Monthly Archives: April 2012

Lângă focul vetrei

Glasul a început să umble, nu mai putem minţi…  Ascundem o mare istorie pe catre trebuie s-o dezvăluim.
Glasul a atins lumea şi pot să ridic membrele fericită, să trăiesc slava graiului. Nu sunt al meu şi nu am fost. Toate cărările au fost inundate de Glas, cine trece pe acolo îi ia forma, se mulează şi se revendică din ignoranţă.
Aştept Glasul într-o astfel de cărare, să-l sărut. Mergem în lume, mă destăinui. Planeta se află în căuşul care în câteva clipe o poate face stea. Ar trebui să reflectăm la asta.
Dar nu, încă nu se închid porţile planetei, trebuie să ajungem la privire, la coloana vertebrală dintre cer şi pământ. O, cât îmi doresc să trăiesc şi să mă revărs…In depresiunea vorbirii se lasă şoptit Glasul.
Dintr-o dată se face focul întrebării… Să credem ce n-am crezut, să vedem ce n-am văzut.
Vin resurse bogate din atmosferă, capabile să se infiltreze şi să prelucreze organismul. Resursele pot fi edificatoare pentru evoluţia vietăţilor pentru a le acomoda la atmosfera propice alienării la celelalte planete.
Omul se va vedea însă la fel de obişnuit şi liniştit în ale lui.
Lângă focul vetrei, pe înserate, el stă vlăguit şi gânditor la ziua de mâine. Intr-o astfel de înserare va apare Fratele în dreptul vetrei lui.

E timpul absolutului pe care-l privesc cu nesaţ. Din om, omul nu trebuie să facă o armă.
(Fiul  din copcă, 2009)

Ne fuge pământul de sub picioare…

Una din „realizările” revoluţiei a fost şi Legea fondului funciar. Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care se aflau în cooperativă s-a făcut prin reconstituirea acestui drept şi a  generat atunci o mare frenezie. Oameni liberi, cu pământuri, drepturi. Proprietari cu titlu. Cooperativele – la lada cu gunoi a istoriei.  Sentimentul acesta al proprietăţii sigur este şi ceva înăscut, nu doar dobândit.Fiecare îşi iubea bucata de pământ, acel glas al pământului care există probabil în orice individ.
Agricultura se făcea tot simplu, anevoios, dar omul era avântat, dornic şi se înhăma la munca ogorului.
Între timp, după ani, povestea pământului şi a proprietarilor de pământ s-a schimbat. Duritatea vieţii, lipsa de perspectivă, indiferenţa statului faţă de micii proprietari i-a făcut pe cei mai tineri să nu vadă un viitor în acest pământ, în agricultura primitivă. Euforia împroprietăririi se diluase. Tinerii au plecat din ţară.
Este Duminica Floriilor şi-am ieşit să mă plimb prin sate. Să stau de vorbă cu oamenii, să-i ascult… Să mă doară necazul lor. Mi se pare că a fi român a devenit din ce în ce mai mult o patimă…Oamenii îşi spun păsul. Nu au mai putut lucra pământul, nu există nicio asociaţie agricolă, nu se mai pot deplasa, sunt în vârstă, nu au bani să are, să cultive…A  rămas nelucrat. Pârloagă.
Dar pământul lor e totuşi lucrat. De cine, cum? Păi uite aşa, de nişte străini. Primăria, profitând desigur de lipsurile şi neputinţa amărâţilor,  a dat pământul în lucru, hectare întregi, unor danezi. Ei cultivă, ei iau tot. Oamenii, în continuare proprietari, cu acte în regulă s-au dus pe tarla. Acolo au fost întâmpinaţi de nişte inşi  fioroşi, înarmaţi, care s-au răstit la ei într-o limbă pe care nu au înţeles-o. Nu au voie să calce pe propriul pământ. Cer explicaţii la primărie, se judecă în instanţă de câţiva ani… danezii tot pe pământul lor sunt. Actele nu au nicio valoare.
Desigur, oamenii sunt obligaţi să-şi lucreze pământurile, dar atunci când nu o pot face din motive neimputabile în totalitate lor, nu trebuie să profiţi şi să-i furi, ci să   analizezi contextul social, economic pentru a-i ajuta, determina, încuraja să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege şi bineînţeles să ducă şi o viaţă mai bună. Să fie încurajaţi tinerii prin diverse facilităţi ca să nu mai fugă de la ţară şi chiar din ţară. Sunt măsuri de îndreptat situaţia, dar nu se vrea.
Acesta e statul pe care poporul îl plăteşte să existe – acaparator şi hulpav. Şi uite aşa ne fuge pământul de sub picioare , iar mândra noastră ţară întră în posesia altora.
Poate doar  renaşterea naţionalismului strămoşesc ne mai poate salva.

Industria umană

O, cum ne trezeşte natura din vrajba limitărilor. Căutăm căldura trupurilor abandonate de  marii gânditori ai lumii. Cât au dosit omul şi l-au făcut propriul lor utilaj. Omul a devenit imensa industrie a marilor gânditori, o industrie umană, concretizat în profit sau pierdere. Nu mai ai dreptul să supravieţuieşti în această producţie dacă nu aduci beneficii marilor gânditori, ţoalelor scumpe şi extravagante. Atunci când această producţie umană produce pierdere, nu lux sau bunăstare pentru proprietari,avem o problemă. Ce ne costă această mare umanitate? se întreabă ei. Pierderi. Omul e discutat numai în aceşti termeni. A face producţie din orice individ, generator, întreţinător, contributor al unei societăţi vulgare. Să aduci prejudicii prin simplu fapt că exişti în faţa acestui materialism odios şi soios. Este un flagel al principiilor umane. Sclavia de-a lungul secolelor a însemnat lanţuri,lipsă de drepturi, execuţii, dar acum sclavia conţine toate drepturile. Omul de rând nu reprezintă nimic. El nu atinge lumina zilei decât în lacrimi. Om fără culoare, fără ochi, fără limbă sau cocioabă. Omul profit sau pierdere. Să diminuăm pierderea…

Cu aceată industrie umană s-au construit imperii ale luxului greţos.

Frate, ridică-te din ograda ta şi luptă !

Mă aşez la masa fraternizării şi scriu o scrisoare de apropiere.Colectivitatea este darul nostru atenţionat. Fastuoasa lumină se imprimă pe chipul fratelui şi ochii lui capătă sclipirile primei forme de viaţă. Cât ne-am fraternizat cu acest tovarăş… Să-l ridici din veacul lui, să-l umpli cu fiinţa care fierbe de adevăr şi revoluţie.

Crinii sălbăticiţi îşi improvizează mirosul. Aspiraţiile mele sunt multiple…Aceste fiinţe mici, împărţite în ogrăzi se nasc continuu şi glorifică sentimentul.
E seară, lună, stele…Deodată simt tumultul florilor. Luna se îndepărtează lăsându-le în obscuritate. Vibraţia se înteţeşte. Primesc efectul de a sluji credinţa. O pasiune de noapte aduce vestea reclădirii sistemului de siguranţă. Oricât mi-aş dori singurătatea sunt alterată cu precizări. Păpuşi colorate dansează în jurul grădinii. Strigătul lor e doar răzorul pe care trec localnicii. Se înteţeşte muzica. O mumie slujeşte cea mai frumoasă civilizaţie. Organizaţiile întind marea furtună.

Trăiesc din plin fenomenul decepţiei sociale, dar nu mă opresc. Minciuna şi aparenţa au locuri prea nobile. Lupta pentru a-l domina şi sărăci pe celălalt duce la abateri fatale. Atâta vreme cât avem inşi care îşi duplicitează forma ne vom război. Să scăpăm de o societate condusă secundar. Să schimbăm soluţiile de rutină cu adevărurile adevărate, aducătoare de energii şi progres. Cinismul ne îmbâcseşte, instituţiile sunt organizări ale influenţei banului,  forme de oprimare ale interesului general. Victorioase sunt legile găunoase.
Încep să spun tot mai multe despre regrete şi făptuieli. N-a atârnat la groaznicele streşini abdicarea noastră. Fac tot ce-mi stă în putinţă să ridic forma la cutezanţă. Şi să strig:  Frate, trezeşte-te din ograda ta şi luptă !
Îi vom dărâma pe aceşti inşi entuziasmaţi până la demenţă. Valorile  nu-şi pot regla mersul dacă nu luptăm pentru ele. Să ne aşezăm la masa noastră simplă şi să sperăm în Adevăr. (Ultimul Trigon, 2005)