Monthly Archives: July 2012

Te binecuvântez, iubită Românie…

Sunt cuvintele Reginei Maria a României şi fac parte din testamentul pe care l-a lăsat poporului român.
Am plecat de la Casa Scriitorilor din Neptun în Bulgaria, la Balcic să vizităm Castelul Reginei Maria. Regina numită de popor Mama răniţilor, Regina soldat – pentru atitudinea ei plină de devotament din timpul primului război mondial. Regina diplomat – pentru  înfăptuirea României Mari.
Despre această vizită nu pot să scriu aşa, o notă de călătorie sau impresii. Trebuie să adun tot ce am văzut, trăit, acumulat. Apoi să potolesc această răscolire pe care am avut-o vizitând un domeniu de vis. E o frumuseţe ce parcă ştiam că există demult, înainte de facerea ei, nu trebuia decât să mă duc şi să văd că există. Când păşeşti  pe poartă deja ai senzaţia că intri pe un tărâm de vis, ca Alice în Tara minunilor.De la Ghereta santinelei, treci de Fântâna de argint şi nu ştii în ce parte s-o iei, pe ce alee, eşti bulversat de o explozie de culori, flori, arbuşti de tot soiul. Desigur, există o hartă, nu te poţi rătăci sau umbla haotic, dar totul e atât de frumos încât nu te poţi hotărî cu ce să începi.Fiecare alee are culoarea şi poezia ei, farmecul personal al Reginei.
Castelul numit şi Cuibul singuratic,  pare aureolat de spiritualitatea Reginei. Nimic sfidător, ci dimpotrivă mult bun simţ, fineţe. De fapt, nici nu pare  castel, ci o aşezare decentă  al cărei turn veghează parcă depărtările mării. Camerele sunt micuţe, pereţi albi,mobilier, uşi de lemn…baie, birou…obiecte pe care Regina le-a atins.Icoane, crinul pictat –  floarea preferată  şi multe fotografii. E istorie şi iar istorie. E Regina noastră, care a iubit poporul român, găsindu-şi împlinirea spirituală aici.Dar Castelul nu mai e pe pământ românesc.A fost,dar l-am pierdut, cedat Bulgariei odată cu  Cadrilaterul. Şi îţi spui – Regina care e în sufletul nostru nu poate fi decât a pământului nostru. Mi s-a strâns inima.Nu spun asta cu ură naţionalistă, nu am nimic cu bulgarii, chiar dacă exploatează cu lux de amănunte   acest aspect al istoriei – lângă castel se află un fel de târg cu fel de fel de suveniruri. Bulgarii sunt respectuoşi, mai vorbesc şi româneşte, poţi să cumperi nu numai în leva, ci şi în lei. Da, turismul bulgăresc prosperă în jurul domeniului, Regina noastră la aduce venituri.
Priveşti marea, imensitatea ei, înţelegi istoria şi dorinţa unei regine, care a lăsat testamentar ca inima să-I fie depusă aici. Alergi de teama să nu fi văzut tot, de a nu fi cuprins ceva din expreia acestei mari femei. Scările de piatră care se pierd spre plajă,  parcă  îi păstrează paşii…
Urmează alte minunăţii…Vila prinţului Nicolae, Vila Suita,Capela Stella Maris,Templul apei,  clădiri, alei cu denumiri reprezentative – Aleea vinului, Aleea cu crini regali…, punţi, izvoare, cascade…arbori falnici, pârâiaşe, vase antice greceşti…
Grădini ce nu le egalează – după gustul şi părerea mea – pe cele din jurul castelelor Fontainebleau sau Chenonceau din Franţa. Grădina alpină –e un décor uşor muntos cu  flori, pietre pe care aleargă speriată câte o şopârlă. O prindem, apoi îi dăm drumul în habitatul ei. Pe sub sălcii ajungi la un râuleţ şopotitor.Şi iar locuri minunate de odihnă şi admiraţie.  Fără îndoială, locul este reprezentativ. Este Ea.
Cum străbătea Regina aceste locuri…Nu puteam să trec pe o alee, să mă uit la umbrele aruncate de frumoşii trandafiri şi să nu mă gândesc la cea care a iubit poporul român atât de mult, deşi era o străină. L-a iubit cu iubirea de care e capabil un suveran, nu fals, pentru că o cerea eticheta sau conjunctura. I-a închinat gândul, i-a îmbrăcat straiele populare, s-a rugat pentru el .”… frumoasă Tară pe care am văzut-o întregită…”
Grădina de cactuşi  sau Grădina lui Allah, e magnifică, unii au început să înflorească, sunt multe soiuri. Copacii tuia sunt cu adevăraţi măreţi, te afunzi pe sub ei.
Am fost atât de încărcată spiritual încât după revenirea la Neptun,am  început să scriu. Şi în timp ce scriam mi-au dat lacrimile…Apoi m-am liniştit, trăind toată această poveste care vine din inima unei Regine a cărei frumuseţe şi spiritualitate răscoleşte şi după atîţia ani. Ea nu se pierde în vreme şi vremea nu trece peste ea. Am văzut turişti români, străini, căutând, privind cu pasiune vrăjiţi de acest domeniu al sufletului. Nu megalomania atrage, ci romantismul, cultura, bunătatea…
Marea e de un albastru spectaculos. M-am gândit, trăind această lume timp de câteva ore, deşi teritorial Balcic nu ne mai aparţine, la cei care au lăsat ceva frumos neamului nostru.Ceva cu care să ne mândrim, să devenim mai buni, mai curajoşi. Şi m-am întrebat – a nu ştiu câta oară – de ce nu suntem mai curajoşi cu o istorie aşa frumoasă? De ce ţara noastră  nu e “falnică printre naţiuni”, aşa cum spunea Regina că merită să fie?
Dincolo de aceste vremuri care ne agonizează şi nu mai suntem noi, rămânem cu nostalgia unor visuri neîmplinite.Toată lumea ne abrutizează, ne ceartă de parcă demnitatea şi opinia nu trebuie să existe în acest neam. Ce istorie avem şi cum îşi permit unii să se răţoiască la noi! Să ne aşeze gândurile, viaţa de zi cu zi, să ne importe ce vor ei. Dar nu trebuie să ne fie teamă.
Cine vrea să vadă Castelul, casa de vis,  unde şi-a dăruit inima Regina  poate ajunge relativ uşor şi repede. E o împletire a iubirii de neam, a artei …Şi-am înţeles de ce mi-au dat lacrimile atunci când am început să scriu cu emoţie la Neptun. Tot în testament spunea poporului ei “… aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată…”
Pe mine m-a ajuns…Şi m-a uimit.

Advertisements

Templul poeziei

Am revenit la Casa Scriitorilor din Neptun  după o pauză de câţiva ani.Intre timp, am avut alte drumuri de făcut, iar acum eram foarte nerăbdător să ajung.
Vila Zaharia Stancu – aşezată chiar pe malul mării – e loc de odihnă şi creaţie pentru scriitori. Aici se relaxează, inspiră, scriu. Căci nu poţi spune că nu te inspiri şi nu poţi crea. Grădina din faţa vilei cu pini inalţi, umbroşi, marea atât de aproape, încât pare că este la picioarele tale, te afundă într-o stare de visare şi dorinţă de a aşterne imediat câteva versuri sau idei.
Apartamentul e cu vedere la grădină şi mare, toate sunt de fapt aşa. Vezi marea în toate stările de linişte sau agitaţie. In miezul nopţii foşnetul ei parcă devine duios, tânguitor… Si pescăruşii…Un ţipăt de pescăruş este o poezie, dar şi un strigăt de ajutor.
Sunt în mediul meu, neagresat de nimeni şi nimic. Scriu si corectez Jurnalul. Il definitivez.
Zona e liniştită nu doar pentru că e privată – puţin mai incolo se află fosta vilă a lui Ceauşescu a cărei curte am vizitat-o după revoluţie -, ci pentru că are poezie. E făcută pentru poeţi, inspiraţie.Răsăritul e una din splendorile universului, soarele iese din mare ca o bilă de foc, apoi se dizolvă în nişte culori ireale.Orizontul capată nuanţe roşiatice, viorii, iar câte un pescăruş atras de acest miraj îşi înalţă zborul în infinit.
Când se lasă amurgul marea devine mai liniştită, albastră. Pinii din grădină par nişte soldaţi care apără templul cunoaşterii, al poeziei.

 

 

 

 

Să nu furi !

Când spui să nu furi te gândeşti mai degrabă la una din cele zece porunci, un principiu al creştinismului,  moral, existenţial. O noţiune clară pe care individul trebuie s-o cunoască şi respecte în viaţa de zi cu zi şi în societate.
În  zilele nostre însă, acest principiu nu mai are relevanţă şi nici legătura cu propria conştiinţă sau educaţie.  Este o predilecţie – să furi pentru a trăi bine, lejer, în costume  scumpe şi bine finisate.
Da, se fură.  Orice, de oriunde. (Fireşte, pentru unii a fura nu se  numeşte furt, ci a lua, a avea, a poseda, a strânge …instincte şi dorinţe omeneşti pe care omul le exacerbează pe parcurs).
Se fură gânduri, sentimente, principii, identităţi, pământuri, neam, istoria, ţara, tradiţia… Se fură dreptul de a trăi în propria ţară, la muncă, pensii, salarii… Furtul dreptului de a te considera liber şi în democraţie.
Mai nou avem un alt gen de furt – furtul intelectual.
De ceva timp  se vorbeşte numai despre acest nou furt. Dar acest furt, pe lângă furtul din banii publici, furtul dreptului la viaţă – pentru că s-au închis spitale şi nu se cumpără medicamente, furtul dreptului de a învăţa prin închidere de şcoli, furtul unui trai decent în propria ţară… nu sunt  cele mai grave furturi ale vieţii noastre?
Zilele acestea,  ura, răzbunarea, manipularea m-au cutremurat. Am avut senzaţia că mă aflu într-o scenă din Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn şi că nu mai pot să ies din acest coşmar.
Oare statul de drept nu înseamnă să respecţi principiul egalităţii,dreptăţii, imparţialităţii, etc. în faţa legii penale? Infracţiunile economice sau cele împotriva sănătăţii publice nu sunt mult mai grave decât infracţiunea de plagiat? Ori este nevoie de un rege Solomon? cum se întreba tot  Soljeniţîn. Dar ce să mai vorbim de statul de drept când şi statul a fost furat ?
Să ne înţelegem, nu sunt de acord cu plagiatul – cu mai multe sau mai puţine pagini copiate, dar ar fi fost bine ca infracţiuni mult mai mari să fie dezbătute la fel de amplu şi cu aceeaşi virulenţă ca acest plagiat. Poate am fi trăit mai bine. Nu plagiatul e nenorocirea românului, nu din cauza aceasta moare el de foame şi nu are loc de muncă. Este dezgustător.
Neam de vulnerabili ce am ajuns…
Pe zi ce trece ne este furată lumea în care vrem să trăim, pe care vrem s-o construim pentru copiii noştri, asta este grav, de neiertat. Nu poţi trăi într-o lume furată, năpădită de mizerie numai pentru că unii deţin puterea şi ne spun ce vor şi cum vor ei.  A mimării democraţiei. A interpretării legii după bunul plac . Cel care trebuie s-o aplice o înjoseşte cum vrea.
Tot un principiu al credinţei spune să ierţi. Dar poţi ierta când ţi-e furată lumea în care te-ai născut şi ai crescut ?