Monthly Archives: January 2013

Negustorii lumii

Îşi pun haină  scumpă şi ne vizitează. Vin la noi cu idei de reformă, condiţii. Se aşează în divanele corupţiei căci şi ei au îngrijit-o, ţesălat-o, adăpat-o. Au, deci, toată râvna pentru ea. Ne farmecă cu plinul gândirii lor despre economie şi mai ales sărăcie, fac estimări pentru popor. Cum trebuie să muncim, cât să mâncăm, să învăţăm, să ne tratăm.Nu ai voie să nu te încadrezi în prognozele lor. Suntem o marfă mereu evaluată, fiecare individ trebuie să fie un fel de indicator de performanţă ca să existe. Nu ducem lipsă de astfel de lucruri, dar din păcate toate aceste estimări,reforme, integrări,nu au adus o viaţă mai bună. Au creat doar senzaţii – că ar fi bine –  şi o sărăcie mult mai mare.
Stăm la masa noastră strâmbă, fără picioare şi facem pe inocenţii –  unde e corupţia? S-o stârpim, chiar vrem s-o stârpim. În fine, vorba Ecclesiastului:” Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, si ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare”.
Nu vreau să trăiesc în această ţară ca o victimă a corupţiei, ci cu demnitate. Nu prognozat, măsurat mereu în cifre, taxe şi impozite, gâtuit de un viitor sinistru, pentru că avem un pretext:  criza…Criza s-o suporte cine a creat-o. Şi  o întreţine în continuare.
Culmea, se pare că răul cel mai mare nici nu a venit.Staţi aşa, va fi din ce în ce mai rău. Mai rău decât răul în care trăim acum. Ăsta e doar puţin din marele rău. Mai avem de făcut reforme, datorii de plătit, fiecare cetăţean e dator – de ce oare? Dar în divanele corupţiei e tot bine, frumos. Şi s-au înmulţit.
Din nefericire, trăim o viaţă a travestiului şi parcă nu ne vine bine. Să fim şi cu ăia şi cu ăia, dar în cele din urmă, după acest ritual ceremonios ne trezim cât de caraghioşi am fost renunţând la haina noastră.
Nu va merge. Nici acum nici în viitor. Negustorii ăştia sunt prea fermecaţi de arginţi şi resurse naturale. Vremurile negustoriei trebuie să se ducă. Dacă nu, exodul celor săraci şi disperaţi va continua.

Advertisements

Unirea, în graiul de la 1859

 

PRINŢUL GHICA,editura Cartea Româneasca,1982,1984,1986,autor Dana Dumitriu, e o carte pe care am citit-o şi recitit-o cu multă plăcere. Atât de bine scrisă, încât ai senzaţia că istoria se desfăşoară sub ochii tăi, te cheamă lângă ea. Un  extraordinar portret al unei epoci, al Prinţului Ghica, A.I. Cuza, abdicarea lui.
Prinţul Ghica, revoluţionar la 1848, exilat la Constantinopol, devenit bei de Samos,patriot,diplomat desăvârşit,  revine din exil pentru că are de construit o ţară. În lupta ideii de progres, de neam unit,  sunt şi alte nume mari – Rosetti, Alecsandri, Kogălniceanu, Brătianu. În plus,idealurile de la 1848   se cimentau mai mult…Iar N.Bălcescu nu trebuia uitat.
Românii sufereau de o mare nevoie de aşteptare.  A.I. Cuza  putea să împlinească destinul neamului şi să modernizeze ţara.Nu a fost nimic spontan, ci bine gândit, în contextul în care Principatele Române se aflau sub imperii, mai ales  imperiul otoman.
Istoria trebuie arătată chiar şi atunci când doare. S-a crezut intens în Cuza, a fost aşteptat de mulţime cu un entuziasm extraordinar, deşi alesul naţiei  intră în capitala Valahiei foarte posomorât. Şi a promis ca va fi un domn constituţional,fericirea naţiei române. Speranţă, patriotism,ardoare. O naţiune care vroia să iasă din despotismul oriental şi să se revigoreze, îndestulată cu reforme, multe reforme care să o scape de sărăcie, înapoiere… Se vroia demnitate naţională după veacuri de umilinţă.
Unirea fusese întemeiată, dar nu era suficient. Neîndoielnic, Cuza a avut meritul său istoric, dar a avut şi neîmpliniri. Domneau corupţia, mizeria, sărăcia, imoralitatea… “…colonelul Cuza, alesul naţiei,capătă treptat imaginea unui impostor”. Devine, în ochii unora colonelul unei iluzii.
„Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi spre prăbuşirea constituţionalismului…Nici nu ne-am obişnuit bine cu democraţia şi prinţul vrea puterea absolută, regim personal!’’ spune Rosetti.
„…Dacă de secole n-aţi avut altceva de făcut decât să acceptaţi tiranii trimişi de alţii, de data asta trebuie să acceptaţi unul ales şi nu numit…Nu zău, mai bună este o dinastie care îţi dă periodic un produs mai mult sau mai puţin absurd, dar care inspiră respect măcar pentru coroana pe care trebuie s-o poarte…” completează lord Stanley. Brătianu vrea eliminarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ străin.
Ghica e revoltat „…vrea să fie vodă şi în acelaşi timp să nu renunţe la niciuna din pornirile colonelului Cuza.Nu vrea oameni politici, vrea în cabinet prieteni, oameni de casă…” Forţează abdicarea lui Cuza, acuzat de autoritarism, iar în 1866 îl întâmpină cu speranţă la Piteşti pe Prinţul Carol, care va deveni Rege după ce reuşeşte să câştige un război, să facă din Principate o naţiune, un popor, un stat şi un nume- România.

Principele Carol a fost primit cu mare entuziasm. Va distruge abuzurile si va organiza tara, s-a spus.Căci foametea,dezordinea, corupţia pusese stăpânire pe ea.

Înainte de 1989 am avut privilegiul sa-l cunosc pe Prinţul Şerban Ghica,  unul din descendenţii  marii familii de domnitori,  într-o întreprindere – (era inginer, se ocupa de echipa de rugby). I se spunea Prinţul Ghica şi deşi ne aflam în plină perioadă comunistă, de dictatură,de schingiuire sociala, iar atmosfera într-o întreprindere era aşa cum era, acest om de o nobleţe aproape zeiască, era foarte respectat. Nu foarte înalt, vioi, galant,  şi foarte sfătos.  Îi plăcea să povestească… ştia cine este,de unde vine. Nu am auzit pe nimeni ironizându-l.  Sigur,  istoria de după abdicarea Regelui Mihai a fost zbuciumată şi pentru el, a făcut puşcărie, dar ura acelor ani parcă se mai estompase. Sau cel puţin aşa părea.

Azi nu mai avem nici idealuri, nici unire. Avem o ţară dezbinată,  corupţie şi cenuşa democraţiei. Mă simt frustrat că trebuie să trăiesc într-o lume fără idealuri şi fără puţin sacrificiu.

Clipa Eminescu

Eminescu e un poet pe care parcă mereu l-am aşteptat de undeva…şi-l aşteptăm pentru că avem nevoie de acea limbă a poeziei care ne face mai puternici în timp, ne întăreşte rădăcinile cu vuietul geniului. El nu se poate pierde chiar dacă detractorii săi s-au înmulţit. Spunea unul:  ,,ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului,, şi multe alte absurdităţi care-l nedeptăţesc pe poet şi ne revoltă.
Pentru mine Eminescu e o clipă pe care o poţi trăi în diverse moduri şi infinituri. E suficient să răsfoieşti  cartea Dulcea mea Doamnă-Eminul meu iubit –  corespondenţa inedită dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Scrisorile sunt pure, pline de dragoste, dar şi angoase. Nu poţi să nu tresari la cuvintele pe care şi le spuneau… “Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie…? Se potriveşte amorul şi suferinţele noastre cu o lume în care invidia, răutatea domnesc peste tot şi pururea ?“
E suficient…şi ţi se face dor de TOT EMINESCU.
A-l încadra mereu în fel de fel de analize, păreri, dezbateri inutile, îl demitizezi.Nu m-aş putea obişnui cu un Eminescu demitizat. Trăirea pentru el trebuie să fie nouă, proaspătă. Şi să nu aibă goliciunea indivizilor frustraţi.

“Am ajuns în Dealul Copoului, nerăbdători să vizităm gradina,parcul, muzeul… şi mai ales Teiul lui Eminescu. Teiul – parte din geniul Luceafărului poeziei româneşti –  e în chingi, bătrân, dar în floare şi parcă îi poartă geniul în coroană. O mărturie peste timp a iubirii. E  parfum, poezie şi nemurire. Şi nu ne-am putut abţine, am luat câte o frunză din el… Alexandru o studiază, apoi, ca şi când ar fi descoperit o parte din misterul şi spiritualitatea poetului, spune ştrengăreşte: Miroase a Eminescu. Da, totul miroase a Eminescu în Dealul Copoului.
Ne plimbăm în această poezie a naturii, statuilor, geniilor pierdute în vreme, dar al căror spirit tulbură şi azi. În acest loc nu poţi fi indiferent nici măcar un minut. Totul sapă în tine – parfum, flori, nebunie…
Muzeul e dedicat, desigur,tot poetului. Printre multe documente şi fotografii din viaţa şi opera lui, masca mortuară mi s-a părut cea mai cutremurătoare. Chipul lui Eminescu e de un tragism greu de descris”. ( Jurnal).
            …
             Când am intrat în Mormântul lui Agamemnon, (Grecia), am  avut o emoţie atât de puternică şi ciudată încât nu am putut s-o definesc.Mergeam prin mormânt – un colos al arhitecturii antice – şi nu puteam să-mi dau seama unde am mai avut asemenea sentimente… Au trecut câţiva ani ca să am revelaţia conexiunii… Da, în faţa măştii mortuare a lui Mihai Eminescu.
Şi încă ceva:
Eram la Paris,  în Cartierul Latin. După ce am ieşit din Panteon – loc de veci al marilor gânditori Voltaire, Rousseau…unde m-am recules, ne-am îndreptat spre un loc pe care mi-l imaginam foarte preţios – statuia poetului nostru national Mihai Eminescu…
Ajungem în faţa statuii, dar nu-mi vine să cred ceea ce văd. Pe un soclu nu prea mare, poetul desculţ,  cu pantaloni trei sferturi, zdrenţăroşi ca ai ţăranului de la 1907, abdomenul plat,lipit, cu flori pe braţe şi nasul…nasul în vânt, ceva ireal şi revoltător.Nu am putut să mă uit la el, nu mi-a plăcut. Nu e Eminescu, nu-l recunosc.Mă doare că nu-l regăsec, sunt tristă, dezamăgită.Cineva s-a aplecat să citească plăcuţa, nu ne venea să credem, da, e Eminescu.M-am revoltat pe Ministerul Culturii,ambasadă.

Vatra luminii

Am început să trezesc mărturia din care vin. Ne anunţă Timpul că vine să-şi elibereze eroii. Toate chipurile pe care le-am avut îmi trec prin faţă ca o ceaţă. Iubirea de aproape s-a trezit ca un nou sol. Nicăieri nu-mi pot aduce aminte de mine decât în Cuşma Adevărului. Iubirea de aproape este lesa cu care ţin orice chip.
Mă trezesc într-un lujer de lumină şi privesc adevărul ca pe o coastă. Mama Cosmică îmi alimentează graiul printr-un fel de cordon. Mă ascultă apoi. Nu voi trăi niciodată dincolo de aproapele meu. Nu va fi niciun gard între noi. Pot să-i zăresc ograda mai bine, să văd cum îşi aprinde lampa şi îşi netezeşte chipul pentru adormire. Cum îşi autentifică chemarea spre cele lumeşti.

Pentru a avea adevărul trebuie să fiu lângă aproapele meu, să-i mângâi Cuşma. El nu este o povară, ci un gând bun. Sunt pregătit pentru el, poate veni mai aproape de mine, dar trebuie să-şi lase ţolul deoparte.
Cum se cheamă Doamne toată această căutare a adevărului? Nu minunea de a fi al Tău?
Îmbrac armura gri…echipat pentru batalia aproapelui nostru. O viţă nobilă mi se implantează în trup. Dar parcă am şi o sabie. Categoric mă îndrept spre luptă, dar şi spre izbândă. Trăiesc adevărul în culmi tot mai fraterne. Apoi în spatele meu vin soldaţii care mă vor păzi. Va trebui să ating Adevărul pentru că este cea mai de preţ speranţă.
Chiar dacă va fi o bătălie fără sfârşit voi fi acolo. Aproapele nu mai poate fi cumpărat de nimeni.
Din loc în loc întâlnesc moviliţe de lumină pe care le ating pentru a-mi îmbunătăţi energia. Şi în trupul meu port Cuşma…
Dintr-o dată, în mersul acesta spre bătălie mi-e sete. Dar mi-e sete de Adevăr,  trebuie să-l gust…
Cer  armurile  pentru fratele nostru, să-l îmbrăcăm, să-i ungem chipul cu lumină. Să-l luăm înapoi… A săpat destul în ograda durerii şi şi-a îndestulat călăii.
În univers am trecut pe lângă toate adevărurile pe care mi le rezervă Domnul. Trebuie să aduc pentru El zarea cea mai luminoasă în care vom aşeza omul şi-l vom vindeca. Avem măsurile lui, nu va fi greu.
Avem daruri de arătat fratelui. Îi vom arăta laboratorul în care i-am făurit chipul… Vremea şi universul vor sta în toate puterile noastre.

Ne aşezăm lângă vatră şi privim povestea blând. Dar nu mai e aceeaşi vatră a focului şi a durerii. E vatra luminii.

( fragment şi Tatăl)