Monthly Archives: September 2012

Ce mare dezamăgire şi Republica…

Când privim în jurul nostru, în viaţa de zi cu zi, ne dăm seama la ce nivel de trai şi stadiu social am ajuns. Nu mai putem vorbi de lucruri măreţe pentru că e inutil, ne luptăm doar să supravieţuim corupţiei, să nu-i mai suportăm consecinţele atât de grave. Privind în jur, văd cum fiecare individ caută să-şi găsească o protecţie, un favorit, un prieten care să-l lase să supravieţuiască şi pe el. E mai rău decât multe rele prin care a trecut naţia. E mai rău pentru că nu ne-am gândit la acest hal de umilinţă.Să-ţi decidă viaţa corupţia.Privind în jur văd cât de mult s-au adâncit toate. De aceea nu sunt optimistă.
Pentru mine republica a ajuns o mare dezamăgire, un factor creator de vicii, interese, lipsă de valori şi idealuri. La noi republica a devenit un organ atrofiat de prea multă infecţie. De prea mulţi miliardari. De prea multe coşmelii pompoase şi fără număr. E o republică strangulată de toate astea. Trasă în infern şi păzită de diavoli. Nu, o asemenea republică nu mai este necesară.
Ce e Republica? Neam de hoţi şi de borfaşi.Căpătuiţi în zilele negre pentru România şi albe pentru ei. Ce e republica decât un maldăr de ură şi viermi?  Şi ce temei de drept mai are republica în aceste circumstanţe? În această republică statul s-a pierdut, noi ca popor ne-am pierdut. Până şi dreptul de alegător a fost călcat în picioare. Parlamentul  a devenit o afacere. Afacerea Parlamentul. Se împart locuri după interese, dar programe, principii, interesul popular, unde sunt? Parlamentul  a devenit golit de esenţă. Normal, te simţi frustrat ca cetăţean, nu mai are cine să te reprezinte.
Republica nu mai înseamnă speranţă pentru că nu mai reprezintă democraţia. Şi nici un popor demn.

Advertisements

Statul de drept suntem noi, îmbuibaţii !

Nu ne deranjaţi. Nu ne luaţi dreptul de a fura în continuare mai vârtos, democraţia e a noastră,  statul  e al nostru … Totul e al nostru.
Imbuibatul  e pretutindeni, te loveşti de el la tot pasul, e cu politica în principal şi cu puterea.  Implicarea lui în viaţa noastră este cutremurătoare. E fără ieşire. Îmbuibatul nu are  culoare. Cum să scapi de el? Altă schimbare cu aceeaşi  schimbare nu înseamnă nimic. Nimic din ce este nu mai înseamnă nimic. Pur şi simplu e nevoie de altceva.
Imbuibaţii  se trezesc cu ţara în braţe şi cu poporul la fund.
Sunt inşi care nu ar trebui să spună cuvântul Popor pentru că nu-l merită. Atâta timp cât îl jigneşti şi-i iei pâinea de la gură.
Nu, eu nu am vrut să fiu îmbuibat,să trăiesc bine, să leşin de plăcere. Nu am furat, nu am linguşit, nu am trecut pragul vreunei ideologii. Nu am vrut să trăiesc bine, deşi puteam. Costurile sunt prea groaznice. Îmbuibaţii ţipă că li se fură statul de drept. Vai, ce  fac ei fără stat de drept! Cum se mai îmbuibează?  Statul de drept e ideal pentru ţesătura îmbuibatului. Pentru credinţa lui în ban şi alte foloase, desigur, cuvenite. Ei ne-au adus azi în situaţia de a ne cerşi pâinea şi drepturile.  Ei au făcut dintr-o ţară o provincie săracă.
În „marea familie” a UE şi NATO românul nu e decât un menajer. Ce mare euforie a fost pentru cei care vedeau cu speranţă intrarea în aceste lucruri. Că ne civilizează de parcă noi nu am avea propria civilizaţie…Cât am cerşit şi ne-am justificat… Şi azi, după atâţia ani, în „marea familie”,  ajungi să te simţi jenat de  mizeria din jur. Ţi-e jenă să mai mergi pe stradă,  să vezi cum ţi se cere o bucată de pâine.
Asta e democraţia cu care ne mândrim, statul de drept,  modernizat, reformat… Republica noastră.
De fapt, cuvântul republică a fost strămutat în forma coloniei.

Sublimul poeziei pe rândul de vie

Dealurile Istriţei sunt aureolate de soarele molcom al toamnei. Podgoriile se întind cu rod, dar sunt şi  porţiuni în care seceta a distrus cultura. Pământul are o culoare albicioasă, este uscăciune.
Cât de minunat era în vremea copilăriei când urcam pe Istriţa mea dragă şi mă aşezam pe culmile ei domoale lângă butucii cu struguri copţi – hamburg, coarnă, tămâioasă…Oh, culesul strugurilor, mustitul,  erau  momente răvăşitoare. Soarele scânteia în universuri moi, căci aceste meleaguri sunt extrem de iubite de soare şi fac strugurii mai gustoşi.Îţi venerai strămoşii. Căutai zeii pentru a le mulţumi…
Mă duceam cu mamaia la vie să umplem traista cu piersici, migdale, nuci, struguri. Erau cele mai minunate clipe  – să gust fructul. Apoi parcă aveam liniştea constelaţiei mele, promiteam să stau mai mult aici căci fructul îţi dă o minunată împlinire spirituală. A culege fructe este asemănător cu primirea unor daruri cereşti. Da, e lumea vinului, a tradiţiilor, a strămoşilor.
Pe cărările care duceau spre vie deveneam înfundat de o fericire stranie. Mamaia culegea fructe, dar nu ştia ce trăiri am eu, ce straniu mă simt călcând acest covor moale al vieţii – pământul.
Prin fruct căpătam resursa vieţii, iar căsuţa în care trăiam era cea mai pitorească  aşezare în care puteam să respir. Simplă, ţărănească, cu prispă…. Azi nu mai e. A pierit  în flăcări. Sunt doar nişte bălării pe care mă duc să le văd uneori.
Nu se poate să fii atât de trist în locul în care ai copilărit. Unde e căsuţa mea? Prispa, visul…adierile de salcâm ?
O, ce poetic devin în prag de toamnă… Bucuria de a sta lângă butuci – să mănânc struguri- e nesfârşită. În splendoarea sublimului de toamnă  poezia devine mai aprigă. Trebuie să ne culcuşim în vechile noastre vetre, să iubim şi să suferim pentru acelaşi principiu – neamul.
Pe dealurile strămoşilor mei mă bucur pentru a le transmite fericirea de a trăi aici. În toate această poveste a mărturiei sunt un ins liniştit. N-am mai urcat dealul de ceva vreme şi mi-era dor să mă întorc la mine. O, cât îmi dau drumul în acest lujer al anotimpului…Arunc verbul în viile cu rod împlinit, îmi place să înot în privirea toamnei, să mă întind când începe depănuşarea porumbului.
Am chemat locuitorii acestui neam să mă vadă, să asiste la privirea mea şi să vină cu ulciorul nu cu mâna goală. În liniştea divină viitorul nostru este luminos.

Nimeni nu este mai presus de lege.Şi totuşi este.

Vrei să ai legătură cu tot ce este frumos şi preţios, dar când starea socială e deplorabilă nu poţi rămâne în turnul tău de fildeş, trebuie să fii alături de mase. Laşi poezia şi te alături stărilor sociale. Muribunda democraţie face ravagii. Nimic din ceea ce trebuie să îţi dea siguranţă nu mai există.Stau mărturie convulsiile  sociale, mocnite, spontane, revoltate. Legea nu mai e lege, statul nu mai e stat, ţara nu mai e ţară. Minciuna şi sărăcia sunt drame naţionale
Abuzul  a devenit sfidător şi pe faţă încălcându-se orice minimă decenţă a legii, bunului simţ. Votul a devenit infracţiune,  mâine vom fi anchetaţi că existăm. Cine suntem, de unde venim, care e treaba  pe planetă. Asta e democraţia noastră stupidă. Politicile sociale au ajuns  degradante. Nu suntem o ţară civilizată, nici demnă. Dacă nu ai politici sociale bune, drepte, corecte, despre ce vorbim? Politici care să ţină românii în ţară. Mă întreb cu groază dacă eram o populaţie de vreun miliard , unde s-ar fi ajuns? Degeaba avem frunze turistice, dacă românii sunt sclavii Europei.
Din ce formă social politică, ce nouă doctrină, sau una veche, dar bine reformată, să vină salvarea? A câta oară trăim epoca mizeriei şi cerem întruna argumente, dezbateri? Şi ce? Epoca mizeriei are proprietarii ei sănătoşi, spătoşi… O naţiune care trăieşte de pe o zi pe alta, în fluctuaţii politice, auzind doar despre iluzia traiului decent, cum, când se fixează. O fi şi asta vreo progenitură de adevăr.
Mă leg de adevărul social.De neamul  boicotat. Aş fi jalnic dacă aş fi indiferent, dacă aş sta deoparte. Orice cetăţean are dreptul să lupte pentru o viaţă mai bună în ţara în care s-a născut,în  care trăieşte , să aibă principii. Să nu lase capul în jos chiar dacă este ameninţat sau i se sugerează că ar trebui să mai tacă. S-a dat drumul unui adevărat efect social.
Cât trebuie să ne uimească anumite lucruri… Cum dupa 22 de ani luptăm încă pentru democraţie şi o viaţă mai bună şi totul parcă se duce în neant sau în conturile unora. Lozincile şi părerile străine au devenit prea obositoare. S-a spus că trebuie  să fim în Europa şi-am fost cuminţi, darnici… Dar ce limbă de lemn are şi Europa… Ce haine murdare… Mai nou şi-au pierdut încrederea în noi. Dar încrederea noastră în ei? Cu asta cum rămâne? Nu trebuie discutată? Oare să privim cu spaimă, se repetă istoria ?
Statul nostru a devenit lamentabil, o colonie cum spun mulţi şi cum de altfel o simţim.
Dar nu s-a stins dorinţa de democraţie şi libertate. Şi eu o am. Chiar dacă uneori îmi vine să spun disperat : Adio,  democraţie.