Monthly Archives: October 2012

Zbuciumul istoriei – Cetatea Doamnei Neaga

E o zi frumoasă de toamnă. Blândeţea şi culorile naturii atrag spre  explorare. Aşa că am plecat  pe Valea Nişcovului, în comuna Tisău – nu foarte departe de Mănăstirea Ciolanu, să vizităm ruinele Cetăţii Doamnei Neaga sau Mănăstirea Bradu, cum i se mai spune.
În această linişte a frunzelor arămii, tulburate doar de adierea uşoară a vântului, Cetatea pare încremenită în istoria şi zbuciumul celor câteva sute de ani. În prima clipă pare ceva de nepătruns. Zidurile sunt înalte, foarte groase. Turnurile din colţ arată consolidarea strategică împotriva inamicilor.  Poarta Cetăţii din lemn masiv este închisă.Nu se poate vizita, e ferecată. În cele din urmă, am  escaladat un zid ca să pătrundem în interior.
Ruinele par vii, învăluite într-o linişte ciudată. Păşim încet în curtea care ascunde  trecutul dramatic al doamnei Neaga şi nu numai. Însuşi Constantin Brâncoveanu s-a ascuns de prigoana  otomană. Da, totul pare dincolo de lume, în vremea când turcii dădeau năvală peste aceste meleaguri,iar Doamna Neaga trebuia să fugă, să se ascundă cu fetele ei de urgia lor. Biserica Sf. Dumitru construită pe la 1634 e închisă, dar se ţin slujbe uneori. Deasupra uşii sunt scrise slove pe care nu le-am putut descifra, sunt într-o altă limbă.  Spun oamenii de prin părţile locului că de aici, din interiorul bisericii pleacă un tunel foarte lung ce duce spre o altă cetate.
Pe jos un covor de iarbă primăvăratec, brazi, ce contrastează plăcut cu frunzele aurii ale toamnei. Din păcate, ruinele chiliilor sunt pline cu gunoi. Sunt şi alte ziduri într-o ruină completă. Ne urcăm pe unul din turnurile din colţ, încă se mai văd golurile de tragere. Un asemenea obiectiv istoric trebuie deschis, vizitat. Ne căutăm valorile pentru a le scoate la suprafaţă. Istoria e o lume care trebuie să încapă în noi mai mult.Nu avem o istorie pretinsă ca alţii, ci una cu urme şi sânge.
Soarele îşi filtrează razele în turnul cetăţii unde ne aflăm. În faţa bisericii o masă de piatră ca o masă a tăcerii. Lăsăm cetatea în lumina aurie a soarelui de toamnă, a zbuciumului ei adormit şi plecăm spre culmile şi pădurile Tisăului.
Pădurile Tisăului au o frumuseţe aparte, peisaj sălbatic, văi frumoase, pâraie- am găsit pietre cu scoici, urme ale Mării Sarmatice –  grădini,livezi… căprioare, veveriţe, mistreţi, urşi. Doar foşnetul frunzelor se aude şi cei trei câini pe care îi avem cu noi.  Pe aici trecea cândva un tren cu aburi.
Ajungem în Valea Corbilor,  ţinutul bursucilor – nişte găuri mari în pământ unde îşi au lăcaşul… Ieşim într-o poiană luminoasă unde culorile superbe ale toamnei învăluie  casele pierdute în zare. Câţiva ulii  zboară pe deasupra. Câinii sunt foarte agitaţi.
Locul merită studiul şi meditaţia. O istorie tăcută, prea tăcută a strămoşilor noştri, pentru că da, este a lor, noi trebuie să ne reamintim şi să nu fim indiferenţi. Ne putem opri o clipă pentru a reflecta, lăsa această lume despuiată de valori şi îmbrăcată fals cu prea mulţi bani.

 

 

Advertisements

Totul pentru ţară, nimic pentru mine

Aşa spunea Regele Carol I în Testamentul scris în anul  1899.
Când şi unde să mai auzim  astfel de cuvinte? Sau să le vedem transpuse în fapte? Deşi,aparent, toţi cei care se perindă la putere vin pentru ţară, jură  pentru prosperitatea ei. Şi? Vin şi nu mai pleacă. Ei sunt mereu şi de neînlocuit. Sunt cei mai buni. Nu le e jenă să ceară iar şi iar votul chiar dacă în mandatul anterior nu au făcut nimic. Au bani şi e de ajuns. Fireşte, când votul nu înseamnă programe,idei,fapte, ci bani, au şanse să fie veşnici şi inutili pentru ţară. Nu oamenii cu idei conduc, ci cei cu bani. Azi cuvintele Regelui Carol I sunt citite invers:  Nimic pentru ţară,totul pentru mine.
Ce a însemnat regalitatea în destinul neamului o spune istoria adevarătă.  Regele Carol I  considera această  ţară binecuvântată de Dumnezeu, nu o ţară de jefuit. Când a sosit în 1866 palpita corupţia, foametea, mizeria. Dar existau elite. Alături de un rege care vroia ceva măreţ şi demn pentru noua sa ţară se aflau personalităţi ca Ion Ghica,I.C. Bratianu, Mihail Kogălniceanu şi mulţi alţii care au luptat pentru idealurile acestui neam, să iasa din mocirla lui, să se ridice la demnitate. Atunci a fost totul posibil şi datorită acestor elite. Cine sunt elitele astăzi? Nişte îmbuibaţi care nu au nicio treabă cu ideea de neam,patriotism. Jefuiesc doar.
Mai sunt şi tinerii plecaţi la studii în afara ţării. Dar şi aici am o mare dezamăgire. Am văzut, auzit ideile unora. Nu e suficient să fii doar un student într-o ţară străină şi gata neamul se aşterne la picioarele tale să-l conduci – trebuie să ai şi o valoare morală, spirituală, caracter. Să nu-ţi fie ruşine să spui că eşti român, în primul rând. Ce să faci cu aceşti tineri ruşinaţi de originea lor? Cum să vină ei să se alăture unei idei când îşi hulesc ţara? I-am auzit, din păcate, spunând dispreţuitor: Vin acolo doar dacă mi se oferă aia… Ce schimbări să aştepţi de la ei? Nu-mi pun, deci, speranţa că pot face schimbarea.
Ţară…ce-i aia ţară? Suntem departe de elite gen Ion Ghica, prinţul Ghica, cu studii înalte în străinate, titluri de nobleţe, dar şi revoluţionar la 1848. Îşi iubea ţara şi lupta pentru ea alături de cei care au vrut s-o ridice din neant. Suntem prea departe. Degeaba ne uităm în jur, ne mirăm, căutăm.Tineretul plecat azi la studii nu are aceeaşi valoare şi măsură. Totul vine din mercantilism, nepăsare, unora chiar li se pare o desuetitudine să mai vorbeşti despre ţară. Suntem europeni, globalişti, ce ne mai trebuie sentimente naţionale?Ţară?Fiecare îşi vede viitorul acolo unde sunt bani mulţi.  Dar oricât am trăi într-o societate cosmopolită, globalizată, fiinţa naţională trebuie să existe. Aşa cred.
Azi avem un simbol al istoriei, al ţării – pe Majestatea Sa Regele Mihai, împins brutal din politica actuală a ţării, ţinut pe margine, jignit pe nedrept de oameni care au adus doar sărăcie şi dezastru. Fireşte că asta îngrijorează. Din fericire, din ce în ce mai mulţi oameni – ce-i drept mai simpli şi mai puţin informaţi –   au început să conştientizeze importanţa Majestăţii Sale în destinul ţării. România e demnă de Coroana care să o ţină aproape de valorile naţionale.

UE – Premiul Nobel pentru Pace şi Sărăcie

Nici măcar acordarea Premiului Nobel nu mai poate rămâne ceva curat şi demn de oarecare încredere. S-a terfelit. Mi s-a părut de-a dreptul revoltător. UE – premiul Nobel pentru Pace?  Care pace? Unde au văzut ei pacea ? Cândva, acest premiu  a reprezentat un mare şi frumos simbol în istoria omenirii, dar acum e hilar. Fără rost.
Nu or fi văzut sărăcia, revoltele ? Furia ţărilor împotriva UE o fi însemnând realizări şi pace pentru ei?Pacea nu înseamnă doar bombe şi războaie înseamnă şi decenţă socială. Atunci când ţări ca a noastră, Grecia, Spania, Portugalia, Italia şi altele stau pe o bombă socială din cauza şomajului, austerităţii, lipsei de programe pentru salvare, despre ce pace vorbim? Nu, UE nu are pace are tulburări şi revolte. Mizerie.
Ce pace e aia când în România UE a călcat cu cizma peste votul a milioane de români la referendum? Când ne sugrumă cu pofta de a fi sclavii lor? De a ne lua totul apoi a ne jigni?
Nu doar că mă îndoiesc de acest premiu, dar mă înspăimântă. Dacă UE în starea care a creat-o primeşte lauri e înfiorător. Atunci tot înainte cu dezastru. Pacea UE  te face să plângi ca în vreme de război. Pacea UE stă pe o morman de minciună, frică, anihilarea drepturilor, căci e clar, cei mulţi au din ce în ce mai puţine drepturi. Nu mai sunt bani pentru a fi respectate, nu mai e nici moralitate. Aşa vom supravieţui – cu aceste şopârle flămânde şi mereu luxoase.
Eu ştiu că pacea înseamnă linişte socială, lupta pentru respectarea drepturilor oamenilor, pentru umanism, un mare umanism. Nu, nu-mi place această pace a UE. Până şi Nobel a devenit extorcat. Nobel pentru haos social, pentru minciună, pentru corupţia care e lăsată să prospere, pentru lipsa de viziune şi proiecte de viitor. Da, Nobel merge pentru foarte multe de la o vreme… E trist că Nobel nu mai aduce decât astfel de lucruri.
Într-o zi UE se va prăbuşi în minciuna şi corupţia pe care le-a creat.
Iar noi avem o istorie pe care trebuie s-o preţuim, să o cultivăm mai mult şi să luptăm pentru ea. Să arătăm cine am fost şi cine putem fi. Altfel, rămânem un nefericit apendice al lumii.

Toamna lui Vasile Voiculescu

În luna octombrie se desfăşoară  Zilele lui Vasile Voiculescu.O manifestare culturală cu tradiţie care   mi-a adus de-a lungul vremii multă împlinire spirituală. Am debutat ca scriitor cu romanul Pământul silniciei, ed.Porto-Franco Galaţi, 1994 cu această ocazie şi de atunci, mulţi ani la rând am lansat şi alte cărţi. Deci, pentru mine V. Voiculescu este şi un patron spiritual, alături de cel care organiza evenimentul cu multă pasiune, directorul Bibilotecii Judetene V. Voiculescu, Alex.Oproescu.
Gustam puterea cuvântului, a versului. Erau vremuri când frumuseţea gândurilor nu era o farsă, o mimare.Afinitatea mea spirituală cu poezia lui V.Voiculescu s-a dezvoltat şi mai mult. Dincolo de evenimentul dedicat medicului şi poetului născut la Pârscov, am avut prilejul să cunosc multe personalităţi ale literaturii române. Laurenţiu Ulici, Radu Cârneci, Florentin Popescu, Gheorghe Istrate, Sabina Măduţa.Aurel Zăinescu, poet,eseist din Dara, com.Pietroasele şi consilier al preşedintelui Ion Iliescu. (O, ce mândră eram că e din zona mea).  Gabriela Defour,fiica poetului, nepotul Andrei Voiculescu.
Târziu, când am văzut  că manifestarea a devenit o banală repetare, că unii nu vroiau decât să se arate pe ei înşişi, (alţii se lăudau cum i-au renovat casa), am încetat să mai particip. Am început să-l sărbătoresc în sinea mea şi să-mi amintesc cu plăcere, de pildă, de vizita doamnei Gabriela Defour, în 1996 la Biblioteca judeţeană. Frumuseţea practic se desfăşura în versuri, în culoarea divină a poetului. După medalionul dedicat aniversării se lansau  cărţi. Mi-am lansat şi eu o carte atunci. Discuţiile libere făceau şi mai plăcută atmosfera.
“Gabriela Defour a privit timp de câteva clipe bustul lui V. Voiculescu,din aula Bibliotecii,  apoi cu  vocea blândă, nespus de blîndă, care venea parcă din acea credinţă divină pe care o găseşti în versurile poetului, a şoptit:
-Dar tata nu avea privirea aşa aspră.
Atunci parcă s-a strâns ceva în mine. Vedeam pe chipul domniei sale dorinţa de a căuta expresia dragă şi adevărată a tatălui ei. Nu a mai adăugat  nimic. Ne-am îndreptat încet, atent către vitrine unde erau expuse documente, fotografii, alte mărturii interesante. Vroia să vadă ce a mai apărut nou. Privind înduioşată toate aceste amintiri a spus cu regret că a dat multe fotografii unor persoane care au zis că le restituie,dar a rămas fără ele…
A doua zi ne-am întâlnit din nou în faţa Bibliotecii judeţene.Urma să plecăm la Pârscov, la Casa memorială a poetului, unde avea loc o altă manifestare. Eu îl aveam şi pe Alexandru cu mine. I-am dat o carte doamnei Gabriela Defour, cu destulă emoţie. Eram atât de fascinată că pot să o văd, să stau lângă domnia sa. S-a uitat la ea, apoi mi s-a adresat surâzând :
-Şi să mai scrii că eşti aşa de tânără…
Aş fi vrut să-i spun mai mult despre gândurile mele, dar parcă emoţia mă disipea.
În autocar a fost atmosferă foarte plăcută. La Pârscov vremea e închisă, umedă. Au sosit multe personalităţi. Se ţin cuvântări. Admiratorii sunt răspândiţi pe aleea de piatră, în grădină, lângă bustul poetului. Apoi urmează vizitarea casei. O căsuţă ţărănească, încântătoare, cu pridvor.Casa poetului. Alexandru a intrat primul alături de doamna Gabriela Defour. Odăile au amprenta vremii – obiecte,lucruri tradiţionale, documente.Alexandru priveşte foarte curios în jurul lui şi pune întrebări. Doamna Defour se uită la el cu un aer aproape părintesc, un copil care vrea să afle mai multe despre locul în care se află, căci a înţeles că e un loc deosebit.Chiar domnia sa  făcea mici comentarii melancolice. Voiculescu este iubit şi preţuit aici, la Buzău. În ochii aceia limpezi şi luminaţi  simt binecuvântarea şi mulţumirea că autorul lui Zahei orbul nu a fost uitat.”Fragment din Jurnal (nepublicat).
Şi au fost multe din zilele lui V. Voiculescu la biblioteca, sau la Pârscov. În anul următor şi alţi ani. În 1999, în toamna aceea blândă când Pârscovul devenea învăluit într-o ceaţă transparentă cu luminozităţi poetice, noi stăteam în jurul căsuţei şi-l ascultam pe regretatul Laurenţiu Ulici venit pe fugă de la Bucureşti, căci era  preşedinte al USR şi senator de Brăila.
În 2001 la Consiliul Judeţean ne-am bucurat de prezenţa lui Andrei Voiculescu,nepotul scriitorului, care a lucrat la Radio Europa Libera din Munchen.  Ne povesteşte despre noaptea arestării poetului de către securitate.
V. Voiculescu mi-a dat speranţa versului, a puterii.  A înfrumuseţat dorinţa de a vrea mai mult de la cuvânt, de a căuta misterul trăirilor. “Medicul fără arginţi” aşa cum era numit pentru că îngrijea bolnavi din iubire umană, fără bani, poetul cu sufletul său sensibil, credincios  ştia că are eternitatea cuvântului şi nu se temea nici de arestare… A suportat-o cu demnitate.
Versul devine mai blând, aşezat pe treapta istoriei spirituale. Am continuat să scriu  încurajat nu doar de sfatul doamnei Gabriela Defour, ci şi de cuvântul poetului.Mă simţeam ridicat în Cuvânt de versul lui. Parcă eram în faţa unei candele şi simţeam nevoia să îngenunchez, să mă rog. Să cunosc mai bine Cuvântul şi pe cel ce l-a creat.
În lumea asta seacă şi fără gust de azi, altele sunt preocupările.
Sunetul toamnei m-a făcut să-mi fie dor de V. Voiculescu, să citesc din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare. Şi să-l omagiez în sinea mea.

O colonie pentru un regat

Nu prosperăm deloc, dar mereu ne gândim cum să ne fie mai bine. Să nu ne mai ostoim în lipsuri. Trăim foarte mult din conjuncturi, lucruri diverse, fumuri şi suntem aceiaşi. Uneori am senzaţia că am obosit să cred, dar totuşi trebuie să cred. Lipsa de speranţă e tot un abandon, o laşitatea în cele din urmă. Şi nu e genul meu.
Republica a devenit lipsită de sens, pierdută într-o globalizare haotică. Segregările ideologice s-au accentuat, e firesc să ajungi aici, să nu mai poţi crede în formele lor sociale care nu suferă poate din vina celor care le-au creat, ci a celor care le-au transpus în societate.Ce să mai facem cu ideile, gândirea lui Montesquieu? Cu speranţa în republica pe care o visa Rousseau ? Europa însăşi pare îmbătrânită şi epuizată de minciună. Deocheată… Iar noi am ajuns la statutul de colonie.
Mă gândesc cum să ne salvăm. Că doar nu vom accepta la nesfâşit toate astea. Degeaba se perindă unii pe la tv gătiţi, coafaţi, vorbind despre popor, nu au credibilitate. Bineînţeles, nu trebuie să fii îmbrăcat în zdrenţe ca să te creadă lumea că ai bune intenţii, numai că aceştia s-au perindat la putere, au contribuit de-a lungul vremii la starea  actuală. Au procentul lor de vină. Combativitatea aclamată pare fariseism. Epoca vorbăriei lungi şi fără rost s-a sfârşit. Abordarea socială, politică trebuie schimbată radical. Să avem integritate economică, socială, politică, spirituală. Să nu-ţi mai fie teamă de viitorul copiilor tăi în această ţară.
Avem deci un popor căruia i s-a luat totul – chiar şi dreptul de a decide prin vot.Ce facem ca să ieşim din starea colonială? Acest jug nebănuit cândva e mai greu pe zi ce trece. Nu mai putem vorbi decât despre resturile unei democraţii mizere. Despre o lume – lumea noastră – care costă din ce în ce mai puţin pentru că a fost făcută să abdice de la valori şi să se vândă ieftin. Viaţa noastră a devenit mobilă – de la unii la alţii – de la o gaşcă la alta, de la un gen de corupţie la multe alte genuri. Nu, pentru mine, politica asta nu-şi mai are locul în istorie. Instinctul şi paranoia puterii sunt de nevindecat. Trebuie să punem umărul, ca naţiune, şi să începem să construim altceva.
Eu aş da fericit  colonia pentru un regat… Dar un regat al bunăstarii, demnităţii, credinţei…