Monthly Archives: January 2015

Moment literar şi existenţial

Scriu şi trăiesc cu literele mele. Scriu deosebindu-mă de toate aceste lucruri minore. Scriu pentru toate argumentele din lume, pentru că nu am altă şansă, altă viziune. Scriu pentru a putea privi lumea mai bine. Scriu în numele uitării şi al nepăsării. Scriu ca să mă vindec de lacrimile lumii. Scriu în cel mai înalt grad de aspiraţie, sau cel mai jos subterfugiu. Scriu pentru că nu trebuie să abdic.
Scriu în vizorul unei naţiuni. Scriu să mă ascult, să văd cine sunt şi să mă supun Tatălui.
Scriu şi nu mă tocmesc cu nimeni.
Ne confruntăm cu o lume despuiată de valori.
Eu nu am pierdut niciodată România din suflet, cea pe care o ştiu eu, o iubesc, am cunoscut-o ca identitate – chiar dacă România coruptă m-a pierdut pe mine.Am strigat într-o lume în care numai mizeria mai face furori. Am ajuns pe culmile disperării de nu ştiu câte ori şi am coborât crezând, sperând, căutând lumina neamului, istoria…Şi când credeam că ne putem ajunge ca neam, ne dispensăm mai mult, mai acerb. Pentru că ei sunt tot acolo… Vulnerabili la corupţie.
Chiar dacă mă doare, eu rămân fidel ideii de neam românesc, pentru că nu pot să mă imaginez altfel, altundeva.
Hai să facem istorie, să ne întrebăm, să căutăm, să arătăm. Să biruim.
Poate am avut amnezia secolului de lucru, dar gata.
Mi-e dor de Oblomov.
Septembrie,2014

Advertisements

Nu ne-am luat ţara înapoi… Nu încă

România sechestrată de corupţi, de mizerie, de fantasmele lăcomiei nesfârşite.
Aş vrea să spun cum de fapt, ne întindem, ne reziliem speranţa şi mergem către nimic… nimicul social, nimicul politic, nimicul, nimicul. Suntem la zi cu mizeria. Nu putem fi altfel. Nu am fi lăsaţi să fim altfel. Dar cine suntem noi să fim altfel ? Eu nu pot fi scutit de obiectivele mele, nici împiedicat. Deşi nimicul e nimic, acolo la el, în mediul care ne împroaşcă viaţa. Şi ce să spui decât că ăştia ţi-au sfârtecat existenţa într-o ţară pe care ai iubit-o, o iubeşti încă, deşi simţi că nu-i mai aparţii pentru că au făcut din ea ceva insuportabil. Mergi pe drum, dar nu mai e drumul ţării tale, ci un labirint al minciunii, al râsetelor perfide, anunţând pe toate canalele binele, măsurile bune pentru populaţie. O populaţie tot mai scăzută pentru că democraţia, libertatea, capitalismul au înjumătăţit-o, au ruinat-o, au dus-o departe, în afară, şi care când şi când, la câte un vot priveşte cu jind… doar,doar… s-o schimba ceva, vor fi locuri de muncă, să revină acasă, la ţară, la familie…
Dar nu sunt locuri de muncă ci şomaj masiv, sărăcie, corupţie… e durere, neputinţă. Românii nu se mai regăsesec în starea lor de neam, în ţara lor.Capitalismul odios le-a frânt speranţele. Dar, românul nu e anarhist, nu e extremist, el e resemnat, el se lasă stăpânit. El e blând cu stăpânii. Cine să repună acest neam în drepturile sale? Cine să-i spună – uite, asta e ţara în care ai trăit, visat, sperat…e ţara ta, aşa cum o ştii…
Azi ţara ta nu mai e decât o stare de agonie, confuzie…
Mă gândeam că ţara asta totuşi nu poate fi a nimănui, decât a ta, în propriul tău trup, în interiorul tău, în inima ta, şi că nu ţi-o poate fura şi vinde orice lacheu care stă la uşile mai marilor.
Şi până la urmă de ce să mai ai o ţară, un cuib de linişte ? Cine ţi-a spus că trebuie să ai o ţară ? Chiar dacă treci pe drumul ăsta, el nu mai e o ţară, nu mai face parte dintr-o ţară, e un drum înca neconcesionat, retrocedat, e doar o chestiune de timp să nu mai poţi merge nici pe drumul ăsta.
Bineînţeles nu putem deveni anarhişti că nu mai avem o ţară, nici revoluţionari, suntem prea blânzi…ne lamentăm doar.Si plângem viitorul copiilor noştri.
Are cineva curaj să vină în piaţa publică şi să spună – asta e ţara voastră. Iat-o, a fost furată, v-o aduc înapoi, v-o dau înapoi, e curată, onestă. Nu, nu are…
Într-o ţară în care nu vrei decât să fii cetăţean de rând, să munceşti cinstit, să-ţi plăteşti taxele la timp, să înveţi ca să slujeşti bine funcţia pentru stat, atât. Ce, e mult aşa? Şi totuşi e mult. Nu e loc pentru cetăţeni de rând de tipul ăsta. Dar e loc imens pentru mârşăvie, incompetenţă, minciună, zâmbete hidoase anunţând măsuri pentru popor.
Acel să trăiţi bine parcă încă îl mai auzi într-un râs sinistru, în care se tăiau pensii, salarii, se închideau spitale, şcoli, dar se fura, se fura copios la nivel înalt, şi mai înalt.
Dacă ei ne-au învins cu lăcomia, corupţia, minciuna, noi ce să facem? Spuneam că nu putem fi anarhişti. Ce drepturi mai are o populaţie învinsă de corupţie ? Ce democraţie şi drepturi să fie în capul amărâtului care nu are ce mânca, copiii îi sunt plecati departe pentru o bucată de pâine, bucată care acest pământ bogat nu i-o mai poate oferi lui, ci altora.
Am greşit aspirând, am greşit acomodându-mă, am greşit visând într-o lume deja furată şi pecetluită.
În această sfântă lume nu trebuie să fie loc pentru agonie pentru că nu aţi făcut-o voi. Luaţi mâna de pe ea.Voi, cu spinările voastre îngroşate de minciună.
Despre corupţie şi sufletul ei nemuritor pot vorbi oricând.
P.S.
De fapt, nu oricine poate să-şi ia ţara înapoi, sunt inşi care simt că şi-au primit ţara, alţii mai aşteaptă.

Conferinţa de pace şi adăugările ei

Grâul e verde, umed şi proaspăt. Ziua puţin răcoroasă. Cerul straniu. Totul e povestit, dovedit. Nu mă pot abţine de la această mare complexitate.
Trăim în contur cu desăvârşită plenitudine. Ne-am adunat să rostuim lumea. Vrem să ne extindem. Cum omenirea a devenit mult prea lărgită trebuie s-o contestăm. Contestăm conducătorii, religia, originea, apariţia unora pe pământ…Precursorul infailibilităţii face rost de praf de puşcă.
Nu vom crede niciodată decât în puţina dar concreta noastră organizare. Triem lucrurile să credem că vom rezista şi de data aceasta. Convenim asupra detaliilor. Un sacrificiu admirabil fără putere de reticenţă. De când există omenirea nu s-a analizat mai crud şi mai lacom ca acum, aducând supliciile ştiinţei distructive la nivel de masă, popor, individ. Adevăratele secrete se elaborează în laboratoare funeste în care intermedierea ţine loc de bine şi progres.
Absolviţi ura de rasă.
(Azi vom trece Rubiconul, CorectBooks)

Atac de verb şi de lumină

Un Cuvânt,
o trecere spre infinit
îmi vine să sărut
te laşi în rândul omenirii
cu suflet nou şi pagini de iubire
din toate lumile eu, Doamne
mă dizolv şi cred în Tine

Feerie
Nu am sărutat degeaba
întinsul meu Cuvânt
să scot la lumină
cel mai adevărat sfânt
înfometat de graţie divină
dorul din mine e ştiut…
scriu şi curg ca un nou început
mă întind în mine
şi ştiu că nu-mi ajung

Toleranţă
M-am lăsat
în cuibul dragostei de om
şi nu am avut sărutul învins
am putut din nou să locuiesc cu mine,
cu tine,
cu infinitul din lume

Sunt absolut sincer
dar uneori de neatins
pentru că pe mine
mă atinge Cuvântul
şi nu pot să-l trădez

Sunt,
în sine,
un plin metaforic
Sunt, pe bune,
cel mai bun avertisment
Sunt în Turnul meu
cu ore de lumină

Adăugare
Din trup în trup, Doamne
mă fac Cuvânt
din Veşnic eu mă simt
legat de Tine
mă încalţ cu Vremea
să pot umbla mai bine

Poate mâine
voi şti că sunt flămând
dar nu disper
mă voi abona
mai des la Cuvânt

Siguranţă
În lumea noastră nebună
Cuvântul nu-şi poate
rupe piciorul
îşi împleteşte doar cosiţe
sa arda în lumină

Cum am început Anul Nou

Cu poftă de neam,
cu poftă de vin,
cu poftă de neamul nostru sublim…

DSC02570

 

 

 

 

 

DSC02565

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC02588