Monthly Archives: March 2015

Revoluţia tălpilor desculţe

Trebuie sa fac o revoluţie în satul în care m-am născut, să-i uit numele şi apoi să-l dezvolt citindu-mi membrele. Nu voi şti altfel că alunec în graiul lui, pe uliţa pe care am cunoscut clipa. Mă întindeam în minunatul meu trup mergând, aşezându-mă pe pietre şi întrebându-mă de ce atâta neţărmuită grabă de a mă mişca, a mă uita la soare şi la dealuri. De a sta la geam să privesc timpul. O, cum îl priveam… Înţeleg mai mult acea aplecare insinuantă a crengii de măr pe care vântul o lăsa să-i ating crengile şi fructul. Din ce minune simţeam că vine… Parcă mă alegea să merg pe lângă el, să mă sărute. Timpul acela avea formă şi mă iubea.
Cum să dau îndărăt din această lume căpătată? Din farmecul ţinutului omenesc? Mă îndreptam spre lumea puternică a plugului, a fărâmiţării pământului în mii de bucăţi şi mii de nuanţe. Trebuie să ne amintim pentru a ne aşeza din nou în pragul casei în care ne-am născut.
O stare de bine parcă îmi curge printre degete. Vreau ogorul din care fac parte strămoşii mei. Am cumpărat acest ogor din mii şi mii de ani, am cultivat şi crescut.
Revoluţia din satul meu trebuie să fie comunicată. Va fi cu neamuri multe, o revoluţie a purtării tălpilor desculţe. Revoluţia tălpilor desculţe o să devină nume, o ofensivă a ritualului în trup luminat, a aducerii în grai a tuturor luminilor.
Va fi o revoluţie fascinantă. În satul meu vor veni trupuri peste trupuri. Vor fi frunţi noi, de aplecare.(fragment Fiul din copcă,CorectBooks)

A fi plăcut la lectură, sau Genii şi artizani

Drumul vulpii este un roman pe care l-am descoperit cu totul întâmplător examinând dosarele de primire în Uniunea Scriitorilor.Prezenţa lui în lumea literară româneasca de astăzi, atât de ignorată, mi s-a părut foarte semnificativă pentru prozatorul român, mai ocupat cu analiza decât cu sinteza.Ca şi în dramaturgie, autorul român este tentat să ofere unicate în locul unor veridice produse de serie. El vrea să fie cât mai genial şi cât mai greu de citit, în loc de a fi un mare meşter.Aşadar, citind cartea Elenei Radu în paralel cu Orbitor de Mircea Cărtărescu  (o încercare literară de un proustianism târziu şi anost, cu autoscopii, microscopii şi stereoscopii obositoare – pe lângă care miile de cuvinte ale lui Proust despre biscuiţii săi de la micul dejun -celebrele madeleine – par atrăgătoare pagini de literatură de aventuri), am avut revelaţia nevoii de simplitate. Această simplitate, dramatică şi expresivă am descoperit-o în Drumul vulpii. Un bun roman va fi totdeauna un virtual scenariu cinematografic, iar romanul Elenei Radu este un film – ceea ce Orbitor, de exemplu, nu va fi niciodată.Un film simplu dar nu simplist,despre viaţa unei femei, de la copilărie până la maturitate.Ce ne mai poate spune nou Elena Radu după Doamna Bovary, Ana Karenina, Adela, sau atâtea alte vieţi ale unor femei despre care s-a scris pâna acum?
Redactat la persoana întâi Drumul vulpii pare un jurnal intim ca şi romanul lui Cărtărescu, dar intimităţile sunt exponenţiale, fiind mult mai bine deghizate în proză obiectivă decât la Cărtărescu. Şi asta pentru că Elena Radu se fereşte de narcisism şi nu se extaziază nicio clipă privindu-şi chipul în oglindă, asemenea colegului său bucureştean. Destinul Silvanei, personajul principal al romanului este să caute iubirea şi să nu o găsească. Iubirea, în toate sensurile posibile, inclusiv iubirea de Dumnezeu. Căutarea iubirii şi absenţa ei este o temă grea pentru romancieri mult mai exersaţi care ar cădea în capcana complexităţii. Elena Radu povesteşte simplu, în scene dramatice imprevizibile, neprogramate, posibile doar prin acumularea de fapte semnificative…Silvana trăieşte la ţară o copilărie nu doar lipsită de dragostea mamei (care nu poate să vadă în ea decât expresia vie a păcatului)a-i da hrană şi îmbrăcăminte.Mama este personajul omniprezent, cu ura ei împotriva copilului nedorit,cu ostilitatea ei jignitoare,cu lipsa de afecţiune care naşte monştri în formarea copilului, cu ura care naşte ură.Obsesia mamei o traumatizează pe mica Silvana care, pe de altă parte, învaţă că înfometaţii trebuie ucişi asistând împietrită la uciderea câinelui din curte care a mâncat o raţă.Copilul şi câinele- iată o scenă care pare cât se poate de banală, dar plină de semnificaţie.
Cât de departe suntem de paradisul lui Ionică din amintirile lui Creangă în care mama il chema – să râdă la soare – ca să se facă vreme bună…În paranteză fie spus, mai toate romanele rurale româneşti moderne, de la Ion la Moromeţii, prezintă imagini cutremurătoare ale sărăciei. Idilismul rural al lui Creangă fundamentat filozofic de Lucian Blaga, a dispărut.Noi stim însă că ţăranii români nu au fost doar săraci, numai că fiii celor bogaţi nu s-au gândit să fie scriitori poate pentru că nu aveau în amintire experienţe traumatizante, demne de comunicat.
Romanul Elenei Radu nu este câtuşi de puţin convenţional, ci dimpotrivă, reformator – mama nu mai reprezintă iubirea, ci absenţa ei, devenind un personaj mai interesant chiar decât Silvana, ea trebuie lăsată acolo, în misteriosul fundal în care a plasat-o autoarea. Adusă în prim plan ar pierde din mister.Aici ca şi în alte pagini ale cărţii, autoarea nu se rezumă să povestească, ci, povestind,să surpindă un complicat şi rafinat plan psihologic.
Performanţa stă în simplitatea cea mai complicată cu putinţă. Elena Radu nu face paradă de savante analize psihologice neo-proustiene, nu descrie coşmarurile sufleteşti ale Silvanei, ci le pune în dialog, motiv pentru care susţineam că romanul conţine un scenariu cinematografic,nu mai are nevoie decât de puţine retuşuri.Nu este viaţa explicată, analizată cu toate firele despicate în patru, ci viaţa trăită. Elena Radu reuşind un lucru pe care mulţi profesionişti îl uită – şi anume că prima misiune a romancierului este să fie plăcut la citit.
Mircea Ghitulescu,Bucureşti,2003

Infinitul poeziei

Nu-mi mai aparţine mie infinitul poeziei? Să uit puterea de a fi? Să mă mărginesc la aceste obişnuiţe ale vieţii ? O, nu, vreau infinitul poeziei, să alerg după Adevăr, după Om. Şi să nu fiu înfrânt. Îmi doresc toate arderile infinitului poeziei ca să pot duce plugul mai departe.Vreau să alunec în timbru ei vesel şi fără capăt. Ceea ce mă poate învinge e numai capătul acestei poezii.
Sunt plin de mine în dimineaţa asta, caut poezie, ce vreţi mai mult ? S-a ivit colţul ierbii, dau mugurii şi mă tot întreb ce e cu existenţa mea, a celorlaţi, când vom vedea adevărul şi lumina lui ?
Sunt pe arăturile proaspete ale poeziei, mă îndemn la speranţă şi trudă. Accesaţi poezia căci are atâtea doruri de împlinit, staţi în grădina ei. Mă crezi,o,Doamne, că Te iubesc în toată lumea purtătoare de opincă ? Stau aici ca să Te văd ca o boare, ca un chip al poeziei. Fă din mine un ins demn de preţuit, lumea să-şi uite culcuşul, firimitura cu care s-a hrănit.
De ce sunt aici ? Nu să fac poezie, religie, istorie ? Nu să aflu sensul universului şi al omului? Poezia e graţia divină nu vreau să fiu străin de ea. O revendic, e a mea şi a tuturor capetelor pământeşti. Doamne, dă-mi puterea de a fi eu însămi, adică al Tău. Altfel, cum să-mi dau seama de lumea în care trăiesc ? Da, am avut de multe ori poezia, dar ca rezervă. Acum o vreau total. Să fiu împuternicit de ea, cu ea.

Doamne, mi-ai dat trecutul ca să pot povesti mai bine cine sunt şi cum trebuie să mă aşez în lume. O, de câte ori nu mi-a venit să strig, şi am strigat cu furie, deznădejde. Am cerut să nu mai fiu în cazul ăsta – de om – ci să fiu în universurile calde de lumină.
Istorie şi iar istorie. Cauză şi iar cauză. Din ce pot fi decât din materia sublimă a universului? Îmi recapăt pudoarea, renasc. Orice febră e bună dacă vine din Cuvânt. Da, am cerut poezie, religie, istorie. Sunt neliniştit pentru că vreau să fiu pe de-a întregul adăpostit în Cuvânt. (fragment …şi Tatăl)

Răsărit de soare şi cafea

O, ce de vreme…
ce multă vreme este
eu scriu
şi mă rezem de tine lume
eu scriu
şi vremea mea te-ajunge
lume
nu plânge
zâmbeşte celui care te atinge

Dimineaţă de februarie. Privesc un superb răsărit de soare în timp ce beau cafeaua. Pe cerul gri, încă molcom, adormit, răbufnesc, dintr-o culme a infinitului parcă, nuanţe roşietice. Trăiesc câteva clipe, se amestecă, apoi, încet, se estompează… Gonesc spre un adevăr al universului. Soarele se iveşte viu, ca focul.
Nu pot să ridic glasul decât ca să lupt, să orânduiesc, sau cel puţin să clarific o stare. Vreau să fie mai bine. Eu nu mă oblăduiesc ca să stau bine, liniştit, lupta e calea pentru aflarea adevărului.
Să ţinem de graiul neamului – şi nu e o idee la cafea sub impresia unui răsărit, e forma în care poţi să te manifeşti, să crezi. Nu pot uita mândria neamului meu de a fi mai bun, tolerant…
Am supoziţionat lumea mai întâi, am reevaluat-o mai apoi, m-am dus în adâncul ei ca s-o ating. Îmi adun memoriile despre lume şi despre mine.O lume care mi-a dat glasul ei, haina, m-a atins şi am atins-o. O lume în care mi-am exprimat fervoarea şi opţiunea de a fi.
Ce răsărit …
A visa, a pregăti armonia din care sunt… Nu mă tem de doruri, vreau doruri. O, şi am atâtea forme de dor … să alerg pe pajişti, să mă înmiresmez cu miros de dac şi de opincă, să aud păsări cântând…
Nu poţi să nu alegi aceste minunăţii, adevăruri care stau la tine acasă şi ar vrea să le vizitezi mai des, să le aduci pe culmile gândurilor neamului.
Nu poţi opri dumnezeiasca prefacere, închinăciune.
Februarie, 2015