A fi plăcut la lectură, sau Genii şi artizani

Drumul vulpii este un roman pe care l-am descoperit cu totul întâmplător examinând dosarele de primire în Uniunea Scriitorilor.Prezenţa lui în lumea literară româneasca de astăzi, atât de ignorată, mi s-a părut foarte semnificativă pentru prozatorul român, mai ocupat cu analiza decât cu sinteza.Ca şi în dramaturgie, autorul român este tentat să ofere unicate în locul unor veridice produse de serie. El vrea să fie cât mai genial şi cât mai greu de citit, în loc de a fi un mare meşter.Aşadar, citind cartea Elenei Radu în paralel cu Orbitor de Mircea Cărtărescu  (o încercare literară de un proustianism târziu şi anost, cu autoscopii, microscopii şi stereoscopii obositoare – pe lângă care miile de cuvinte ale lui Proust despre biscuiţii săi de la micul dejun -celebrele madeleine – par atrăgătoare pagini de literatură de aventuri), am avut revelaţia nevoii de simplitate. Această simplitate, dramatică şi expresivă am descoperit-o în Drumul vulpii. Un bun roman va fi totdeauna un virtual scenariu cinematografic, iar romanul Elenei Radu este un film – ceea ce Orbitor, de exemplu, nu va fi niciodată.Un film simplu dar nu simplist,despre viaţa unei femei, de la copilărie până la maturitate.Ce ne mai poate spune nou Elena Radu după Doamna Bovary, Ana Karenina, Adela, sau atâtea alte vieţi ale unor femei despre care s-a scris pâna acum?
Redactat la persoana întâi Drumul vulpii pare un jurnal intim ca şi romanul lui Cărtărescu, dar intimităţile sunt exponenţiale, fiind mult mai bine deghizate în proză obiectivă decât la Cărtărescu. Şi asta pentru că Elena Radu se fereşte de narcisism şi nu se extaziază nicio clipă privindu-şi chipul în oglindă, asemenea colegului său bucureştean. Destinul Silvanei, personajul principal al romanului este să caute iubirea şi să nu o găsească. Iubirea, în toate sensurile posibile, inclusiv iubirea de Dumnezeu. Căutarea iubirii şi absenţa ei este o temă grea pentru romancieri mult mai exersaţi care ar cădea în capcana complexităţii. Elena Radu povesteşte simplu, în scene dramatice imprevizibile, neprogramate, posibile doar prin acumularea de fapte semnificative…Silvana trăieşte la ţară o copilărie nu doar lipsită de dragostea mamei (care nu poate să vadă în ea decât expresia vie a păcatului)a-i da hrană şi îmbrăcăminte.Mama este personajul omniprezent, cu ura ei împotriva copilului nedorit,cu ostilitatea ei jignitoare,cu lipsa de afecţiune care naşte monştri în formarea copilului, cu ura care naşte ură.Obsesia mamei o traumatizează pe mica Silvana care, pe de altă parte, învaţă că înfometaţii trebuie ucişi asistând împietrită la uciderea câinelui din curte care a mâncat o raţă.Copilul şi câinele- iată o scenă care pare cât se poate de banală, dar plină de semnificaţie.
Cât de departe suntem de paradisul lui Ionică din amintirile lui Creangă în care mama il chema – să râdă la soare – ca să se facă vreme bună…În paranteză fie spus, mai toate romanele rurale româneşti moderne, de la Ion la Moromeţii, prezintă imagini cutremurătoare ale sărăciei. Idilismul rural al lui Creangă fundamentat filozofic de Lucian Blaga, a dispărut.Noi stim însă că ţăranii români nu au fost doar săraci, numai că fiii celor bogaţi nu s-au gândit să fie scriitori poate pentru că nu aveau în amintire experienţe traumatizante, demne de comunicat.
Romanul Elenei Radu nu este câtuşi de puţin convenţional, ci dimpotrivă, reformator – mama nu mai reprezintă iubirea, ci absenţa ei, devenind un personaj mai interesant chiar decât Silvana, ea trebuie lăsată acolo, în misteriosul fundal în care a plasat-o autoarea. Adusă în prim plan ar pierde din mister.Aici ca şi în alte pagini ale cărţii, autoarea nu se rezumă să povestească, ci, povestind,să surpindă un complicat şi rafinat plan psihologic.
Performanţa stă în simplitatea cea mai complicată cu putinţă. Elena Radu nu face paradă de savante analize psihologice neo-proustiene, nu descrie coşmarurile sufleteşti ale Silvanei, ci le pune în dialog, motiv pentru care susţineam că romanul conţine un scenariu cinematografic,nu mai are nevoie decât de puţine retuşuri.Nu este viaţa explicată, analizată cu toate firele despicate în patru, ci viaţa trăită. Elena Radu reuşind un lucru pe care mulţi profesionişti îl uită – şi anume că prima misiune a romancierului este să fie plăcut la citit.
Mircea Ghitulescu,Bucureşti,2003

Advertisements

Posted on March 20, 2015, in literatura and tagged , , , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: