Monthly Archives: July 2013

Divina noastră republică

Agonia socială continuă într-un ritm dureros şi lipsit de orice viziune relativă.
Totuşi, depinde de unde priveşti această agonie. Peregrinând prin ţară, mi-am dat seama( a câta oară?) că trăim în Românii diferite –  unii ca în Infernul lui Dante, alţii ca  în Paradis.
Şi tot ni se pare că mai e ceva de aşteptat, îmbunătăţit. O aşteptare de 23 de ani cu  un bilanţ trist al nivelului de trai. Sărăcii au devenit tot mai săraci iar bogaţii tot mai bogaţi. Asta e reforma. Povara reformei a cazut pe  nevoiaşi,  ei trebuie să îndure, să plătească cel mai mult. Ei sunt permanent reformaţi. Corupţia nu. Dacă amărâtul are două pâini, îi laşi doar una, cealaltă trebuie să meargă nu la un  alt amărât, ci la corupt.
Nu, nu poţi să te mai trezeşti într-o asemenea republică săracă şi coruptă, falsă şi fără pâine. Nu mai poţi s-o întreţii, să ai încredere în ea. E alterată de minciună. E atâta circ, o comedie nu alta. Cu personaje ciudate, controversate,  împopoţonate, sătule de bine şi de bani publici, bârfind şi râzând fără noimă în public, de parcă publicul asta aşteaptă. Republica e uluitor de fantastică pentru neamuri, prieteni, funcţii… Restul…la reformă…Reforme făcute la grămadă, punându-se peceta şi pe oameni nevinovaţi, dar obligaţi să ţină în spate pe aleşii naţiei, afacerile, interesele, funcţiile şi averile lor.
Unde e reforma care să apere valoarea şi cinstea aşa cum s-a promis ? – nu întreabă nimeni, mereu reformă  ca să meargă statul bine. Statul fiind cine ? – nu, nu cetăţeanul de rând, el nu mai are stat, el e pe drumuri, împins afară din societate şi din ţară.
Şi nu ne oprim aici. Divina noastră republica nu mai e republică, ci doar o stare a lăcomiei şi corupţiei. Să fie oare ultimul mandat al republicii ?
Această mitică naţiune, dulcele neam şi plaiurile lui  se duc la vale…
Din păcate, adevărata reformă nu a venit… Nu încă.

Advertisements

Castelul Peleş – frumuseţe şi tandreţe

Sunt locuri pe care uneori doreşti să le revezi cu aceeaşi încântare. Un astfel de loc este  şi Castelul  Peleş, reşedinţa de vară a regilor României  –  încărcat de istorie dar şi de tandreţe. Tandreţea, da, este senzaţia pe care am avut-o prima oară când l-am văzut.  Şi o istorie retrăită pe coridoarele cu lambriuri din lemn de nuc.

Îţi porţi paşii în şoapte, armonie cu tine şi cu istoria. Cu regii tăi. Interioarele au ceva dulce,mângâietor, şi tot vrei să te plimbi… să priveşti statuetele, picturile, vitraliile, fiecare cu o istorie proprie, originalitate. Sala Florentină, Maură, Salonul turcesc…biroul Regelui, biblioteca şi multe altele care îţi farmecă spiritul.  Sentimentul nu e doar de istorie, ci şi de rădăcină, eşti şi tu un liant, nu eşti singur.

Devii un pic avar, egoist, asta e istoria ta, tu o trăieşti altfel, nu  imparţial. Te cufunzi, te regăseşti… Nu, nu e nimic   megaloman, sfidător… Nu eşti agresat de opulenţă.

Sala armelor m-a vrăjit la fel de mult, sau poate cel mai mult – piese diferite, din vremuri diferite,ţări diferite, armuri… E un deliciu să le priveşti. Şi, undeva deasupra Nihil Sine Deo. Da, aşa e. Nihil Sine Deo. Aşa ne întregim, trăind istoria, reamintind-o. Fără a privi cu frică, ostentaţie.

Munţii – cu crestele  pierdute în aburii cerului, sunt ca în poveştile cu Heidi. O, muntele e viu, viu…Alei relaxante, statui din piatră care mie îmi amintesc de sculpturile lui Michelangelo, de  agonia şi extazul  frumosului.

Şi nu departe – Castelul Cantacuzino din Buşteni – tăcut,  misterios şi cu  o istorie foarte captivantă.

P1030634

 

 

 

 

 

 

 

P1030654

 

 

 

 

 

 

 

P1030659

 

 

 

 

 

 

 

P1030648

 

 

 

 

 

 

 

Regina Elisabeta a Romaniei

Regina Elisabeta a Romaniei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

P1030661

 

 

 

 

 

 

 

 

Castelul Cantacuzino

Castelul Cantacuzino

 

 

 

 

 

 

 

 

 

P1030671

 

În grâu

Am fost în grâu. Cerul, cu norişori albi, aruncă lumini magice peste dealul Istriţa. Culmile adevărului par a fi aici. Am vorbit cu omul, l-am ascultat şi m-am aplecat în faţa privirii lui. Omul din ogradă. Am stat  sub vişini şi am împărţit gândul, durerea. Nu mai are speranţă, nu mai poate schimba nimic. Strigătul lui a fost, este inutil.Trăieşte într-un neam obidit… deşi nu înţelege. Au suferit strămoşii lui, dar şi el, şi el de ce ?

Am adunat grâu pentru că aşa e tradiţia, flori de câmp şi maci.
Culegând grâu a început să picure. Sunt în grâu, am nevoie de poezie, de dragoste universală. Merg pe drum de ţară, printre culturi.
Da, în grâu, în eterna poveste a lumii. Lumea pe care o ascult, povestesc. Stau cu ea în gând tot timpul.Am actualizat dorinţa de a fi, a vorbi…
Trec peste câmpuri, e nemurirea de a trăi şi cu celălalt. Nu trebuie să fim prea nobili pentru a gusta adevărul, trebuie să fim simpli.
În grâu stau să povestesc, în grâu sunt reuniunile noastre. Da, e linişte în cămările noastre, ne putem uita la noi şi retuşa. Am văzut puţul din care beam apă şi mă săturam. Câtă poveste are şi puţul ăsta… cât am ars de sete lângă uluc… şi-am tras găleţile pline cu apă pentru a mă adăpa (acum parcă mă aplec spre puţurile cu lumină pentru a-mi scoate fraţii la suprafaţă). Era o fericire să fug la puţ… şi azi mi-e sete când îl văd.
Da, puţul face parte din aspiraţia mea la adevăr. Grădina în care îmi trăiam visurile… Nu, nu am vândut nimic din cugetul copilăriei, locul în care am fiert, zăbovit… Acesta e locul, dar nu mă pot apropia foarte mult căci tresar de durere.
Curtea cu flori, viţă de vie, pomi şi eu – eu singurul vinovat al acestui univers.Eu trăiam acolo şi mă căţăram pe crengile copacilor pentru a mă ridica în infinit. Când eram sus,  trăiam visul învingătorului. Da, sunt alimentat cu viţa nobilă, i-am gustat seva, nu pot fi altfel.
Doamne, trebuie să ştii de mine, ce am făcut zilele acestea, pe unde am fost. M-am plimbat în grâu şi în nemurire. Neamul e încă în mine nu am abandonat nimic, îi port glia, opinca, durerea.Nu aş putea să nu-ţi iubesc neamul, să nu mă jertfesc pentu el.
Se lasă seara, vraja naturii mă îmbie să trăiesc fiecare respiraţie a naturii. Sunt blând, înseninat de lumina care scaldă dealul Istriţa. Am călcat locul copilăriei cu setea gândurilor din mine.
Trebuie să povestesc din nou, sunt prea însetat de grâu şi lumina dealului