Monthly Archives: May 2012

Şef de planetă

În general avem fel de fel de şefi pentru că aşa este construită societatea. Se crede că nu tot omul poate să facă singur bine lucrurile, cineva trebuie  să-i certifice gândirea şi ocupaţia pe care o are. Desigur, aceştia  gândesc mult mai mult, sunt precoce, eficace şi bine remuneraţi.
Dar şi planeta are un şef… sau mai mulţi şefi. La atâtea miliarde de inşi, normal. Şefii de planetă organizează omenirea, o compun, o distribuie după gusturile şi fastul lor.Deşi sunt nevăzuţi, le simţi prezenţa, respiraţia…Înegresc materia în care dormim, strâng laţul…Pun măsuri asiguratorii. Ca şi când ar exista o infracţiune, o fiinţă creatoare de debit… Omul a devenit mereu dator, mereu vândut.
Să nu mai dormim, să nu mai visăm, să nu ne mai apropiem de bunuri. Bunurile sunt ale lor şi atât. Omul să stea în ţărână, căci din ţârână vine…
Locuri sub soare pentru toată lumea nu mai sunt. Trebuie să ne împuţinăm să se bronzeze numai ei. Doar ei râd şi scumpesc petrolul.
Omogenizarea omului, scrijelirea spiritualităţii lui, deversarea în soluţii şi concepte fără ideal şi viitor – este soluţia şefului de planetă. Omul devine eficient când se împuţinează, nu mai creează probleme, e inexistent. A fi nu mai este verbul fiecărui individ, ci numai al celor cultivaţi, care merită sensul de a fi, a aduna, a acumula, a se îmbuiba şi a scăpa de resturile sociale.
Cărările pe care calcă omul să fie  din ce în ce mai puţin amenjate.
În această splendoare a mizeriei lumii şi a banului,  fractura dintre indivizi a devenit tot mai acută. Dezumanizarea, spaima, de asemenea.
Cu toate astea, nu e totul pierdut. Are cine schimba faţa hâdă a lucrurilor, cu idei şi proiecte bune… Există chiar şi o forţă colectivă care nu trebuie decât puţin organizată şi condusă. Există valori.
Nu suntem datori cu resemnarea, ci cu speranţa şi lupta.
Iar şeful de planetă îşi va da duhul  într-o zi în  limba lui apocaliptică.

Advertisements

Glasul Cuşmei

Sunt în Cuşmă. O ploicică măruntă şi blândă de mai mă răstoarnă şi mai mult în grădina omului. A fost o zi călduroasă. Pe un cer gri cenuşiu, alb,azuriu a apărut un curcubeu de o frumuseţe covârşitoare… Am tresărit şi m-am uitat încă o dată spre ograda neamului. I-am privit opinca, glasul…
Avem mai multă istorie decât credem noi şi vulturii care au planat deasupra noastră. Avem Cuvânt. Avem şi straie. Nu putem abdica.

Glasul Cuşmei
Nu mai umblu cu mine, ci cu ogoarele
strigă după noi bobul de grâu şi floarea soarelui
Nu vă îndepărtaţi…
rămâneţi să cultivaţi…
E şansa de a fi din nou împreună
de a ne lega de pajişte, de culturi şi de soare
Nicăieri nu am văzut gâze şi fluturi
alergând atât de frumos ca pe aceste ogoare
În viile noastre dragi răsar speranţele
nu fugiţi de neam, de ţară…
S-a râs de neamul nostru şi gloria lui
s-au dat la gunoi idealuri
s-a făcut toamnă de atâta durere
neamul a căzut de pe culmi
Mă uit la opinca lui şi plâng
Suntem aici din vremea în care
s-a născut Primul Cuvânt
Rămâneţi români
căci multe se vor întâmpla în curând

Îmi pun Cuşma pe cap şi sărut ogorul…
În Cuşmă m-am născut şi am trăit Adevărul

Prin Cuşmă alerg şi nu vând… Să nu părăsim opinca şi nici s-o vindem. Cât ogor avem la îndemână şi cât altoi. Da, sunt un ins care priveşte zarea şi se cutremură de frumos. Să  punem rezerve de trai în calea omului, să nu-l mai năpustească durerea, reconfigurarea mondială şi stresul bunurilor.

Nu, omul nu a fost creat să fie plugul  cuiva. Nimeni nu vine pe această lume dator sau vândut. Vine liber.

 

Capitalismul – în sapă de lemn

Mă întreb care ar fi mersul adecvat pentru  societate. Deşi, de-a lungul istoriei  au existat diferite orânduiri şi ideologii, multe în numele omului şi pentru om, ulterior  omul a fost ignorat. Istoria a arătat că prăbuşirea lor a avut de foarte multe ori cauze adânci, manifestate în revoluţii sau războaie.
Când am scăpat de comunism s-a crezut în mare parte că teroarea ideologică, forma socială oprimată de politic şi dictatură au luat sfârşit. A fost o atmosferă în care credeam că ne revenim, că s-a terminat cu generaţiile de sacrificiu.Economia nu era decât o grămadă de fiare vechi. Apăreau zorii capitalismului nostru. Da, nu ne mai trebuie secera, ciocanul, dalta, industria…am vândut totul pe nimic, suntem liberi, vom avea alt tip de economie. Una competitivă care să aducă bunăstare, concurenţă…
Însă, în spatele acestor lucruri ne pândea  minciuna – care nu o egalează pe cea comunistă, e mult mai condensată. Banul public este cel care îmbogăţeşte, furtul, lăcomia, nu relaţii de producţie, nu valoare, nu locuri de muncă. E cel mai mizerabil gen de capitalism încurajat, primitiv şi inuman.
Unde e marea economie? Nu numai că nu am realizat nici cât în comunism când deşi se spunea că nu eram competitivi, exportam foarte mult, dar am pierdut totul aproape. Ce gen de economie capitalistă e asta care a adus o criză greu de înţeles, sărăcie, dar cu foarte mulţi multimiliardari? Ce gen de capitalism e asta care-mi fură banii din buzunar? Taie pensii şi salarii, închide spitale? Care a împins fiinţa umană în cea mai neagră şi inumană mizerie? Sunt câţiva ani de criză, dar unde e criza ?
Şi unde suntem noi ? E important să ne întrebăm unde suntem şi ce facem. Niciun om, oricât ar fi de simplu sau nevolnic nu trebuie ignorat sau împins într-o situaţia mai dramatică decât cea pe care o are. Avem nevoie de umanism şi ajutor. Democraţie şi libertate fără un gram de pâine nu există. Fără o echitate sănătoasă.
Genul acesta de capitalism  ne-a adus în sapă de lemn, el însuşi fiind eşuat.
Secera şi ciocanul, hulitele instrumente de producţie ar putea să devină din nou salvarea. Nu sub aspect ideologic, ci al supravieţuirii.  Nu am apărat cu patimă nicio ideologie, nu am fost implicat, tocmai pentru că fiecare a avut neajunsurile ei,  dar în acest tip de capitalism nu am crezut şi nu cred. Iar o ideologie împotriva omului, oricâte victime ar face, tot nu poate rezista.

In versul omenesc…

A apărut volumul de poezii Poeme pentru acces provizoriu la Ed.RAFET, Rm.Sărat, cu sprijinul financiar al Asociaţiei “Renaşterea Râmniceană”. Traducere şi adaptare în limba engleză de Alexandru Radu, copertă şi grafică de Marina Tiulescu.
Sunt poeme scrise în perioade oarecum distincte spiritual, (unele apărute pe acest blog, altele în diverse reviste literare), în care se regăsesc trăiri, concepte şi viziuni ale aceleiaşi iubiri – Omul – aflat într-un acces provizoriu al cunoaşterii universului, dar nu limitat.

Şi caii sunt iubiţi, nu-i aşa?

Luna mai este cea mai frumoasă perioadă în care îmi place să vizitez Herghelia Cislău. Anul acesta, s-a întâmplat chiar de 1 Mai. E oarecum mai aglomerat decât altădată, vizitatori care au venit încântaţi să facă echitaţie, alţi urmează să mai descopere frumuseţea Cislăului. Ca unul care vin de foarte mulţi ani aici, Herghelia Cislău nu poate fi decât o splendoare.
Am scris de deseori despre această herghelie, iar într-un Jurnal (nepublicat încă), relatez multe din vizitele mele pe aceste câmpii şi culmi care m-au încântat şi inspirat de-a lungul vremii. M-am ataşat de oameni, de cai, de peisaj… Fac parte din existenţa mea şi mă bucur că au scăpat de reorganizare sau chiar desfiinţare. În continuare cred însă că Herghelia Cislău trebuie ajutată să existe, supravieţuiască şi să fie mult mai mediatizată. Merită.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Grota lui Ambrose

Despre existenţa lui Ambrose am auzit încă din copilărie când mamaia ne povestea că trăieşte într-o grotă pe dealurile Istriţei. Atunci mi se părea ceva foarte neobişnuit şi-mi puneam tot felul de întrebări.Impresionată, am atins subiectul în primul meu roman Pământul silniciei, ed.Porto-Franco Galaţi,1994.
„-M-am gândit să-i fac o vizită lui Ambrose, zise Fana, căutând un lemn să bage în sobă. I-am pregătit ceva bietului pustnic, dacă vine iarna n-o să mai pot urca la el pân’ la primăvar’.
-Ambrose?! se însenină Felin. Ah, fireşte, uitasem de el.
Ambrose avea lăcaşul în vârful unui deal, acolo trăia de mai mulţi ani, de când harul lui Dumnezeu pogorâse asupra lui. Nu cobora niciodată în sat. Liniştea pustietăţii îi era un fel de hrană spirituală. Vorbea puţin şi primea pe cei ce se milostiveau să-i aducă merinde. Credincioşii lăsau bilete în pachetele lor, ca Ambrose să se roage pentru sănătate, spor în casă şi multe altele.
La vreo sută de paşi de chilie, Felin şi Fana îl întâlniră pe călugăr. Le privi cercetător, citindu-le parcă gândurile, dar îşi continuă drumul. Felin rămase aproape încremenită văzând statura impresionantă a acestui personaj. .. Mergea smerit, sprijinit într-un toiag noduros, părând că desluşeşte taine deosebite, văzute şi trăite numai de el.

-Cum poate trăi acest om în capcana lui Dumnezeu?
-Capcana Domnului?! Vai, don’şoară, ce spuneţi? E un sfânt, are legile lui. Odată a fost bătut măr de golanii din sat, nu ştiu di ce, da’ a bolit o buca’ de timp în chiliuţa lui. Când îi duceam merinde nu mai ieşea, credeam că s-a prăpădit. Credinţa l-a salvat. Nu l-a părăsit pe Ambrose Dumnezeu.”
Chilia lui Ambrose şi azi e vizitată cu interes, curiozitate. Din comuna Pietroasele urci dealurile pe un drum şerpuitor – asfaltat, dar si forestier –  care duce spre Releu.  Frumuseţea peisajului te face să uiţi de hârtoape. Câmpia rămâne undeva în vale şi, urcând, ai senzaţia că te apropii mai mult de cer. E de un albastru limpede, în jur aer curat şi miresemele naturii.
Traversăm pădurea. E o pădure ca în poveşti,  covor de iarbă verde, copacii răsfiraţi, fără mărăcinişuri sau altă vegetaţie, cu luminişuri plăcute. O  căprioară a trecut în fugă, tresărind speriată.
De la Releu se vede întreaga splendoare a delurilor Istriţei, dealurile copilăriei mele când urcam şi strigam la cer crezând că mă aude.  Aici prindeam cei mai frumoşi guşteri…De câte ori nu m-am odihnit şi am privit  aşezarea care se lasă uşor în vale, cu tradiţii din strămoşi şi stânjenei la poartă.Stânjeneii – o floare pe care o ador – sunt acum înfloriţi. Albi, violet, galbeni…
Amintiri din leagănul meu lumesc…
Un bărbat  se apropie de noi însoţit de câţiva câini. Ne explică pe unde vine grota lui Ambrose. Trebuie să coborâm dealuri, văi… e ceva de mers.
Miros de pelin, de pajişte înflorită, păduri tăcute, multă piatră, mai mică mai mare, cu forme nedefinite sau care se aseamănă  cu  un animal, de exemplu. Drumuri făcute de căruţe pe unde trec nişte ATV-uri, alţi turişti veseli. Dar şi tăcere. O tăcere care te frământă, aşa pare de profundă, adâncită într-un neam foarte vechi şi foarte preţios. A călcat şi calcă opinca neamului nostru. Dar şi romanii… Sunt atâtea urme ale trecerii Imperiului roman pe aici, ale şederii lui în acest ţinut. Nu ştiu, parcă am senzaţia că pământul începe să vibreze, că acum voi revedea strămoşii ridicându-se din pământ şi iarbă…
Ne apropiem de grota lui Ambrose. Se zăreşte peretele de calcar. Toată valea acum pare învăluită într-un fel de ceaţă. E o linişte care mă uimeşte prin senzaţia ei. Apoi, s-a auzit un clinchet. Un cioban cu căpriţe care pasc. Se sperie un pic de prezenţa noastră şi se împrăştie, dar exact pe lângă grotă. Intrăm în vorbă cu ciobanul, ne spune cum să urcăm. Nişte iezişori albi,  aleargă speriaţi după un tufiş, e tot o agitaţie în turmă.
Urcuşul la chilie este destul de abrupt, cu pietriş şi mărăcinişuri.
Da, Ambrose a ales grota şi au circulat multe poveşti şi legende despre el. Priveliştea este de vis. Scăriţa pe care te poţi urca e totuşi fragilă.
Căpriţele  sunt după noi, ciobanul le lasă în voie. La coborâre el ne spune că pe vremea lui Ceauşescu venea mult mai multă lume, erau organizate drumeţii, drumul era ceva mai amenajat. Dar că, din ce ştia şi el de la lume, Ambrose nu a fost chiar aşa un pustnic şi un sfânt de bună voie. Pe el l-ar fi pedepsit mănăstirea unde se afla pentru că făcuse doi copii şi s-a surghiunit în această grotă de calcar. Omul mai cobora prin sat, vindea mături şi alte lucruri lumeşti.Copiii lui trăiesc. Oricum,sfânt sau mai puţin sfânt,  destinul acestui om, căutat chiar şi după atâţia ani de la dispariţia lui, înseamnă ceva.
Căpriţele s-au liniştit, două s-au urcat  pe muntele de calcar şi se joacă. Ciobanul le priveşte, noi le privim. Ne luăm apoi la revedere şi ne întoarcem la Releu.