Monthly Archives: June 2013

Deflagraţia singurătăţii

Gândeam în efortul unei mari singurătăţi la aspectul raselor. Iubirea de rasă s-a conceput într-o călătorie când am vrut să fug de singurătate, de bizarul întregii lumi. Drumurile păreau de neînvins şi eu însămi la fel…Revezi însă forţa de a iubi şi trăi, de a te compune lângă orice om, indiferent de culoarea lui.

Mi-a trebuit timp să uit cotidianul în care am purtat false victorii.M-am închis în mine şi am trăit cu gând minuscul revărsarea de cadre.Nu vreau nobleţe, vreau singurătatea călătorului, arma cu care să înving privirea piezişă. Apoi s-a relevat o opţiune de iubire – am considerat că pot să mă întind în iubirea de rasă, să uit deşănţata intoleranţă.
Am încetinit mersul să văd pe ce drum o apuc. Merg în rând cu mici taurine. Se lasă apusul…drumul nostru continuă. O nevoie de solitudine asteroidă, dar camuflată. Singurătatea mi-a adus marea iubire a toleranţei, omogenitate cu rasele. Omul e o singură rasă… nu-ţi trebuie reforme, ci doar să priveşti în interior şi să accepţi. Alte lucruri putem să le iubim preventiv, dar nu asta.

Umbli pe drum şi visezi la o iubire care să te lege de toate celelalte vietăţi. Cine nu crede că iubirea poate începe pe drumurile pustii ? Iubirea de rasă trebuie să fie principala cauză a mulţimii. Aş vrea să adaug câteva cuvinte : în umbră să pregătesc istorii.
Desăvârşirea emoţiei de rasă… ne aşternem în comunicări de specie, cum suntem noi…Ne învârtim într-un crescendo al emoţiei, desecretizare colectivă. E ca atunci când te trezeşti într-o extensie a fiinţei, a superbei raţiuni de a te autointimida.
Sunt ostentativ cu progresul şi materia  bolnavă, dar aservit aproapelui meu.

E firesc să trăiesc cu convingeri sacre, să preiau înfrângerea urii de rasă. Nu am să pot să încap niciodată în această ură.
Daţi-mi voie să salut sentinţa de apropiere cu orice om. Freamătă câmpul şi ne adună. Nu sunt un conferenţiar, dar îmi doresc pacea.
Intrăm în competiţie de vindecare, vuiet de înălţime şi colaborare. Da, vreau să mă dedic organizării timpului. Să uit cuibul de vulturi, ampla mişcare de demitizare a omului.(Azi vom trece Rubiconul,CorectBooks)

Advertisements

Oraşul de sub timp

În vara asta trebuie să colaborez cu Începutul. Cu florile de salcâm.

Văd oraşul acela… Acolo voi fi. Voi exista. Voi aduce lumea mea. Vom crea noi forme ale omenirii. Acum fraţii sunt sub timp, mă mândresc şi aştept clipa să intru în oraş.

Aşadar, am ajuns într-un oraş care este subteran, fără soare, cu o lumină roşiatică, străzi înguste şi pavate, fără niciun chip. Există însă un pavilion în care trebuie să mă închid şi să-mi schimb hainele. Să-mi pun măsurile, centura de siguranţă pentru a mă vedea şi auzi cu ceilalţi. E oraşul ascuns sub timp. Există tendinţa de a mă uita spre mine, dar asta e o chestiune de veşnicie, activez mereu în anumite părţi de timp şi spaţiu.

Mă văd muncind foarte mult în pavilionul din oraş, alimentez centrul pornirii şi venirii spre mine. Gândul are o anumită temperatură, variaţii ale ei,nu sunt singur pentru că sunt legat absolut de toată lumea mea. Definesc la o masă manualul conceptului, sunt fericit, vorbesc. Răspund, aud tot ce se petrece acolo.

Figurile din lumea mea nu seamănă cu figurile anotimpurilor.

(fragment din FIII GANDULUI)

Muzică în camera cu viori

Scriu din cuibul meu literar şi vesel. Mă extaziez în forţa cuvintelor, cu speranţa în lumină, poezie, oameni frumoşi care au ceva de spus şi o spun tandru. Cuibul meu are intimitatea cuvintelor. Ce să-ţi doreşti mai mult decât să iubeşti oamenii şi să devii mai bun? În cuibul literelor e molcom, stau bine aşezat ca să-mi pot desfăşura armonia sufletească. Să încep o nouă eroină care sunt eu. Da, pot fi o nouă eroină, port arma gândirii, cuvântului, iubirii şi nu mă las de toate astea chiar dacă aş vrea. Petecul acesta de lume a fost mult timp uitat, trebuie renăscut de noi prin cuvinte.

… Să laşi mărturie Cuvântul şi starea Lui. Încăperea în care  am cunoscut Cuvântul era plină de Lumină şi Adevăr. Aşa e şi acum, nu mă pot depărta. Sunt antrenat în Râurile Cunoaşterii şi nu mă tem. Nu mă gândesc decât la începutul care va urma.

O istorie de o vară, dar şi de o mie de ani căci l-am văzut pe Tatăl meu purtând Cuşma.  Plouă. E muzică în camera cu viori. Sunt fericit…

Mi-am odihnit glasul pentru că  vin  porumbeii … Nu am zidit Cuvântul ca să-mi fie teamă. Vreau să dăruiesc totul numai să rămân în Glasul Domnului. Ne uităm cum toate se ostoiesc în propria cenuşă şi  continuăm să ne gândim doar la noi.

Pentru a ne găsi liniştea trebuie să fim altruişti.

Vântul apropierii de om

O, mai am de pătimit alături de fiinţele din aşezare şi umpluturile lor. Nu mă pot apropia de mulţime dacă nu am glasul ei, dacă nu mănânc ca ea… Şi ce frumos, să fii asemuit, dar să fii altul.

Trăiesc în vântul apropierii de om, călătoresc peste mii de spaţii şi mii de ani. O, Doamne, toate cerurile Tale sunt divine ! Trebuie să trăieşti, să vii mai aproape de om, să îl respiri şi să te respire. Să începem o nouă zi împreună, să călcăm timpul şi caldarâmul la fel. Sunt sigură că fratele meu va povesti foarte multe despre mine. Am trăit în şoşoni, dar şi în pantofi eleganţi, deşi mereu m-am visat desculţ. Nu trebuie să începem ziua  fără a ne întreba dacă putem să ne mântuim sau nu. Fără a ne căi.
În cercetarea fratelui tău trebuie să fii omonim. O să rescriem istoria, dar ce-i drept, foarte dureros.
Căutarea străbunilor a fost un eveniment frumos, m-au completat aceste fiinţe despre care vorbesc şi cărora le datorez emoţie, timp… În viitor ne vom apropia şi mai mult unii de ceilalţi… Trebuie să trăiesc ca un om pasionat şi vizibil. Aluatul stelelor se mişcă în mine, mă împinge afară, mă face să vorbesc. Sunt un om pasionat şi cu virtuţi stelare.
Pasionat şi vizibil. Plus farmecul alimentat. Îndărătul meu stă opoziţia leşinată de propriile vorbe şi coşmarurile în care le meşteşugăreşte.
Trecerea timpului poate fi privită şi tot ce este altruist în materia stelară. Cu ce ieşim în calea adevărului? Cu pasiunea. Suntem împuterniciţi să creăm o nouă societate şi s-o sărbătorim arătând trupurile noastre. Societatea de care vorbim este convieţuitoare.
Nu ştiam că stau în aşezare, dar mă vindec în folosul umanităţii. Fiinţele din aşezare m-au pornit spre lume şi m-au învăţat să însămânţez pământul. M-au dus la cules,  am frământat pământul pentru a lipi căsuţa. Cu ele am flămânzit şi am sperat în ziua de mâine. Nu există deosebiri între mine şi omul simplu. Este clar că omul simplu este mentorul meu. Şi poate cel care mă va îngriji atunci când opincile mi se vor rupe.
Îmi plâng strămoşii pentru că au orânduit această vatră, în creşterea mea a fost seva lor, ei au alergat spre mine şi mi-au dat torţa nemuririi neamului. Nu o să plec din acest ţinut care îmi face surâsul atât de blând, nu.
(fragment Fiul din copcă ,CorectBooks)