Grota lui Ambrose

Despre existenţa lui Ambrose am auzit încă din copilărie când mamaia ne povestea că trăieşte într-o grotă pe dealurile Istriţei. Atunci mi se părea ceva foarte neobişnuit şi-mi puneam tot felul de întrebări.Impresionată, am atins subiectul în primul meu roman Pământul silniciei, ed.Porto-Franco Galaţi,1994.
„-M-am gândit să-i fac o vizită lui Ambrose, zise Fana, căutând un lemn să bage în sobă. I-am pregătit ceva bietului pustnic, dacă vine iarna n-o să mai pot urca la el pân’ la primăvar’.
-Ambrose?! se însenină Felin. Ah, fireşte, uitasem de el.
Ambrose avea lăcaşul în vârful unui deal, acolo trăia de mai mulţi ani, de când harul lui Dumnezeu pogorâse asupra lui. Nu cobora niciodată în sat. Liniştea pustietăţii îi era un fel de hrană spirituală. Vorbea puţin şi primea pe cei ce se milostiveau să-i aducă merinde. Credincioşii lăsau bilete în pachetele lor, ca Ambrose să se roage pentru sănătate, spor în casă şi multe altele.
La vreo sută de paşi de chilie, Felin şi Fana îl întâlniră pe călugăr. Le privi cercetător, citindu-le parcă gândurile, dar îşi continuă drumul. Felin rămase aproape încremenită văzând statura impresionantă a acestui personaj. .. Mergea smerit, sprijinit într-un toiag noduros, părând că desluşeşte taine deosebite, văzute şi trăite numai de el.

-Cum poate trăi acest om în capcana lui Dumnezeu?
-Capcana Domnului?! Vai, don’şoară, ce spuneţi? E un sfânt, are legile lui. Odată a fost bătut măr de golanii din sat, nu ştiu di ce, da’ a bolit o buca’ de timp în chiliuţa lui. Când îi duceam merinde nu mai ieşea, credeam că s-a prăpădit. Credinţa l-a salvat. Nu l-a părăsit pe Ambrose Dumnezeu.”
Chilia lui Ambrose şi azi e vizitată cu interes, curiozitate. Din comuna Pietroasele urci dealurile pe un drum şerpuitor – asfaltat, dar si forestier –  care duce spre Releu.  Frumuseţea peisajului te face să uiţi de hârtoape. Câmpia rămâne undeva în vale şi, urcând, ai senzaţia că te apropii mai mult de cer. E de un albastru limpede, în jur aer curat şi miresemele naturii.
Traversăm pădurea. E o pădure ca în poveşti,  covor de iarbă verde, copacii răsfiraţi, fără mărăcinişuri sau altă vegetaţie, cu luminişuri plăcute. O  căprioară a trecut în fugă, tresărind speriată.
De la Releu se vede întreaga splendoare a delurilor Istriţei, dealurile copilăriei mele când urcam şi strigam la cer crezând că mă aude.  Aici prindeam cei mai frumoşi guşteri…De câte ori nu m-am odihnit şi am privit  aşezarea care se lasă uşor în vale, cu tradiţii din strămoşi şi stânjenei la poartă.Stânjeneii – o floare pe care o ador – sunt acum înfloriţi. Albi, violet, galbeni…
Amintiri din leagănul meu lumesc…
Un bărbat  se apropie de noi însoţit de câţiva câini. Ne explică pe unde vine grota lui Ambrose. Trebuie să coborâm dealuri, văi… e ceva de mers.
Miros de pelin, de pajişte înflorită, păduri tăcute, multă piatră, mai mică mai mare, cu forme nedefinite sau care se aseamănă  cu  un animal, de exemplu. Drumuri făcute de căruţe pe unde trec nişte ATV-uri, alţi turişti veseli. Dar şi tăcere. O tăcere care te frământă, aşa pare de profundă, adâncită într-un neam foarte vechi şi foarte preţios. A călcat şi calcă opinca neamului nostru. Dar şi romanii… Sunt atâtea urme ale trecerii Imperiului roman pe aici, ale şederii lui în acest ţinut. Nu ştiu, parcă am senzaţia că pământul începe să vibreze, că acum voi revedea strămoşii ridicându-se din pământ şi iarbă…
Ne apropiem de grota lui Ambrose. Se zăreşte peretele de calcar. Toată valea acum pare învăluită într-un fel de ceaţă. E o linişte care mă uimeşte prin senzaţia ei. Apoi, s-a auzit un clinchet. Un cioban cu căpriţe care pasc. Se sperie un pic de prezenţa noastră şi se împrăştie, dar exact pe lângă grotă. Intrăm în vorbă cu ciobanul, ne spune cum să urcăm. Nişte iezişori albi,  aleargă speriaţi după un tufiş, e tot o agitaţie în turmă.
Urcuşul la chilie este destul de abrupt, cu pietriş şi mărăcinişuri.
Da, Ambrose a ales grota şi au circulat multe poveşti şi legende despre el. Priveliştea este de vis. Scăriţa pe care te poţi urca e totuşi fragilă.
Căpriţele  sunt după noi, ciobanul le lasă în voie. La coborâre el ne spune că pe vremea lui Ceauşescu venea mult mai multă lume, erau organizate drumeţii, drumul era ceva mai amenajat. Dar că, din ce ştia şi el de la lume, Ambrose nu a fost chiar aşa un pustnic şi un sfânt de bună voie. Pe el l-ar fi pedepsit mănăstirea unde se afla pentru că făcuse doi copii şi s-a surghiunit în această grotă de calcar. Omul mai cobora prin sat, vindea mături şi alte lucruri lumeşti.Copiii lui trăiesc. Oricum,sfânt sau mai puţin sfânt,  destinul acestui om, căutat chiar şi după atâţia ani de la dispariţia lui, înseamnă ceva.
Căpriţele s-au liniştit, două s-au urcat  pe muntele de calcar şi se joacă. Ciobanul le priveşte, noi le privim. Ne luăm apoi la revedere şi ne întoarcem la Releu.

Advertisements

Posted on May 2, 2012, in cultură and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: