Monthly Archives: November 2012

România, dăltuieşte-ţi speranţa căci Chipul lui Dumnezeu este cu Tine

Da, ne menţinem adevărul în suflet pentru că nu ne va părăsi. Coşmeliile în care ne-am trezit dimineaţa se vor prăvăli în neant, iar noi nu vom mai face configuraţie. Am trăit prea multă durere în Cuvântul acesta, deşi a fost al nostru. Nu o să ne mai stingem, nu.
O, mi-e sete de atâta istorie cât nu am văzut şi nu am auzit stând pe propriile picioare. Mi-e sete de tot ce e năvalnic în mine şi de necuprins. De tonul meu de odinioară în care mă răzvrăteam, dar ştiam de unde să iau verbul şi unde să-l pun. Cum să-mi corijez frenezia? Mi-e sete şi iar mi-e sete. Sunt tare flămând de adevăr. Regret nespus că m-am mândrit cu câteva lucruri pământeşti.
Să dăm Cuvântului originea de care se bucură.
Pe un perete albastru al lumii stau verbele de duh ale mântuirii.

 Se revarsă Cuvântul în Opincă
şi glasul nostru devine străbun
sună buciumul salvării
pe pământul nostru
nu vom fi străini

Trecutul –  cu toate misterele  unui gând nou, a unei graţii divine. Nu pot să-mi aleg cuvintele de fericire aşa sunt de emoţionat. Iubirea este mai mult decât un început, este o credinţă. Nu capeţi adevăruri dacă nu te laşi sedus de ele.
Când se răstălmăceşte durerea neamului pe noi fronturi de lovituri ce să faci? Toată durerea secolelor s-a antrenat în speranţa de a fi liberi, demni, curajoşi. De a fi la noi acasă cu sămânţa de adevăr pe care o purtăm. Vreau să fiu părtaşul  aceastei lumi la care mă gândesc mereu,  gonit de speranţa de a o vedea  pe culmi. Speranţa e nutrită şi orânduită.
E o zi închisă de toamnă, cerul  fumuriu, dar se deschid şi bolte de lumină.  Iluziile noastre trebuie să fie indiciile spre bine, spre restituirea acelei reforme spirituale în care am crezut. Principiul meu  a fost să mă ghidez după cei mai nefericiţi şi săraci decât mine, nu după cei bogaţi şi fericiţi. E cea mai înaltă simţire şi educaţie a spiritului meu, a regăsirii mele ca om. ( fragment din şi Tatăl).

 

Advertisements

Supravieţuieşte poete !

Sigur, ar fi simplu să stau, să creez, să visez, să-mi fac versurile şi gata. Dar am o responsabilitate ca om, ca cetăţean. Nu pot fi indiferent. Nu pot lăsa moştenire o lume murdară urmaşilor mei, celor care cred în mine.
Frica de a vorbi domină încă societatea noastră şi asta nu vine  doar din traumatisme sau metehne vechi, ci dintr-un prezent ameninţător. Oameni care au încercat să vorbească şi apoi au tăcut brusc. Deşi opinia, libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei nu sunt un delict. Oricine are dreptul să spună ce-l doare în această ţară. Să aibă atitudine atunci când simte că i se încalcă drepturile cele mai elementare, când nivelul de trai este execrabil. Dacă lucrurile ar merge corect nu am fi puşi în situaţia de a ne zbate pentru adevăr, o viaţă mai bună.  Dar rămânem în frică şi automat în resemnare. Într-o asemenea stare nu vom putea schimba nimic, dimpotrivă, resemnarea  dă curaj celuilalt de a încălca mai departe legea.Frica ne face să trăim ca într-un fel de miniatură a lucrurilor.Pe măsură ce sărăcia devine mai acută, corupţia devine mai profundă. Corupţia nu e doar o stare a lăcomiei, a intereselor, meschinăriei. Corupţia este şi o stare a sărăciei. Teama de a pierde şi puţinul pe care-l ai duce la  privaţiuni  morale. Cultivarea fricii este pe crestele ei.
Sigur, ar fi prea simplu să stau, să creez…să nu mai caut corupţia în adâncurile sau suprafeţele ei.  Ar fi simplu să-mi văd de versul, de credinţa, de aspiraţiile mele. Dar nu pot fi indiferent. Nu putem fi indiferenţi. Altfel, vor domni mai departe cu mofturile, guiţările lor,  iar noi le vom râni rahatul.

Supravieţuieşte poete

şi slăveşte Cuvântul,

întinde-te în Cuşma lumii,

adu-ţi tinereţea şi versul,

bea din ulciorul vremii…

Supravieţuieşte…

 

 

De la licurici

Se lasă amurgul. Umblăm în vârful picioarelor ca să nu tulburăm iarba pe unde se furişează licuricii. Îi contemplăm, pregătiţi de amor în întunericul cel mai aspru. Ni se cuvine asta după ce am făurit o axă a vredniciei – am purtat blană de bizon, am dansat cu lupii şi ne-am oprit la aceste mici cartiere în care falnicul licurici inundă lumea cu lumina lui. O lumină aşa de puternică încât putem deveni extratereştrii. Suntem îmbrăcaţi în taloane de participare la războaie, ne amplasăm rapid de pe un teritoriu pe altul, acolo unde e de distrus ceva.
Mi-e frig şi fug. Mă pot excita în orice clipă de atâta minciună şi fac cel mai aprig scenariu de amor.
Dar ce facem cu această excitaţie prelungită în care nici Europa nu ne poate salva pentru că am siluit-o cu reorientări? Ne împodobim cu răvaşe, începem arta. Marea artă. Dacă avem o frământare trebuie să facem un videoclip, să-l vadă poporul.
Şi toate numai de la licurici.
Licuriciul se poate rectifica printr-un canal de absorbţie care irigă agricultura noastră. Trebuie să fim acolo pentru a crea elogiul mondial al superputerii. Utilizăm forţa pentru a crede în noi. Moartea se suprapune cu elocinţa discursului. Omul a fost şi este negociabil fie că se află în Vietnam, Afghanistan sau Europa. Gloria superputerii constă în gloria morţii, a vrajbei impuse. Căutătorii de aur şi petrol sunt cei mai buni în materie de morţi. Şi cu toate astea, niciodată nu vor atinge etapa puterii absolute, pentru că nicio naţiune nu poate fi în situaţia de rezervă a altei naţiuni. (Azi vom trece Rubiconul, 2007).

România – sub domnia corupţiei

Era cât p’ aci, dar cât p’ aci să cred că anumite lucruri care ne-au adus dezastru în ultimii ani au început să se mai schimbe, că  abuzurile şi încălcarea legii nu mai sunt atât de sfidătoare. Ei da, m-am înşelat. Chiar zilele trecute , vorbind despre respectarea legii, mi s-a dat cu legea direct în moalele capului. Şi vorbim aici despre instituţii, deci un loc unde legea trebuie respectată. Numai că, din păcate, instituţiile nu mai aparţin statului, ci unui gen de fanarioţi care te îngrozesc. Nu mai avem Hotărâri de Guvern, ci Hotărâri de Birou. Ce contează că legiuitorul a făcut legea aşa, noi aici, o interpretăm  cum vrem, o aplicăm după cum avem timp şi ţinând cont de toate împrejurările care ne vin bine. Uimită, ca şi când nu aş şti în ce lume trăiesc, nu mă las. Vreau să ştiu cum e cu legea, dacă mai contează sau nu.Ei bine, nu a contat şi nu contează pentru că puterea e în aceleaşi rânduri şi nu-i pasă.

Instituţiile sunt într-o stare jalnică. Au devenit ogrăzi.  Vorbim despre restructurări, reorganizări, dar când avem oameni cu moralitate şi mentalitate îndoielnică putem face o mie de restructurări şi reorganizări. Degeaba. O restructurare trebuie să plece în primul rând de la partea morală a instituţiei, de la o selecţie drastică a angajaţilor şi de la felul cum e aplicată legea pentru a scăpa de acest fanariotism ucigător. Corupţie, angajări, promovări dubioase… linguşeală, prieteni, nepoţi, soţii, veri, răzbunare atunci când pretinzi  dreptate, corectitutine… Este un abuz din partea celor care au putere de decizie inimaginabil. O decădere morală care va îminge România mai mult în negura corupţiei.

Vremea fanarioţilor – o vreme în istoria noastră care  îngrozeşte – este acum în esenţa ei. Ne iluzionăm cu lupta împotriva corupţilor. Sunt tot acolo şi se simt ca la ei acasă. Adică fac ce vor cu legea şi o spun în faţă. Până când instituţiile nu se vor lepăda de acest tip de fanarioţi nu ne revenim. Inşi care până mai ieri erau nimeni şi nimic au ajuns să încalce, să sfideze orice normă legală, procedură, pentru că politica le-a dat acest drept. Nu mi-e teamă să o spun, nu mi-e teamă să gândesc. Îmi asum acest risc cu toate persecuţiile suportate. Trebuie să devenim într-o zi liberi, să nu ne mai fie frică atunci când gândim, când avem ceva de spus. România trebuie schimbată, salvată. Să redevină a neamului ei.