sugestie a sentimentelor,ci şi strigăt,zbatere,atenţionare (spune autoarea :”vocea mea e a unui lup flămând”-Descompunere).Poeta încearcă să se obiectiveze,se înstrăinează de sine,de propriile trăiri(pe care le radiografiază cu acribie şi detaşare),de învolburarea dragostei şi chiar de vremea care a născut-o.Deşi e flămândă de iubire,cenzura interioară a discreţiei şi a simţului măsurii impune o „atenuare” a patimilor răscolitoare,voluptatea erosului se înscrie în tiparele mai domoale, mai puţin înşelătoare ale nostalgiei,ale însingurării, ale absenţei („Iubesc acerb/ Acelaşi chip/ pe care îl pierdusem/ prin unghere”- Impăcare).
Mireasă a unui miltonian paradis pierdut(în care chiar şi învierea devine un simbol şi un trofeu al risipirii),poeta se pulverizează ca entitate,chiar şi carnea fiinţei devine un „străvechi palat” in care vieţuirea,fiinţarea,dăinuirea au alte reguli,ele se rostuiesc doar lăuntric în ochiul care,eminescian, e „deschis în interior”(de altfel, ochiul constituie un motiv iterativ,obsedant al cărţii, abordat în neaşteptat de multe ipostaze).In spaţiul oniric, îndărătul pleoapei,timpul capătă dimensiuni şi conotaţii subiective,morganatice,regresive.Ochiul nu e un organ al văzului,ci al oglindirii,lumina e un prag-hotar al visului, cronosul cunoaşte chiar şi fabuloase întrupări zoomorfe,în care întâmplarea fiinţării devine,ca la Nichita Stănescu, un miracol.Vremile sunt otrăvite de câinii pustiului, absenţa e în armonie cu înflorirea spinilor,pribegia,nestatiornicia,pelerinajul spre locuri de reculegere numai de poetă ştiute se eter(n)izează,contingentul,teluricul se pulverizează („n-am ochi,nici trup”,afirmă Elena Radu ca o replică la un cunoscut poem blagian,în care autorul,dimpotrivă,era „numai trup şi numai lut”),demitizarea capătă pe alocuri accente blasfemitoare ca în poemul Dumnezeu cu mine în deşert(„ajung în casa ta flămândă/ şi nu vreau altceva/ decât să te iubesc),dialogul cu cei plecaţi devine lucrativ („morţii vin să mă cheme la cules”),iar lacrima e moneda de schimb,ofrandă a ochiului îndrăgostit şi înstrăinat pentru „celulele şi închisorile” din privire, pentru haosul care-i dă viaţă şi care o îndeamnă pe poetă să se agaţe plângând de razele lunii.
In spaţiul subiectiv al trăirilor poetice cotidianul îşi pierde consistenţa, are doar nelămurite contururi,devine aleatoriu, superfluu, „nimic nu e sigur”, chiar şi “credineţele devin îndoieli”.
Dar cum îndoielile sunt un adevărat principiu existential, o motivaţie a fiinţării, un simbol al spiritualizării (o ştim de la Descartes,care, în Principia philosophiae afirma „dubito,ergo,cogito;cogito, ergo sum”),faptul că Elena Radu nu se lasă sedusă de certitudini constituie chiezăşia autenticităţii demersului ei creator, mărturia ireversibilei sale intrări în acea „poveste zămislită de zei” care este POEZIA.
Valeriu Stancu, prefaţă, Despărţirea de amurguri, Ed.Cronica Iaşi,2000,Revista de cultură Cronica, iunie,2000.