Monthly Archives: August 2012

Cât e Siriul de mare…

Valea Siriului este un ţinut care nu poate să nu-ţi atragă atenţia. Nu numai pentru că îl ştii din cântecele  unui mare artist, ci pentru că este într-adevăr frumos. Conturul munţilor se întinde într-un fel cu totul aparte, unirea sau despărţirea contururilor pare la un moment dat năucitoare, nu ştii în ce punct te mai afli. Splendoarea Siriului o afli la faţa locului, la baraj  sau în orice alt loc, totu-i pitoresc. Lacul de acumulare e de un albastru pur, curat. Siriul liniştit, cu crestele blânde,dar maluri abrupte,  pare o poveste din vremuri mitice. Se poate coborî spre lac printre făneţe. Se poate şi pescui sau prinde vipere dacă eşti pasionat.E nevoie de o trăire poetică la fel de angajată, nu doar de iubire de ţară… trebuie să fii în locurile calde şi blânde ale  neamului. Să te trezeşti cu el dimineaţa şi să-i vezi zâmbetul poate prea resemnat, dar cu credinţă în existenta lui pe aceste meleaguri divine.

Nu poţi să spui în gura mare cât de frumos ţi-e neamul, cât de mult îţi place umbletul lui,  iar zâmbetul  blând,  resemnat trebuie să fie într-o zi plin, demn, sigur pe el. Masivul Penteleu, cel mai mare masiv, al cărui vârf, uneori, iarna se poate vedea şi de la Buzău, pare  gânditor, străjuitor. Lacul Vulturilor sau Lacul fără fund, lac periglacial, e ceva mai sus… se ajunge mai greu, dar efortul nu e în zadar.

Munţii Siriu te duc spre graţia divină. Cât de dezamăgită am fost, de pildă, în Grecia când am trecut  pe lângă muntele Olimp, unde  legenda spune că era lăcaşul celor doisprezece zei suverani. Nu am văzut decât un munte gol,  pământiu. Dezolant. Cum, aici au stat zeii? m-am întrebat.

Da, Siriul e un spectacol de culoare, de armonie, de cuvânt în care se leagă atâtea doruri şi neamuri ale aceluiaşi pământ. Ne jucăm pe lângă o căpiţă de fân pentru că trebuie să ştiu mai mult adevărul, să-l cunosc la el acasă. Şi să-l suflu în vânt…

Poezia încă mai trăieşte în noi

Festivalul de literatură Titel Constantinescu, editia a V-a s-a desfasurat la Casa de cultură Florica Cristoforeanu din Rm.Sărat şi a reunit o seamă de personalităţi din lumea literară  – D.R. Popescu, Margareta Labiş – sora poetului Nicolae Labiş, Dan Mircea Cipariu, Emil Lungeanu, Horia Zilieru, Cornelia Maria Savu.

In acest context social, a face literatură este un mare curaj. Editura Rafet, prin editorul şi scriitorul Constantin Marafet face eforturi materiale  extraordinare pentru a susţine Cuvântul şi pe cei care merită să fie publicaţi. Nu e deloc uşor. Când toată ziua la tv vezi scandaluri şi politică, când totul în jur nu e decât interes, putere, profit; când eşti tratat în funcţie de prietenie, gaşcă, partid, iar dacă nu le ai e foarte rău, ei bine, poezia este o adevărată oază.

Muzică, literatură… scriitori  veniţi din toate colţurile ţării, inclusiv din străinătate. O sală încărcată de emoţie aşa cum demult nu am mai văzut la manifestări literare. Constantin Marafet, amfitrionul, este el însuşi foarte emoţionat.  Evită elogiile deşănţate, nu face genii la foc automat, nu dă verdicte cine e bun şi cine nu, iar cei din jur nu trebuie să ţină cont de vorba lui sfântă şi de duh. Nu e, deci, un fanfaron literar. Am văzut destule băltoace literare, dar aici e altceva.

Sora poetului Nicolae Labiş – o distinsa  doamnă, dar parcă apăsată de un destin tragic a citit o scrisoare, un fel de mărturisire făcută marelui scriitor D.R. Popescu.O priveam şi  îl vedeam  pe poetul de la Mălini, pe Nicolae Labiş. Imi sunau în minte versurile din Moartea căprioarei pline de o sensibilitate prea rănită…

D.R. Popescu, o figură blândă, liniştită, dar când citeşti O jumătate de moarte, cartea pentru care a fost premiat, îţi dai sema de febra trăirilor, mocnirea interioară stimulată de o societate întoarsă pe dos. Dan Mircea Cipariu – Poemul matriţă – cum îi spun pentru că e un poem care-i defineşte originalitatea, foarte  energic, gata să se implice, să lupte pentru scriitori, să schimbe desuetul… De asemenea, poetul Teo Cabel  – Poetul kamikaze în oceanul valurilor cubice – e frământat, dotat cu vreo trei aparate foto pentru a imortaliza  imagini document.

In fine, sunt şi alţi scriitori, Tudor Cicu, minuţios, pentru el masa de scris este ceva extrem de aparte şi serios, literatura lui nu e nici din joacă, nici din lipsă de altceva…  aici a găsit adevărul pe care-l poate spune.

O stare a literaturii aşa cum nu am mai văzut demult. A fost ceva colectiv, oameni dornici de frumos, de a respira altceva decât politică, ceartă, ură, delaţiuni. Realitatea poeziei devine o formă, nu mai e doar o interpretare a sentimentelor calde, aduse de muze.

D.R. Popescu,Emil Lungeanu,Horia Zilieru, Cornelia Maria Savu,D.Mircea Cipariu,V.Ghinea

Constantin Marafet

Teo Cabel

Margareta Labiş

Cetatea Râşnov – un poem al vechimii neamului

Istoria ne cheamă. Nu trebuie decât s-o respectăm şi s-o păstrăm mai departe aşa cum a fost. Cetatea Râşnov – o adevărată fortificaţie de apărare care-şi întinde zidurile groase, impunătoare pe un deal calcaros, ridicata strategic în secolele XIII-XIV. E înconjurată de păduri, munţi ale căror creste te duc parcă spre cer.

Urcăm să atingem şi aceste ruine, fiinţa neamului, strămoşii. Le porţi numele, eşti dator să trăieşti istoria cu emoţie. Râşnov e un alt loc unde simti poezia vechimii neamului, nevoia de a fi în locuri care să-ţi vorbească despre tine, trecut. Unde te poţi ridica spiritual si pretui şi mai mult existenţa pe acest pământ. Gloria, dramele, ruinele ei mă liniştesc.  Când privesc lucrurile din perspectiva istoriei noastre sunt plin de speranţă.

În cetate eşti în altă lume. Treci zidul de piatră care se lasă molcom pe conturul reliefului, intri în curtea interioară pe o poartă cu zăbrele de fier şi vezi ruinele unor aşezări de sute de ani. Urci, cobori pe nişte cărări strâmte, pietroase, şerpuitoare. Stilul caselor e simplu, nesofisticat, dar bine întărit. O adevărată aşezare ţărănească – avea şcoală, preot…Fântâna cetăţii e foarte adâncă, nu se vede decât un hău… Muzeul de artă feudală, arme, armuri, buticuri, cărţi, felinare…multe obiecte interesante, atrăgătoare pentru turişti. Undeva, într-o încăpere sunt expuse portre ale Reginei Maria…

Castelul Bran – cetatea de basm a Reginei Maria

Castelul Bran este o bijuterie medievală  care te fascinează şi incintă încă din clipa în care începi să-i  zăreşti  turnurile înălţate pe stâncă.  Datorită fanteziei scriitorului Bram Stoker castelul a intrat în legendă ca fiind al lui Dracula. A devenit loc de pelerinaj,mituri, folclor, senzaţii tari pentru amatori. Eu nu l-am căutat  însă pe Contele Dracula, ci pe Regina Maria.
Castelul Bran,  un alt loc de suflet al Reginei, reşedinţa regală pe timp de vară. În 1920 i-a fost donat pentru contributia la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. A fost amenajat, apoi lăsat moştenire Principesei Ileana, care a trebuit să plece din ţară odată cu venirea comuniştilor la putere. Stilul  arhitectonic, din piatră te întoarce în timp cu vreo şase sute de ani în epoca medievală.  Este, fără îndoiala, un monument istoric superb.
Cum intri în castel te întâmpină frumosul portret al Principesei Ileana. Apoi, începi să mergi, să aluneci printr-o aglomeraţie curioasă şi palpitantă pe scări, coridoare, camere. Aspectul este sobru,feudal, poate chiar sumbru pentru că îţi dă senzaţia de conspiraţie, luptă, refugii…Parcă auzi zumzet de arme şi armuri. Odăile  au forme ciudate, pereţi groşi, o scara interioară săpată în piatră, pridvoare.Multă istorie amestecată, artă medievală, armura unui cavaler… Reverberează istoria.
“Ce basm ar însemna să chem la viaţă un mic castel medieval, o adevărată poveste cu zâne” a declarat Regina atunci când l-a vizitat pentru prima oară. Şi l-a readus. A făcut din el un loc de suflet. În frumosul parc ce înconjoară castelul  Regina cobora şi scria basme pentru copii.
Toate grozăviile şi legendele sunt îndulcite de respiraţia Casei Regale… Camera Reginei, a Regelui Ferdinand, camera copiilor,salonul de muzică, biblioteca şi multe alte  obiecte – coroana, vaza cu crini înfloriţi… Sunt momente ale istoriei.
Turiştii, mai ales străinii căutau cu ardoare efectele, animaţi de ideea că acolo chiar a fost un vampir. Pentru turism probabil e bine, pentru istorie, îndoielnic.
Sigur, pare un loc cu senzaţii, dar create la propriu, la prezent pentru că atunci când se intră într-o cameră e o linişte ciudată, de parcă unii se aşteaptă să iasă cineva şi se uită cu emoţie în jur.  Tensiunea se măreşte datorită aglomeraţiei curioase. Atmosfera e destul de încărcată şi încordată de amatorii legendelor, dar şi amuzantă. Unii sunt convinşi că e castelul groazei, că bântuie vampiri.
Dar chipul Regelui, al Reginei te captează şi răstoarnă toate aceste efecte triviale. Nu, nu eşti într-un cuib de vampiri, ci într-un spaţiu însufleţit de Regina Maria cu personalitatea sa.
După ce România a pierdut Cadrilaterul inima Reginei a fost adusă de la Balcic aici, la Castel.Desigur, Balcic e plin de lumină, soare, apă, culoare, poezie…O vrajă. Acolo simţi că aparţine inima Reginei. Castelul Bran e altceva… Cel puţin acum. Mai rece şi mai puţin prietenos. Nu mai pare micul castel medieval,  povestea cu zâne a Reginei…

Nu, nu l-am căutat pe Dracula pentru că nu există, am căutat istoria adevărată. Mi-a rămas în imagine coroana Regelui Ferdinand… Coroana care are locul ei în sufletul României.
Chiar dacă legenda Contelui Dracula a creat faima, acest loc  rămâne castelul de vis al Reginei Maria.

Ziua Invalizilor

Printre altele, ziua referendumului a atras atenţia asupra lacunelor sistemului politic în care trăim şi consecinţele acestora în societate. Milioane de oameni care au participat la vot, de fapt, au participat la o lovitură de stat.Oameni cu credinţă în democraţie, drepturi… dar mai ales care s-au săturat de sărăcie, corupţie, nedreptate. Deşi  de  la cea mai înaltă poziţie s-a spus: Haideţi la boicot! Închideţi-vă în case, zăvorâţi uşile… ne ascundem  de popor. El a adversarul nostru… Milioanele de inşi s-au încrâncenat şi au ieşit.
Şi cu toate astea, aceşti inşi, nu există. Nu sunt valizi. Mercenarii democraţiei au reuşit să-i transforme în figuri care nu mai au nimic de spus, chiar dacă o spun, legal,democratic. Chiar dacă protestează paşnic. Nu contează. I-a mutilat, cu drepturi cu tot ,într-un  dispreţ total. I-a transformat în invalizi.
Dar, democraţia ? Cum  cu ea? O, democraţia este destul de interpretabilă, ca şi legea. De cele mai multe ori e chiar stupefiantă. O figură de stil,acolo… Drepturile ca şi democraţia sunt variabile. Ele nu pot exista mereu, concomitent.
Laşitate, antidemocraţie, puteri străine părtinitoare. Unde erau oare puterile astea  când se puneau zăvoare pe spitale şi bolnavii erau scoşi cu perfuzii la mâini în stradă? Când se închideau şcoli şi multe alte măsuri de austeritate? A, era criză. Şi asta justifică totul. Chiar şi crima socială.
Da, e liber la boicot, la distrugerea spitalelor, dispariţia şcolilor, ţinerea profesorilor în mizerie pentru a nu mai putea pregăti viitoare generaţii.Pentru a trimite sclavi în lume sau a-i ţine în ţară pentru muncă silnică. E liber la furat. Ce mai contează acest popor de proşti, tâmpiţi? I s-a luat pâinea de la gură, medicamentele, şcolala, a fost gonit din ţară.
Si totuşi  ura şi îndârjirea au crescut enorm.
Istoria e plina de  conducători care nu au înţeles la timp ce trebuie să facă. Şi au sfârşit într-o baie de sânge.