Confesiunea strigătului meu

Mi-e teamă că nu pot să termin fiinţa care sunt. Trebuie să particip la alegerea Insului nostru. Da, răsăritul mi-a expus factorii lui, mi-a animat fiinţa, credinţa, adăpostul. Poate uneori furia de a trăi şi a crede în această lume este aberantă, dar ce pot face? Nu trebuie să trebăluisc în ea? Să mai dau cu mătura şi să şterg geamurile? M-am spălat ca pe un obiect şi am aranjat lenjeria. O, cât de vârtos m-am strecurat în om ca să-i trăiesc efectul, chemarea. Abia acum lumea poate fi răscumpărată, după mii de ani. Infiltrat cum sunt în această răscumpărare mă zbat, trezesc acoperişuri noi pe care vom sta. Trebuie să ţin aproape ograda, să-mi pot permite avântul ei. Să-mi configurez o haină cu care să umblu. Trec din mine, păşesc peste lume în vârful picioarelor şi am mai multă credinţă. Voi face confesiunea strigătului meu.
Rămânem dominaţi de dragostea de aproape. Dintr-o dată mi-e sete de rai, trebuie să-l gust. Dintr-un Ochi de lumină se pregăteşte totul. Nu pot să exist fără privitorii mei, fără ataşament stelar. Fără sonetele vibraţiilor luminii.
Am vrut să cunosc adevărul zilelor şi spuselor noastre şi m-am unduit pe unde am putut… Nu e uşor să te ridici la nivelul unui om şi să-i exerciţi meseria de a exista. Să stai aproape şi să te mulţumeşti cu puţin, uneori cu lacrimi şi fără niciun răspuns…
Dumnezeu trebuie să fie aici ca în Patria Sa. Rămânem pe pământ ca să-I clădim Istoria oricât ar fi de dureros.
M-am zvârcolit în durere, dar sunt mai purificat, încrezător că lumea nu se poate sfârşi decât în metalul preţios al Domnului. O, Doamne… Domnul Meu… m-am trezit cu o iubire înspirată de univers şi fiinţele lângă care stau şi plâng. Ştiu ce trebuie să fac acum, ştiu…
Voi face un cerc de lumină pentru că vei  coborî… Vei sta în acest cerc protejat. Altfel nu se poate. Aş vrea să-Ţi chem toţii Fiii aproape, să Te vadă. Toată lumea care este şi nu mai este trebuie să guste Chipul Tău dulce şi fără sfârşit. Fără să plătească tribut durerii. Nu m-aş fi ridicat în această lume atât de mult dacă nu aş fi crezut în ea şi în Tine. Uneori speranţa se trezeşte mai încet sau poate ultima, dar se trezeşte.

Cum să nu ne preocupăm de fiinţa aceasta moale şi să-i privim pământescul chip? Vom turna lumini de păpădie peste întreg ţinutul, peste grădinile de zarzavat.
Am cufundat în mine atâta lume şi i-am citit chipul. Era confortul meu sufletesc să spun, să cred, să lupt. Doamne, mă pot aduna să schimb câteva cuvinte cu Tine, să privim fasolea şi să orânduim lumea. Vreau să stau şi să respir sub neamul ăsta umbros, să mă umplu de vietatea lui absolută. Da, pentru a fi în patima Adevărului trebuie să fim izbăviţi.
Nu, lumea nu a fost orânduită ca un nor de ploaie şi păienjenişuri, ci cu dragoste şi efect. Cu strigăt de durere atunci când s-a lăsat întunericul peste ea şi a gemut.(…si Tatal,2013)

Advertisements

Posted on November 12, 2013, in literatura. Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: