Focul diminetii din cuvant

Maria Manzala

Maria Manzala

Am cunoscut-o în anul 2003, la o festivitate de premiere literară care avea loc la Primărie. Atunci am luat un premiu pentru cartea de eseuri  Anotimpul secret. Doamna Maria Mânzală, căci despre dânsa e vorba, s-a apropiat şi m-a fotografiat. Nu am dat importanţă. Ne-am revăzut mai târziu, mi-a dat fotografia, iar în 2006 m-a rugat să particip la un eveniment şcolar, să vorbesc copiilor despre Primăvara europeană. A fost o întâlnire spontană, de suflet.
Profesor la Palatul copiilor Buzău, catedra de creaţie cinematografică şi fotografică, Maria Mânzală are o activitate didactică prodigioasă, cu foarte multe premii în ţară, autor a numeroase filme documentare ,-  Ion Creangă – un material didactic bun,sau filmul DL. Goe, reportaje despre etnografie şi folclor, acţiuni cultural-educative. Oricât ar părea de surprinzător, deşi s-a exprimat în film, fotografie, continuă să se definească în poeme descriindu-şi aspiraţiile spirituale.
Despre volumul de versuri Vocea iubirii – iubiri nestinse, am scris: Spre deosebire de acei poeţi care  aproape te agresează, te rănesc cu metafore greoaie  şi stil alambicat, Maria Mânzală îţi dă un suflu de iubire şi pace ca şi când trebuie să uiţi tot ce te-a durut şi să reflectezi numai la ceea ce este frumos şi divin. Trăieşte  într-un fel de suveranitate cu timpul, fiinţa, scopul întregii existenţe fiind  universalitatea omului… Poeta mai are multe de spus, de desluşit taine, percepe timpul ca pe o mare instruire pentru adevăr, cu luminări spirituale ancestrale, răspândite din sine către spaţiu.
Este permanent în faţa unui urcuş, îl priveşte, ştie că e greu, dar nu se lasă. Motivul – iubirea de artă o face să fie dârză şi poetică. Un om care crede în cuvânt, lumină divină nu poate să renunţe.
Nu trebuie să vorbim doar despre genii –  chiar si geniile au relativitatea lor –  trebuie să vorbim şi despre artizani ai cuvântului pentru că aşa putem deveni mai buni, susţinând, apropiind, înţelegând pe cei care vor să facă lucruri deosebite.
Maria Mânzală semnează,iată, un nou volum de poeme Rostiri tainice  în care reuşeşte, tocmai prin acel urcuş  să aducă la suprafaţă zăgazurile tainice ale sufletului său. Deşi în acest volum amplifică starea de nelinişte,  tandreţea împăcării este cea care luminează spiritul.
Poziţionată uneori în cadrul pastoral  – Satul răpus de atâta roadă/doarme dus…/la pieptul nopţii/…iese apoi din acest spaţiu, tinde spre cosmic privind cum – ciocanele zeilor/ ţintuiesc stelele din bolta de sus/Agăţat în Pomul Cunoaşterii/sufletul meu săgetează spre ziua dintâi (Începutul).
Alteori furtuna gândului creşte – Cer,stele, cosmos, sau lanul plini cu maci roşii …Croim înaltul cer cu stele/ şi-al nostru dulce cosmic râu/ în lanul plin cu macii roşii/ şi spice galbene de grâu…(Vis)
Toate frâng poarta nemuririi,deşi, în Metamorfoze  are  sufletul peticit,  absorbit de melancolie.
Poemul  Zbor  este categoric  de dragoste, poeta fiind implicată  ferm…Zbor, ca un stol/ la plural înaintez/ spre Cercul Polar/Mi-e frig şi ar fi în van/ să mă întorc acum/ când totul e alb şi am/ aripi muşcate de dor/ şi de gerul polar…nu-mi pasă că mâine/ e Judecata de Apoi/ cât suntem şi trăim/ eu şi tu…doi câte doi
Rostirile tainice ale Mariei Mânzală continua în Compoziţie Eu pot, doar în rimă/ încet  să mă răsfrâng…în vers,în strofă pură/ zidesc…o găsim parcă într-o uşoară izolare, dar nu una dramatică,  ci zidesc al firii gând…golindu-se de acea condamnare, urcând pe firul gândului, pentru că atunci va fi mai simetrică. Este o dorinţă exprimată într-un fel aprig, de evadare.
Contemplare, linişte şi lirism  în Avânt– fiinţa desluşită prin tăceri – Îmi bate iarna în suflet/iar toamna îşi leagănă/ pe lungile cărări ale verii /ruginitele-i urări…În focul dimineţii din cuvânt/ vom arde gheaţa vieţii în alint/ şi vei afla aprinsă/ întreagă,neatinsă/iubirea noastră ninsă.
Sentiment de libertate interioară,extindere… în Dor singuratic, Albele iubiri,dar în permanentă legătură cu  infinitul, pentru că toate trăirile poetei se acumulează, însumează şi irump astfel… infometată mă apropii de spaţiul albastrului nepătat (Pomul singuratatii)
Maria Mânzală are o poezie pe care ţi-e dor s-o citeşti in Satul rapus de atata roada…, să priveşti natura, tumultul cosmic. Ne putem opri să gustăm poezia astfel.
Iubirea mea pentru cuvânt se materializează în a crede, susţine pe cei ce iubesc cuvântul.

 

Advertisements

Posted on January 9, 2014, in cultură and tagged , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: