Sublimul poeziei pe rândul de vie

Dealurile Istriţei sunt aureolate de soarele molcom al toamnei. Podgoriile se întind cu rod, dar sunt şi  porţiuni în care seceta a distrus cultura. Pământul are o culoare albicioasă, este uscăciune.
Cât de minunat era în vremea copilăriei când urcam pe Istriţa mea dragă şi mă aşezam pe culmile ei domoale lângă butucii cu struguri copţi – hamburg, coarnă, tămâioasă…Oh, culesul strugurilor, mustitul,  erau  momente răvăşitoare. Soarele scânteia în universuri moi, căci aceste meleaguri sunt extrem de iubite de soare şi fac strugurii mai gustoşi.Îţi venerai strămoşii. Căutai zeii pentru a le mulţumi…
Mă duceam cu mamaia la vie să umplem traista cu piersici, migdale, nuci, struguri. Erau cele mai minunate clipe  – să gust fructul. Apoi parcă aveam liniştea constelaţiei mele, promiteam să stau mai mult aici căci fructul îţi dă o minunată împlinire spirituală. A culege fructe este asemănător cu primirea unor daruri cereşti. Da, e lumea vinului, a tradiţiilor, a strămoşilor.
Pe cărările care duceau spre vie deveneam înfundat de o fericire stranie. Mamaia culegea fructe, dar nu ştia ce trăiri am eu, ce straniu mă simt călcând acest covor moale al vieţii – pământul.
Prin fruct căpătam resursa vieţii, iar căsuţa în care trăiam era cea mai pitorească  aşezare în care puteam să respir. Simplă, ţărănească, cu prispă…. Azi nu mai e. A pierit  în flăcări. Sunt doar nişte bălării pe care mă duc să le văd uneori.
Nu se poate să fii atât de trist în locul în care ai copilărit. Unde e căsuţa mea? Prispa, visul…adierile de salcâm ?
O, ce poetic devin în prag de toamnă… Bucuria de a sta lângă butuci – să mănânc struguri- e nesfârşită. În splendoarea sublimului de toamnă  poezia devine mai aprigă. Trebuie să ne culcuşim în vechile noastre vetre, să iubim şi să suferim pentru acelaşi principiu – neamul.
Pe dealurile strămoşilor mei mă bucur pentru a le transmite fericirea de a trăi aici. În toate această poveste a mărturiei sunt un ins liniştit. N-am mai urcat dealul de ceva vreme şi mi-era dor să mă întorc la mine. O, cât îmi dau drumul în acest lujer al anotimpului…Arunc verbul în viile cu rod împlinit, îmi place să înot în privirea toamnei, să mă întind când începe depănuşarea porumbului.
Am chemat locuitorii acestui neam să mă vadă, să asiste la privirea mea şi să vină cu ulciorul nu cu mâna goală. În liniştea divină viitorul nostru este luminos.

Advertisements

Posted on September 10, 2012, in literatura and tagged , , , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: