Monthly Archives: November 2013

Grozăviile pătrunderii în elogiu

Iubirea pustiului rusesc m-a dus cu gândul la Cloşca cu puii de aur. Voi umple acest pustiu cu  mine ca s-o dobândim. Cloşca trezeşte noi rapoarte de acuzaţii, timbre de ţinut istoric, valabilitate absolută la eternitate. Ne-am putea reveni, dar să fim foarte dotaţi. Să avem tovărăşie cu pescăruşii lui Cehov. Puii de aur şcolarizaţi curg la balşoi teatr. Ne temem de un spectacol prea acerb pe această mare scenă a lumii. Cloşca e în formă pentru că a fost întreţinută cu vodcă şi ciorbă de varză.Ne-am socializat şi tot degeaba. Cloşca nu s-a întors. E  furie naţională, nu alta. Iar noi rămânem cu cotcodăceala.
Ne vom înfiinţa la ieşirea teatrului şi vom fura plăcerea de pe chipurile spectatorilor. Adevărul e că ne temem de aplauze.
Misterul Cloştii umblă prin văile noastre. Totuşi, trăită în indiferenţă de neam, Cloşca se va supune. Se lasă moale pe cerdacul de natură opusă.
Cloşca are refugiu demult supus dezbaterii. Acum şi pentru tot restul vieţii ne reţinem de la aventuri naţionale. Dacă Marea Neagră e un lac rusesc noi ce suntem ?
Ne temem de viitor ca de un mare secret.
Faci istorie dintr-un sentiment de aprigă consfătuire. Vom obţine Cloşca cu infinte materializări. Am fost în extrema laşităţii, sper că nu mai suntem. Oh, nevolnicia începutului se secol…
(Fragment din volumul Azi vom trece Rubiconul, 2007)

Advertisements

Confesiunea strigătului meu

Mi-e teamă că nu pot să termin fiinţa care sunt. Trebuie să particip la alegerea Insului nostru. Da, răsăritul mi-a expus factorii lui, mi-a animat fiinţa, credinţa, adăpostul. Poate uneori furia de a trăi şi a crede în această lume este aberantă, dar ce pot face? Nu trebuie să trebăluisc în ea? Să mai dau cu mătura şi să şterg geamurile? M-am spălat ca pe un obiect şi am aranjat lenjeria. O, cât de vârtos m-am strecurat în om ca să-i trăiesc efectul, chemarea. Abia acum lumea poate fi răscumpărată, după mii de ani. Infiltrat cum sunt în această răscumpărare mă zbat, trezesc acoperişuri noi pe care vom sta. Trebuie să ţin aproape ograda, să-mi pot permite avântul ei. Să-mi configurez o haină cu care să umblu. Trec din mine, păşesc peste lume în vârful picioarelor şi am mai multă credinţă. Voi face confesiunea strigătului meu.
Rămânem dominaţi de dragostea de aproape. Dintr-o dată mi-e sete de rai, trebuie să-l gust. Dintr-un Ochi de lumină se pregăteşte totul. Nu pot să exist fără privitorii mei, fără ataşament stelar. Fără sonetele vibraţiilor luminii.
Am vrut să cunosc adevărul zilelor şi spuselor noastre şi m-am unduit pe unde am putut… Nu e uşor să te ridici la nivelul unui om şi să-i exerciţi meseria de a exista. Să stai aproape şi să te mulţumeşti cu puţin, uneori cu lacrimi şi fără niciun răspuns…
Dumnezeu trebuie să fie aici ca în Patria Sa. Rămânem pe pământ ca să-I clădim Istoria oricât ar fi de dureros.
M-am zvârcolit în durere, dar sunt mai purificat, încrezător că lumea nu se poate sfârşi decât în metalul preţios al Domnului. O, Doamne… Domnul Meu… m-am trezit cu o iubire înspirată de univers şi fiinţele lângă care stau şi plâng. Ştiu ce trebuie să fac acum, ştiu…
Voi face un cerc de lumină pentru că vei  coborî… Vei sta în acest cerc protejat. Altfel nu se poate. Aş vrea să-Ţi chem toţii Fiii aproape, să Te vadă. Toată lumea care este şi nu mai este trebuie să guste Chipul Tău dulce şi fără sfârşit. Fără să plătească tribut durerii. Nu m-aş fi ridicat în această lume atât de mult dacă nu aş fi crezut în ea şi în Tine. Uneori speranţa se trezeşte mai încet sau poate ultima, dar se trezeşte.

Cum să nu ne preocupăm de fiinţa aceasta moale şi să-i privim pământescul chip? Vom turna lumini de păpădie peste întreg ţinutul, peste grădinile de zarzavat.
Am cufundat în mine atâta lume şi i-am citit chipul. Era confortul meu sufletesc să spun, să cred, să lupt. Doamne, mă pot aduna să schimb câteva cuvinte cu Tine, să privim fasolea şi să orânduim lumea. Vreau să stau şi să respir sub neamul ăsta umbros, să mă umplu de vietatea lui absolută. Da, pentru a fi în patima Adevărului trebuie să fim izbăviţi.
Nu, lumea nu a fost orânduită ca un nor de ploaie şi păienjenişuri, ci cu dragoste şi efect. Cu strigăt de durere atunci când s-a lăsat întunericul peste ea şi a gemut.(…si Tatal,2013)

Amurg de toamnă

Noi suntem şi ne gândim la vreme
s-o stropim cu belşug şi cu poeme
 
E vreme bună.Drum la Tisău. Mai întâi servim fructe de pădure şi o ţuică, după care, luăm câinii şi plecăm la pădure să culegem mere,pere, nuci…
Pădurile Tisăului sunt cufundate în aerul toamnei, nemişcate parcă. Nu se aude decât glasul nostru şi al câinilor care aleargă, se joacă. E o bucurie nemăsurată pe ei.Şi o nebunie pentru  noi de a trăi natura. Departe de lume şi de orice vrajbă socială. Trecem râul, coborâm în râpe, ajungem pe coline. Satul a rămas undeva, departe. Câinii intră prin desişuri – zborul unei păsări îi fac mai atenţi şi agili. Se furnică apoi pe lângă noi. Ne oprim în  poiană, culegem mere roşii. Asta e compunerea vieţii mele  – la cules de mere.
Ne afundăm în pădure, cercetăm ruinele unei  vechi aşezări, probabil  o fortificaţie. Pădurea e ca o vrajă, tăcută, înmierită de dulcele glas al toamnei şi al roadelor. Ne supunem emoţiei de a fi, de a  construi un loc  numai al nostru, fără ogradă, fără nimic. Doar o dulce întrepătrundere cu natura.Foşnetul frunzelor se aude tainic…se lasă o ceaţă străvezie… Sub pâlcurile de aluni răscolim prin stratul gros de frunze după alune. Veveriţele au dat însă năvală mai înainte, găsim câte una ici-colo. Ne dezmierdăm  cu poroambe, bruma căzută acum câteva zile le-a transformat într-un deliciu ce se asociază de minune cu o ţuică de prună. Toamna îşi încheie stagiunea cu ultimul spectacol numit răvăşitul nucilor.
Stăm pe culmile umede şi râdem.Cu mirosul ăsta de toamnă ne putem apropia de zei. Apoi o luăm pe alte cărări până în amurg. Amurg de toamnă… e poezie în toată regula.  Şi o ispită.

P1030914