Monthly Archives: August 2014

Pasarela Timpului

Materia… această mare surpriză a omenirii… Apoi capacitatea mea de a şti că sunt individ, că devin parte a acestei materii, dar cum o trăiesc ?, în real, în vis, sau în spirala aşezării universale ?

Materia are glasul ei desăvârşit prin minunea divină a Domnului.

M-am încălzit în materie şi în rumeguşul ei. Mi-am schimbat chipul. Doream credibilitatea materiei ca acel foc universal pe care îl vedeam ieşind din spatele stelelor.

Dar mă întorceam la piciorul de om şi mă aşezam deseori în ograda lui pentru a afla sau cosmetiza adevărul despre noi.

Era o vreme vie, fără încălzire globală, fără bani şi scutece murdare.

E materia în interiorul căreia am pregătit Cuvântul, de aceea nu trebuie murdărită.

Da, sunt în Pasarela Timpului şi mă gândesc. În această materie, în loc să ne schimbăm după Cuvânt, am încercat să schimbăm Cuvântul după noi.

Merg să aflu adevărul pe drumul Coamei timpului. Aici trebuie să ne întâlnim, să vedem ce facem.

Sunt vizitat şi întrebat. Trebuie să dau ţolul la o parte şi să plec în misiune. E salva dragostei de om. Eram în piesa aceea numită Cuvânt… O dragoste peste care nu se lasă înserarea, ea arde veşnic.

E august… şi-mi place să vorbesc despre răscroirea omului, a materiei în care vieţuieşte şi se încălzeşte. Sunt avid de linişte divină, o vreau, o aspir în ogradă.

Ceasul după care exist eu e destul de simplu, nu e arimetizat. S-au făcut prea multe ziduri ale indiferenţei, mese prea lungi pentru unii. Nu putem face pace astfel.

Da, stau în această pătură umană, mă uit… Şi fraţii sunt alături. Ne uităm fără a vorbi. Trebuie să renască timpul nostru, cel adevărat. Cel lăsat.

Suntem, pe de-a întregul revărsaţi de dor. Chiar vrem să facem materia fără calamităţi şi dureri umane.

(fragment Jurnal)

La Poarta Adevărului

Nu pot să abdic de la iniţiativa de a avea un adevăr al meu, dar şi unul al lumii. Eu sunt al meu doar crezând în adevăr, mă susţin doar prin adevăr, altfel ce aş fi? Ce aş crede? Vreau să răscolesc tot adevărul, toată substanţa sa activă şi de neînlocuit.

          Linia mea de credit este adevărul. Integritatea, speranţa ţin de adevăr. O, e prea răcoare pentru o zi de vară… dar trebuie să credem pe orice anotimp, orice aşezare. În venele mele nu curge decât sângele aspiraţiei spre bine.

          Pot renunţa la orice, dar nu la adevăr. Nu mă satur vorbind despre el. Nu mă satur crezând, sperând, aducându-l aici, în faţă. Şi asta mă face să fiu mai bun.

          In ţinutul meu lucrurile se distribuie cu o anumită incompetenţă,minciună… iar nepăsarea este sublimă. Avem la tâmplă arma mizeriei morale, e războiul care ne face să pierim. Nu alt război. Speranţa în adevăr mă luminează însă, deşi îl văd rar căci e extirpat de conflagraţia corupţiei.

          …Mă înfiinţez la Poarta Adevărului să mă vadă, vreau să-i cânt chipul pentru a parcurge toate temele. Să-i spun că nu mai putem respira în acest hău social…

          Sunt oaspetele adevărului, stau la masă, ne privim, sorbim picătura graniţei dintre noi. Unde începe lumea? Unde se sfârşeşte? Unde îşi pune ţolul murdar?

          La intersecţia cu adevărul nu trebuie să fim tribali, ci omenoşi, calzi.        

Herghelia Cislău – o oază de relaxare

O dimineaţă răcoroasă de august. Traversez munţii Buzăului printr-o ploaie torenţială descurajantă. Totuşi, în Herghelia Cislău intri parcă într-o altă lume – soarele îşi întinde razele prin cerul învolburat peste pajiştile pe care pasc liniştiţi şi relaxaţi caii. Aerul curat al dimineţii îi face să adulmece fremătător. Nu-i deranjează nimeni, nimic.

Intru printre ei, dar nici nu exist. Doar un mânz tresare şi se depărtează când mă simte. Ancenstrală linişte a cailor…

Aleea cu pini… splendida alee e tăcută. E drumul desigur către grajdul nr.7.

Varlaam e pregătit, dar pare cam nervos şi încăpăţânat. Renunţ la el…

Călăresc pe De Vita, o iapă blândă, chiar prea blândă, dar superbă. E linişte, multă linişte şi peisaj. Starea de timp e alta.

Şi vizitatori care se plimbă prin grajduri, pe alei, fac fotografii, mai şi călăresc. Un galop pe aceste pajişti merită.

Pentru cei care iubesc echitaţia, Herghelia Cislău poate fi o interesantă şi frumoasă experienţă.

DSC01775DSC01624

 

 

 

 

 

 

 

DSC01610DSC01757

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC01706

 

Marin Ifrim – un om care nu poate trăi departe de lumea cuvintelor

coperta tata_Layout 1

Marin Ifrim ne invită la vals… Dar nu la orice fel de vals, ci … Invitaţie la vals literar, volum apărut cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Buzău, primar dr.ing.Constantin Boşcodeală (un primar care ajută şi onorează cultura buzoiană).

Este cum nu se poate mai incitant întrucât  însuşi autorul este compozitorul, dirijorul având bagheta magică a cuvintelor, iar protagoniste sunt poete, prozatoare, eseiste, jurnaliste.. . O idee bună, inedită. O carte cu interviuri fără misoginism. Tandre dialoguri cu doamne şi domniţe….Passionaria Stoicescu, Carmen Tania Grigore,(Anglia), Marilena Lică-Maşala (Franţa), Renate Muller( Germania), Oana Camelia Serban, Ligya Diaconescu, Diana Popescu Revista Agero Germania, autorul rezervându-şi dreptul de a respecta eticheta.

Marin Ifrim are un CV bogat. După o muncă tenace ca scriitor, publicist, editor de carte,fondator al unor publicaţii, asociaţii culturale, promotor al culturii buzoiene, reper pentru mulţi scriitori, iată, valsează literar. Inepuizabil în idei, speranţe, în dorinţa de a integra adevărul, cultura acolo unde trebuie. A menţinut şi menţine o stare culturală vie şi nealterată, deşi e mai greu. Căci frustrările, ranchiuna îşi fac cuib şi în literatură ca în orice alt domeniu. Îşi asumă însă reverberaţiile cuvintelor faste,omologate, de intensitate medie sau colorată, aplanând mârşave lovituri, sau pe cei inadaptaţi la propria lor lipsă de valoare. Aşa e Marin Ifrim.

Am avut, am tentaţia să scriu mult mai mult despre acest complex autor. Am ce să spun. Ne-am cunoscut în redacţia unui ziar local după revoluţie. El publicase deja o carte – Spre oraşul cu un milion de ferestre, eu încercam, visam, aveam un manuscris în proză. Şi de atunci îl ştiu neclintit în dorinţa de a face cultură.

Marin Ifrim e un scriitor care nu a lăsat arma – condeiul – deoparte. Pentru că un adevărat scriitor are mereu ceva de spus, indiferent de timp, de vârstă…nimic nu-l poate împiedica să scrie, să gândească, să apere sau să se apere. Să lupte.

Acest vals literar merită o cupă cu şampanie.

 

Interviu, Invitaţie la vals literar

elen

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ELENA RADU, n. 22 martie 1965, com.Pietroasele, jud.Buzău

Absolvent al Facultătii de Drept, Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Cetăţean de onoare al oraşului Buzău, (inspector ANAF)

Activitate literară:

Debut editorial în 1994, cu romanul Pamântul silniciei – Editura Porto-Franco Galați.

Au urmat: Dulcea cântare a paradisului (1996, proză) Editura Porto-Franco, Porţi spre eternitate (1997,proză), Umbre din Acropole (1998,proză,), Drumul vulpii (2000, proză) Editura Alpha Mdn Buzau, Despărţirea de amurguri, (poezie) Ed. Cronica Iaşi.

Din 2000, membru al Asociației Scriitorilor Profesionişti din București.

Urmează : Impresie de fericire (2002,poezie), Anotimpul secret,(proză) Ed.Alpha Mdn, desemnată cea mai bună carte a anului 2003 si premiată de ”Renasterea culturală” buzoiană.

Alte titluri: Ultimul trigon, (proză), ed. Evenimentul Românesc Group, Azi, vom trece Rubiconul,(proză) Ed. Rafet Rm.Sărat, Fiul din copcă,(proză) ed.Rafet, Rm.Sărat, 2009, Fiii Gândului, Ed.Rafet,(eseuri) 2011, Poeme pentru acces provizoriu, Ed.Rafet, 2012, …şi Tatăl, Ed.Rafet, 2013

Volumele: ”Drumul vulpii”, ”Azi, vom trece Rubiconul”, ”Anotimpul secret”, ”Fiul din copcă” şi ”Fiii Gândului” se află şi pe CorectBooks.

Diplomă de excelenţă – Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură din România-Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău

Diplomă de excelenţă – Fundaţia pentru copii Sfântul Sava de la Buzău

Diplomă pentru excelență în cultură – Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Buzău

Diplomă de merit – Asociaţia Culturală Renaşterea Buzoiană

Diplomă de onoare – Fundaţia Academică Vasile Voiculescu

Diplomă – A servi mai presus de tine însuţi – Rotary Club Buzău

Premiul C.C.Datculescu,Festivalul Internaţional de creaţie literară TITEL CONSTANTINESCU, Rm.Sărat pentru volumul de eseuri ”… şi Tatăl”

Premiul II – Festivalul de creaţie literară şi interpretare ”Cuvinte Potrivite”, pentru volumul Poeme pentru acces provizoriu

Stimată doamnă Elena Radu, sunteţi prima buzoiancă primită, cu ani în urmă, în Uniunea Scriitorilor din România ? Cum v-a marcat acest eveniment unic în viaţa unui literat ?

Am început să scriu din pasiune şi dăruire. Pe măsură ce scriam însă îmi dădeam seama cât de mult mă eliberez. Iar eu aveam nevoie de o eliberare extremă. Nicidecum nu mă gândeam la intrarea în Uniunea Scriitorilor. Aveam deja două cărţi – aşa cum cerea procedura, cronici, – scriam într-un ritm alert, intrasem în lumea literară, dar nu vroiam mai mult. Într-o zi, poetul Radu Cârneci mi-a spus ferm că trebuie să-mi fac dosarul, că munca trebuie valorificată. A fost primul poet care m-a dus de mâna în sediul USR. Intrând în Casa Monteoru din Calea Victoriei – prin 1998, am avut revelaţia geniilor noastre literare. Atitudinea mea s-a schimbat.Am intrat în ASPRO apoi, în 2003, când preşedinte era Eugen Uricaru am devenit membră a USR. Acest eveniment într-adevăr m-a marcat enorm, întrucât am simţit că tot ce am primit nu este doar o recunoaştere a valorii spirituale, ci mult mai mult – o compensaţie pentru copilăria mea. Au urmat participări la congrese, cunoașterea unor scriitori , a lumi literare în ansamblu. Un mediu în care valoarea poate fi apreciată, onorată şi asta e esenţial pentru un scriitor. În ciuda tuturor adversităţilor, orgoliilor, frustrărilor, USR rămâne o instituţie importantă de care scriitorii au nevoie şi care trebuie mult mai mult respectată şi ajutată.

Vă pun o întrebare care mă frământă şi pe mine. Printre scriitorii consacraţi, mari scriitori aş zice, am fost foarte ataşat sufleteşte de dramaturgul Mircea Ghiţulescu şi de Laurenţiu Ulici, fostul preşedinte al USR. De multe ori aceştia mi-au vorbit elogios despre poezia şi proza dumneavoastră. Vă apreciau cu sinceritate. Între timp, ambii au dispărut la cele veşnice. Sunt obsedat de faptul că nu s-a făcut nimic pentru amintirea lor. Dumneavoastră, ce părere aveţi?

Şi eu am fost ataşată de aceşti doi mari scriitori şi oameni de valoare. M-am bucurat de atenţia, prietenia lor. Laurenţiu Ulici trebuie readus în memoria vieţii literare, mai ales că s-a născut la Buzău. A fost o personalitate importantă, un bun manager al USR, implicat în promovarea scriitorilor.Vroia să-i cunoască pe fiecare în parte , chiar dacă era şi senator de Brăila şi poate avea mai puţin timp. Nu merită uitarea, ignoranţa. Am fost atât de indignată de tragica întâmplare în care şi-a pierdut viaţa… Cu Mircea Ghiţulescu am avut o colaborare specială. Avea o dăruire extraordinară pentru artă . Era director al revistei Drama, fondase Clubul Dramaturgilor – care îşi desfăşoară activitatea în continuare,venea la Festivalul de teatru de la Buzău aproape în fiecare primăvară. Critica lui nu era de suprafaţă, ci tăioasă, profundă. Avea intuiţiile unui psiholog, îşi elabora textele cu multă acribie, căuta expresia, fineţea ei, demnitatea. A scris despre cărţile mele, cred că m-a înţeles. Mi-a şi reproşat stilul defensiv.Trecerea lui în nefiinţă mi s-a părut la fel de brutală. Fără îndoială trebuie să se facă mult mai mult pentru memoria acestor scriitori de valoare.

După 1989, amândoi am fost colegi de redacţie la un ziar buzoian. Ceilalţi redactori erau foarte timoraţi în faţa şefilor. Îmi amintesc zâmbind că doar eu şi dumneavoastră aveam curajul să mişcăm în front. Aveţi nostalgia acelor vremuri dense, unice, irepetabile?

A fost o perioadă fascinantă într-un fel. Gustam libertatea de după revoluţie, puteam să ne exprimăm şi asta mi s-a părut extraordinar. Îmi plăcea enorm munca de jurnalist, alergam după subiecte, mă documentam. Am avut avantajul neînregimentării în sistemul anterior. Dar, munca în redacţie nu mi-a satisfăcut decât în parte dorinţa de căutare, cunoaştere, eliberare… Apoi, în lupta pentru a-mi apăra principiile, am devenit incomodă. M-am dezvoltat într-un alt domeniu, legat mai mult de cifre decât de cuvinte, dar, în care, culmea, am devenit scriitor… Sigur,am nostalgia aceea, exista poate şi naivitatea aflării adevărului, iluzia libertăţii, întrunirile pe care le făceam… Eram combatanţi, cum îmi place mie să spun, – eu întotdeauna m-am simţit un camarad al dvs.în lupta jurnalistică, dar şi ulterior în bătălia pentru promovarea valorilor.Chiar dacă am plecat, camaraderia noastră a rămas şi iată, azi, domnule Marin Ifrim, noi stăm de vorbă despre literatură.

Mulţi colegi sunt oarecum uimiţi de uşurinţa şi dexteritatea cu care treceţi de la poezie la proză sau la eseu. Doar teatru nu aţi scris, ca să acoperiţi toate cele trei genuri literare. Ce vă place mai mult, poezia, proza sau eseul?

Îmi plac toate, pentru că exist în toate. Uşurinţa şi dexteritatea cum spuneţi dvs.vin din felul meu de a fi, a trăi. Mă implic în foarte multe lucruri. Pot scrie atunci când sunt un om energic, avidă de tot şi toate – să scriu, să călătoresc, asta îmi întreţine spiritul. Nu am făcut din literatură industrie sau comerţ. Încă nu am scris teatru… Vorbeam deseori cu Mircea Ghiţulescu despre teatru, despre Matei Vişniec – un foarte cunoscut dramaturg român din străinătate, pentru care avea aproape un cult, şi-mi spunea să scriu şi eu, era convins că pot, că nu e greu. I-am spus că mă îndoiesc şi că nu voi încerca vreodată. Dar nu e exclus totuşi să scriu şi o piesă de teatru.

Aţi avea motive să-i priviţi pe unii scriitori ceva mai de sus, ca să zic aşa. Totuşi, sunteţi o femeie răbdătoare, tolerantă, cu un bun simţ nativ şi educat în egală măsură. De unde acest echilibru interior rar de observat la alţi confraţi întru literatură ?

Din forţă interioară.Nu vreau să încep să vorbesc ca un propovăduitor despre bine şi rău, dar toleranţa este una din esenţele spiritului, mă simt mai legat de semenul meu astfel. Sigur, am şi o mare exigenţă faţă de mine însămi, totdeauna am vrut mult mai mult, chiar dacă a însemnat durere, sacrificiu…Nu, nu mă pot uita de sus la nimeni, nu vreau, nu pot, semenul meu este fratele meu. E adevărat, de multe ori toleranţa mi-a adus şi dezamăgiri din partea celor cărora le-am acordat atenţie, ajutor, i-am creditat… Dar nu am abdicat de la valorile în care cred. Îmi cunoaşteţi drumul literar, acolo, în lăcaşul dvs. unde îi ţineţi pe poeţi ştiţi despre fiecare cine e şi ce face. Sunt convinsă că toleranţa, bunul simţ trebuie să ne guverneze fapta, gândirea.

O întrebare standard: La ce proiecte literare lucraţi în prezent ?

În prezent lucrez la un Jurnal, de fapt, e continuarea unui alt Jurnal (1994-2010, nepublicat), dar nu unul exclusiv cotidian, ci format din eseuri, calătorii, idei, păreri despre cărţi. Un fel de a trăi, a iubi, a dărui. Pentru că nu putem decât trăi iubind şi dăruind. Eu aşa pot să mă uit la mine cu respect şi să fiu mai bun.Uneori chiar am nevoie de o stranie căutare, de încărcare spirituală, parcă nu am aflat încă nimic despre ceea ce sunt. Şi mă susţine o mare pasiune pentru Cuvânt.

 Sunteţi, pe merite incontestabile, Cetăţean de Onoare al Buzăului. Cât de mult v-aţi ataşat de acest oraş, vă imaginaţi că v-aţi fi putut afirma şi în altă parte ?

De acest oraş sunt ataşată încă din copilărie, când ne-am mutat de la ţară şi am ieşit să văd oraşul. Vrăjită de lumini, magazine…m-am rătăcit pe străzi… În fine, am fost recuperată… Mă leagă multe întâmplări unele foarte emoţionante, fericite, zbuciumate. Uneori, când merg pe stradă mă umplu de fericire şi nostalgie. De aceea, când am primit titlu de Cetăţean de Onoare al Buzăului…am plâns. Şi ciudat, acest titlu, ca şi intrarea în USR, a mers tot în copilărie.
Dacă m-aş fi putut afirma în altă parte …? Când dai peste oameni de cultură care pot aprecia o creaţie te poţi considera un om de succes oriunde…

 

 

 

O clipă de libertate

Doamne, cum să-Ţi închin azi gândul meu ? Pe unde am umblat… Am intrat în timpul de om şi am râs, am trecut ca o boare peste celelalte lucruri. Nu, nu Te-am uitat nicio clipă. Să mă simt oare vinovat că am fost în boarea aceea de om ? Oare am uitat să Te slăvesc ?

Acum Domnul parcă se uită prin hubloul său pe urma pe care am lăsat-o, analizează şi discută cu fraţii. Am senzaţia că am trăit ceva şi nu am cerut voie, trebuia să spun întâi Gândului unde mă duc. Pentru libertatea pe care am avut-o va trebui să ispăşesc.

Îmi dau seama de ce mă mustră Domnul. Totul era pregătit să coboare la mine, navele şi eu nu mă aflam unde trebuie ca să comunicăm, să-mi fac treaba şi să le aştept. Domnul încă cercetează urma mea.

O, ce aer de libertate mi-am luat! M-am dus să mă joc cu un pui de om. Apoi dorul de om mi-a fost luat şi dus undeva în spaţiu, nu foarte departe. După câteva clipe am uitat boarea de om, unde am fost şi ce-am făcut.

Nu sunt palid. Şi nici înlăcrimat. Accept totul. În toate astea simt o sugestie. De ce am uitat să mă duc în Grădină şi să mă joc cu fraţii mei mai mici ?

Doamne, dar dacă mi-ai dat poporul acesta nu trebuie să gust şi eu puţin din el ? întreb şi mă revolt deodată. E poporul în care Ţi-am închinat Gândul şi merită puţin privirea mea.(fragment)