Monthly Archives: March 2014

Noile primăveri

Vine primăvara şi sufletul de poet tânjeşte după toate…Speranţa este libertatea supremă. De aici încolo noile primăveri mi se vor alătura mie. Îmi vor aparţine…
E primăvara în care îmi dau jos chipul cu o uşurinţă extraordinară, e ca o folie pe care o îndepărtez şi se pierde în vânt. Mă ţin pe pajişte, mă ţin aproape de om, simt viul în mine cu o putere de nestăvilit, răsăritul soarelui mă hrăneşte. Simt nevoia s-o iau de la capăt, să-mi spun povestea trăită în neam. Şi dorinţa de a fi mai bun. De la deal şi de la munte omul vine spre mine.
Da, grăiesc ca un povestitor fascinat de memoria mea, de istoria din care vin, de lumea care m-a creat. Mă deplasez pe drum vioi, primăvara pare o muzică sau mai degrabă o muză, vreau să scriu poezii şi să văd cum plesnesc mugurii.
Oh, cât urmăresc mugurii… Privindu-i îmi dau seama de dansul lumii, de muzica ei falsă şi nu mă pot abţine să nu lăcrimez. Ating mugurii… câtă răcoare! Mintea mea se odihneşte brusc pentru că trebuie să merg mai departe şi să fiinţez. Mugurii mi-au dat într-o clipă viziunea pământului înfierbântat în care ogoarele ard iar cerul se întunecă.
Mă opresc la un colţ de drum pentru că vreau să privesc lumea şi să-i ascult foşnetul. Apoi să-l preiau, să-l trec dincolo, la ai mei şi să le povestesc. Am trecut pe lângă muguri, m-am alăturat de ei şi am văzut. E atmosferă de sărbătoare şi lumea se agită pe pământ. Vorbesc despre Iisus şi jertfa Sa. Şi abia aşteaptă să dănţuie şi să mănânce. Să facă din nou bani şi să-şi cumpere plăceri.( Fiii Gândului)

Advertisements

E vremea…

în care poţi să concepi un mare obiect pe care să-l adori
Neliniştea mea se acutizează fără frumos, fără a-i vedea însuşirile.    Fără a fi programată pentru a-l trăi.
Fug în fundul grădinii. Simt un mare destin în mişcare.

Stau în fundul grădinii cu seminţele alături, cu trecerile prin timp şi sunt pregătit. Privesc. Sămânţa se vântură. Sămânţa m-a pătruns cu dor dintr-un strat de emoţie secret. Cea mai radicală mişcare  a speranţei e că vom cultiva din nou şi ne vom apropia din nou.
Sămânţa e strigătul de ajutor, ocrotitoarea noastră, m-a făcut să ies în grădină când aşezările sunt liniştite. Sămânţa purtată de eroii noştri este trecerea în infinit, vom vedea cămările în care a fost coaptă şi apoi răspândită.
Da, sămânţa… mă privesc pe sub ea, mă întorc pe toate feţele şi sunt mai frumos…. Sămânţa e din mantia noastră.
Stau în fundul grădinii. E linişte. Primesc o foaie albă pe care trebuie să scriu. Ritmul meu este încet, se adună ideea, conformaţia ei. Sunt gata să mă dovedesc cu acte în regulă – cuvântul.
În grădină totul pare obişnuit, luminat. Totuşi liniştea e aparentă pentru că eu sunt privitorul. Simt şi o severitate. De fapt, stând aici trec prin lume, nu sunt al ei, o privesc doar. Taina primirii foii albe e un alt timp, altă fiinţă. De mine vin să se lipească alte lucruri, ca un magnet.
Mă apropii de cuibul porumbeilor, pun mâna pe el. Le glăsuiesc, ce ciudat…
Stau lângă cuibul de porumbei, sunt atâtea de povestit. Porumbeii   ascultă cuminţi, e captare între noi. Linişte prin grădină. Se aşează parcă timpul, accept memoria ca orice grădinar.
Porumbeii sunt atenţi. Părăsim grădina, plecăm la drum. În zborul nostru ne adunăm de pe membrele omului.
(Fiul din copcă, fragment, CorectBooks)

Roua primei dimineţi

Aşezarea fiecăruia e o nuanţă…
Plecam la vie. Prin iarba umedă de rouă coapsele mele se strângeau, deveneau fierbinţi, fugitive. Albe de natură. Fugeam prin iarbă ca să mă compun. Fiinţa de lângă mine îşi pierdea conturul, însemnătatea. Dacă însă o privesc, înţeleg că ştie precis cine e – nu e cu mine. Pe ea o vor toate lucrurile comune, nu se izbeşte de firul ierbii.
Vreau să fug în fiecare dimineaţă prin iarba înrourată.
De fapt, revolta nu este decât dorinţa de împăcare, pentru că mi-am adus aminte de  ceva foarte trist, din copilărie.
Veniseră în sat la noi nişte ţigani argintari. Fuseseră găzduiţi de o vecină care avea curte mare. Acolo, zile în şir meşteşugeau în voie tuciuri, vase, bijuterii.
Ţiganii mei aveau căruţe cu coviltir – scăparea de sub control a bunei ordini. Libertatea şi-o concepeau singuri. Mersul lor e abstract, mânuit pe ici-colo de ceilalţi. Ei nu vor să fie în rândul oamenilor, se dedică altor plăceri. Ţiganul este omul elementului său şi-n clipa aceea nu trebuie să-l deranjezi. Vocea, gândurile, îi sunt îndreptate spre propria lume. Ţiganul este o trimitere istorică pentru a învăţa să fim toleranţi. Are tumult specific, nu vă îndoiţi de existenţa lui.
Chinuită de dorinţa de a avea podoabe m-am dus la ei  şi le-am cerut să-mi facă o pereche de cercei dintr-un bănuţ de argint pe care îl aveau părinţii bine pus în casă. Ţiganii au lucrat cerceii – păreau două bobiţe superbe de rouă, dar nu aveam găuri în urechi. Pentru că totul era un secret şi doream cu orice preţ să port bijuterii mi-am lăsat pătrunse urechile cu acul pe care una dintre ţigănci îl mânuia cu abilitate. Am primit cerceii, dar nu am putut să-i port imediat. Urechile s-au înroşit, infectat şi cu greu mi-am revenit.
Da, toate provin din ele însele. E o formă a necuviinţei  mele. Şi totuşi mă doare profund, de parcă cineva m-ar vinde într-un târg al nesăbuinţei.
Anotimpul secret, CorectBooks ( fragment)

Festivalul de literatură TITEL CONSTANTINESCU trece Prutul

1616244_701699976529647_2002035714_n

 

00001

Mulţumesc domnului Constantin Marafet pentru invitaţie. Voi participa cu drag. Dincolo de efortul domniei sale de a face lucruri bune, susţinute cu eforturi mari – pentru că din păcate cultura suferă în tăcere – un drum în Basarabia iubită este binevenit.

Şi parafrazându-l pe V.Alecsandri : Venim  la  Prut cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire

 

 

 

 

 

Omul din gura de rai

Mă umplu de gura de rai. Reglăm puţin conturul lumii şi observăm mişcarea ei. Cât de aproape o privim… Mai reglăm un pic pentru a nu o tulbura sau simţi vreo durere. Îi închidem puţin mersul agitat. Apoi ne urcăm în bolurile transparente şi ne deplasăm într-un alt loc de pe pământ. Nu foarte departe.
O, ce dor mi-a fost de gura de rai.
Sunt Frate. Ne apropiem de o gospodărie unde trebăluieşte omul. Îi scriem istoria aproape, privindu-l. Ne urcăm în căruţa lui cu fân şi ne jucăm. Ne alăturăm de omul simplu pentru a-i arăta chipul şi locul nostru. Doamne, câtă supremaţie e în acest aşternut…
Începem să individualizăm fiecare individ, să-i facem camera în care va sta şi se va lumina. Ne vom regăsi în lumină…
Trecem râul în fugă şi podişul care mi-e cunoscut. Ne apropiem de Chip şi-L sărutăm. Povestim ce am făcut în gura de rai. Ne-am emoţionat trăind cu omul din gura de rai, trecând pe lângă gospodăria lui. După care eu am avut voie să sărut Grădina Domnului şi să mă umplu de minuni.
Am adus cu noi un rest de chip, vom vedea ce vom face cu el, ce efecte îi vom da.
Sunt acolo, acasă. Pe lângă mine trec mii de veacuri ca nişte secunde. Apoi se deschide o imensă gaură de lumină… Un veac luminos.
Am în faţă o bucată mare de piatră la care lucrez, o sfărâm pentru că avem nevoie de pulberea ei. Fraţii mai mici vin să se uite.

(fragment FIII GANDULUI, CorectBooks)