Monthly Archives: January 2014

Propilee ale Adevărului

Adevărul începe să-şi pună puterea în slujba mea. Din înaltul cerului coboara primii piloni ai edificiului Adevărului.  O clădire  urmează să se înfăptuiască… Aici, în această clădire vom primi istoria nouă. Mă simt mai cutremurat…
Tu vei pune Drapelul Meu pe această clădire
M-am confundat cu poezia. Cu acea armonie a stelelor din care vin. Parcă mă ţineam  după aerul sublim al universului. Pot să mă uit în nuanţe de viu şi de albastru. Mi se pare că se apropie un vuiet care mă impinge spre plinul fiinţei ancestrale, trăiesc din nou bucuria facerii. Viitorul meu costum parcă este mai alb…mai sublim.
Mi-am asumat multe trăiri nedefinitorii, dar complexe şi amalgamate. Mi-am asumat şi cel mai mic rost al meu pe pământ în cuşca numită om. Mi-am asumat orice regres sufletesc. Mi-am asumat lungimea de om. Da, e tot ce pot să fac – să-mi asum.În împrejurimile universului se caută soluţii de aducere a Fiinţei Nobile. A Fiului din Copcă. Trebuie să fie multă lumină în jurul nostru să nu-i pătăm straiele.
Plouă ca o sfârşire de anotimp pe această limbă de pământ. Stau sub acoperiş şi privesc ploaia care a venit după o zi solară. Mergem şi trăim Adevărul. Mergem. Am vrea să cumpărăm uitarea, să nu se mai ştie despre noi ce am fost şi ce am făcut.
Sunt eu. Nu am nimic întinat pe mine. Dacă mă uit în urmă nu văd omul din mine… Nu voi rosti adevărul doar în versuri, ci şi printre oameni. De aceea sunt aşa.

(Fiii Gandului, CorectBooks)

Advertisements

Unire-n adevăr

Sărbătorim Unirea  dar nu mai aprofundăm starea adevărată a naţiunii. Unire -n cuget şi simţiri a devenit   unirea  în interese şi nepăsare.  Statul naţional, unitar, e pus la îndoaială, dar sărbătorim…
Ce relevanţă mai au idealurile de la 1859 ?
Despre ce unire vorbim într-o lume care nici măcar nu-şi poate rătăci privirea pe adevăr ? Adevărul nostru trebuie înmatriculat pentru a ne arăta  identitatea.
Delia

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi totuşi…

In zadar ne fură gândul
în zadar ne fură grâul
în zadar ne fură  portul…
în zadar ne fură lemnul
în zadar ne fură somnul
în zadar ei cred că suntem
şi ne-amestecă cu râia
şi totuşi…
In zadar ei trec Carpaţii,
Dunărea şi omenirea,
nu ne pot fura mulţimea,
noi suntem în locul nostru
de aur şi de lumină

Dimensiunea adevărului e sculptura gândului tău, mreaja de lumină care te înconjoară…

 

La olărie

Mi-am încăput în sine şi în grai diversificat, vreau să mă învârtesc  ca într-o olărie, sa mă  cizelez, până devin perfect, expus frumuseţii. Dragostea mea pentru olărie a luat fiinţă cu speranţa de a fi perfect.Sunt, la toate colţurile puţin alambicat, trebuie să rămân concis, să reverberez în scop umanitar, fratern.
O, ce fericit sunt la olărie ! Eu care puteam să abdic de la orice frunte senină a gândului şi să mărşăluiesc din întrebare în întrebare…
La olărie, în timp ce mă cizelam, mă întrebam cât cuvânt pot să am, câtă ordine.
Ies din olărie pentru prietenul meu, pentru a-i încălzi speranţa.
Sunt în indicatorul de siguranţă al spaţiului mă frământ ca lutul. Puterea lutului stă în mine, am fost frământat, perfectat, omologat în târgul de oale. O, ce înfrumuseţat sunt de arta gândului…
Sunt, în toamna asta prea aprins de dragoste şi de reformă spirituală, îngândurat pe drumurile cu ceaţă şi revelaţii… Sunt ulcior… se depun ofrande şi se merge la Templu…
Mă marchez Doamne în Templul ăsta în care am fost adus purtând ofrandele omului pentru Tine. Pentru a-ţi da sufletul nostru. Eu le primesc sacrificiul pentru a-i aduce la Tine, a-i vindeca, trezi din ţesătura lor grunjoasă.
Sunt ulcior pe drum de ţară, mă deschid pentru a-i primi şi pe ceilalţi, am căpătat noi energii de adunare a ofrandelor.
Si toate astea pentru a deveni mai bun.
Pot să duc povara sacrificiilor celorlalţi, să mă întorc, să mai iau, să fac acest transport, sarcină pe care trebuie s-o duc la capăt. Căci puterea de a fi ai ogoarelor  s-a diminuat. Trebuie sa fim din nou ai noştri, să ne coacem pâinea aşa cum ştim.
Trebuie, Doamne, să refaci fibra omului nostru… Adevărul neamului nu poate fi uitat.
Ne chemi la arme ? La armele Gândului ? Te salut dintr-un rând al meu pe care mi l-ai permis.Nu pot să uit graiul în care m-am trezit dimineaţa, lupt, ei sunt din Grădina noastră. Doamne, ce treaz sunt pentru a Te vedea, vreau să ştii totul despre mine, cum ma învârt la olărie şi mă usuc la soare. Apoi, parcă am faţa Ta, doar Faţa…O, cât am ars la olărie…cât am trecut prin focul arderii, uscării, cizelării şi acum am Faţa Ta.
 
 

Focul diminetii din cuvant

Maria Manzala

Maria Manzala

Am cunoscut-o în anul 2003, la o festivitate de premiere literară care avea loc la Primărie. Atunci am luat un premiu pentru cartea de eseuri  Anotimpul secret. Doamna Maria Mânzală, căci despre dânsa e vorba, s-a apropiat şi m-a fotografiat. Nu am dat importanţă. Ne-am revăzut mai târziu, mi-a dat fotografia, iar în 2006 m-a rugat să particip la un eveniment şcolar, să vorbesc copiilor despre Primăvara europeană. A fost o întâlnire spontană, de suflet.
Profesor la Palatul copiilor Buzău, catedra de creaţie cinematografică şi fotografică, Maria Mânzală are o activitate didactică prodigioasă, cu foarte multe premii în ţară, autor a numeroase filme documentare ,-  Ion Creangă – un material didactic bun,sau filmul DL. Goe, reportaje despre etnografie şi folclor, acţiuni cultural-educative. Oricât ar părea de surprinzător, deşi s-a exprimat în film, fotografie, continuă să se definească în poeme descriindu-şi aspiraţiile spirituale.
Despre volumul de versuri Vocea iubirii – iubiri nestinse, am scris: Spre deosebire de acei poeţi care  aproape te agresează, te rănesc cu metafore greoaie  şi stil alambicat, Maria Mânzală îţi dă un suflu de iubire şi pace ca şi când trebuie să uiţi tot ce te-a durut şi să reflectezi numai la ceea ce este frumos şi divin. Trăieşte  într-un fel de suveranitate cu timpul, fiinţa, scopul întregii existenţe fiind  universalitatea omului… Poeta mai are multe de spus, de desluşit taine, percepe timpul ca pe o mare instruire pentru adevăr, cu luminări spirituale ancestrale, răspândite din sine către spaţiu.
Este permanent în faţa unui urcuş, îl priveşte, ştie că e greu, dar nu se lasă. Motivul – iubirea de artă o face să fie dârză şi poetică. Un om care crede în cuvânt, lumină divină nu poate să renunţe.
Nu trebuie să vorbim doar despre genii –  chiar si geniile au relativitatea lor –  trebuie să vorbim şi despre artizani ai cuvântului pentru că aşa putem deveni mai buni, susţinând, apropiind, înţelegând pe cei care vor să facă lucruri deosebite.
Maria Mânzală semnează,iată, un nou volum de poeme Rostiri tainice  în care reuşeşte, tocmai prin acel urcuş  să aducă la suprafaţă zăgazurile tainice ale sufletului său. Deşi în acest volum amplifică starea de nelinişte,  tandreţea împăcării este cea care luminează spiritul.
Poziţionată uneori în cadrul pastoral  – Satul răpus de atâta roadă/doarme dus…/la pieptul nopţii/…iese apoi din acest spaţiu, tinde spre cosmic privind cum – ciocanele zeilor/ ţintuiesc stelele din bolta de sus/Agăţat în Pomul Cunoaşterii/sufletul meu săgetează spre ziua dintâi (Începutul).
Alteori furtuna gândului creşte – Cer,stele, cosmos, sau lanul plini cu maci roşii …Croim înaltul cer cu stele/ şi-al nostru dulce cosmic râu/ în lanul plin cu macii roşii/ şi spice galbene de grâu…(Vis)
Toate frâng poarta nemuririi,deşi, în Metamorfoze  are  sufletul peticit,  absorbit de melancolie.
Poemul  Zbor  este categoric  de dragoste, poeta fiind implicată  ferm…Zbor, ca un stol/ la plural înaintez/ spre Cercul Polar/Mi-e frig şi ar fi în van/ să mă întorc acum/ când totul e alb şi am/ aripi muşcate de dor/ şi de gerul polar…nu-mi pasă că mâine/ e Judecata de Apoi/ cât suntem şi trăim/ eu şi tu…doi câte doi
Rostirile tainice ale Mariei Mânzală continua în Compoziţie Eu pot, doar în rimă/ încet  să mă răsfrâng…în vers,în strofă pură/ zidesc…o găsim parcă într-o uşoară izolare, dar nu una dramatică,  ci zidesc al firii gând…golindu-se de acea condamnare, urcând pe firul gândului, pentru că atunci va fi mai simetrică. Este o dorinţă exprimată într-un fel aprig, de evadare.
Contemplare, linişte şi lirism  în Avânt– fiinţa desluşită prin tăceri – Îmi bate iarna în suflet/iar toamna îşi leagănă/ pe lungile cărări ale verii /ruginitele-i urări…În focul dimineţii din cuvânt/ vom arde gheaţa vieţii în alint/ şi vei afla aprinsă/ întreagă,neatinsă/iubirea noastră ninsă.
Sentiment de libertate interioară,extindere… în Dor singuratic, Albele iubiri,dar în permanentă legătură cu  infinitul, pentru că toate trăirile poetei se acumulează, însumează şi irump astfel… infometată mă apropii de spaţiul albastrului nepătat (Pomul singuratatii)
Maria Mânzală are o poezie pe care ţi-e dor s-o citeşti in Satul rapus de atata roada…, să priveşti natura, tumultul cosmic. Ne putem opri să gustăm poezia astfel.
Iubirea mea pentru cuvânt se materializează în a crede, susţine pe cei ce iubesc cuvântul.

 

Ograda

Port povara lumii şi a stelelor, dar îmi place. Si ce e mai frumos decât să porţi povara lumii şi a stelelor? Să  te lasi vrăjit de tot ce este în ogradă?
Am circulat şi eu prin ea ca orice ins, am dat firimituri la găini, am privit cocoşul şi în sinea mea răzbea mai aprig dorinţa de bine şi frumos. Să calci bătătura cu fulgi…
Ograda trebuie vorbită, spălată, acoperită de gânduri nobile. În ogradă găseşti istoria lumii omeneşti, acolo vieţuieste,  se hrăneste, îşi spăla cearşafurile şi se aşeaza sub grindă ca să se odihnească. Am trecut de atâtea ori prin grădina omului şi m-am proptit de garduri…
M-am trezit în ogradă în zori şi m-am umplut de foşnetul ei, am pus lucrurile cap la cap, să mă adap din această locuinţă pământească. E ograda omului, culcuşul lui. Ograda e prilejul de a face fericit Cuvântul, pe mine însămi, pentru că am umblat desculţ prin ea.
Este clar – locul copilăriei nu poate fi abandonat, acolo am căpătat definiţii. Ce mai pot spune în veacul ăsta pe care nu ştiu dacă să-l numesc de singurătate sau de apropiere? Aş vrea să fie apropiere, gânduri bune,nu vreau să mă simt singur într-un veac luminos, pe care l-am ştiut, am vrut să-l arat. Nu, nu e veacul singurătăţii, e veacul apropierii.
Trebuie să merg să sărut Omul încă o dată. Vreau să descriu mirajul lui, ograda în care s-a născut.     Ploaia…
Ştiu, ploaia şi cu mine, eu cu ploia, ce mai contează? Am fost împreună, a fost bine, în ploaie, pe văi şi dealuri, eram eu, dezlegat de orice constrângere umană. Eram in ograda…
Nu te opri graţie divină să-mi dai mustul tău, amestecul de bine. E bine să grăim adevărul chiar dacă nu ştim decât foarte puţin despre el, e bine să grăim pentru a avea ograda aproape. M-am educat în spiritul unui adevăr pe care trebuia să-l cunosc, nu puteam să vieţuiesc altfel. Eram în toată această lume mai puţin obosit dacă ştiam adevărul.
Bună ziua, Adevărule… Sunt eu, mi-e dor de tine şi de Cuşma Ta.
Iunie,2013