Monthly Archives: March 2012

Cum să trăim bine ?

Iată o întrebare care pare absurdă într-o ţară în care corupţia şi minciuna şi-au creat proprii iezuiţi. S-a furat, devalizat, vândut, ocupat. Ce a mai rămas, inclusiv instituţiile sunt ocupate de iezuiţi. Cine  vrea să mai aibă un loc de muncă trebuie să fie iezuit.
Dar, să ne întoarcem la popor un pic, să-l mai privim. Ce mai face el, cum mai trăieşte, prin ce lume mai pleacă sau cum se îneacă în propria ţară.
Primăvărateca revoltă s-a cam risipit şi, privind în jur la consecinţele din iarnă nu mi se pare că cineva a înţeles prea mult sau cel puţin încearcă să schimbe ceva. Nu mă refer la marii conducători ai naţiei, ci şi la mici ei conducători. Aceeaşi infatuare, imoralitate, atitudine abjectă, greu de măsurat în cuvinte – continuă în faţa unui popor care nu-i mai suportă. Dar, ce mai contează poporul? Poporul trebuie să-şi vadă de treaba lui dacă o mai are, dacă nu, nu.
Deci, cum să trăim bine? Totul e vraişte. E nevoie de bani la buget, dar din ce să se facă venituri bugetare? Evaziunea fiscală nu se stopează, se reîmprospătează mereu, sunt destui care-şi permit sustragrea de la obligaţiile fiscale datorate statului. Corupţia e citată la tribunal, dar nu se prezintă, amână termenul, se prescrie… Locuri de muncă, după atâţia ani de criză, nu s-au creat. S-a tăiat continuu… Bine tot nu este. Şi atunci, cum facem rost de bani.? Simplu. Ne întoarcem la popor (întoarcerea la popor e din ce în ce mai interesantă). Noroc că avem popor ca să avem de unde prăda. S-au sucit, s-au învârtit, tot poporul e soluţia. Nu putem stopa corupţia, evaziunea. Facem concedieri pentru a aduce ceva bani la buget. Asuprim prin taxe.  După aproape patru ani de criză tot poporul trebuie să plătească, tot el este în plus. Să-l gâtuim.
E clar că nu mai e suficient doar o simplă atitudine de revoltă, situaţia e prea gravă pentru a-i menaja pe aceşti inşi. Da, se trăieşte bine prin eludarea legii, minţând, furând, cotropind visuri, speranţe… Şi nimeni parcă nu mai are forţă împotriva lor, deşi parte din media  vorbşte, arată, justifică…Cu toată forţa acestei medii abia mai pâlpâie adevărul. Au ros societatea românească şi în continuare sunt de neclintit. Curva statală îşi face mai departe siesta. Şi nu are nimic de schimbat.
Mai putem trăi bine  în asemenea circumstanţe? Da.
În primul rând trebuie tăiat răul din rădăcină, dar nu din orice rădăcină, ci de la cea mai adâncă rădăcină. Dacă vrem să trăim bine trebuie să nu mai ne fie frică. Societatea e cuprinsă de o frică pe care nu am cunoscut-o nici înainte de 1989. Mulţi sunt convinşi că nu se mai poate face nimic, stau resemnaţi şi umiliţi. Groaza socială a devenit politică de stat.
Dacă vrem să trăim bine trebuie să ne luăm ţara înapoi şi s-o reconstruim, moral în primul rând. Să nu mai rămânem resemnaţi şi  neştiuţi în idealurile noastre.

Advertisements

Cauza naţiunii pamântene

Ce grai îmi umblă prin minte ca să-mi desăvârşesc emoţia, să-mi arate locul în care trăiesc…Nu vroiam să fiu un ins aleatoriu pe acest drum, ci bun şi intuitiv. Am surâs pentru toate rezervele de linişte şi m-am plimbat prin curtea casei ca să-mi caut înfăţişarea. Mă simţeam deodată tulburat şi îngrădit, fără să-mi cunosc chipul. Atunci mi-am articulat privirea ca să pot uita, dar tot mă gândesc la curtea  prin care umblam. Şi trebuie să dau drumul azi la tot ce am cunoscut, cum s-a configurat. Da, cineva trebuie să-mi compenseze durerea şi strigătul. Cineva trebuie să-mi explice conturul coşului prin care ieşea fumul, pentru că eu nu înţelegeam existenţa fiinţei mele
Vom duce dorul tinereţilor noastre pârjolite de dorinţe, vai, de denumiri… Curtea casei…trebuie să fie o împlinire chiar şi atât de târziu, chiar şi după ce am fost de atâtea ori muribund. Curtea casei, un joc al naturii mele pământeşti, o prea apropiată zi de naştere, o preaslăvită şedere pe prispă sau sub salcâmi. Am agăţat într-un ciot puţină revenire din ceea ce sunt eu – purtatul prin lumea cu opinci. Serios, nu puteam să mă nasc în orice lume, ci doar în asta. Revederea mea ca fiinţă se face în turnirul privirii curţii, a coşului din care veşnic ieşea fumul pe care-l priveam pentru că abia conştientizasem că sunt, dar nu ştiam de ce sunt şi de unde vin.
Cum am apărut aşa, deodată, în curtea acelei case? Mai stăm să ne gândim la acele zile ale analizei coşului şi să ne vedem – cum concepeam lumea şi ciorapul în care ea să intre. Ce fac? Restitui adevărul zilelor mele, restitui funcţia de existenţă. Am trăit cu visul leagănului de societate. Fireşte, este o diferenţă între a fi şi a trăi.
În această clipă de restituire a zilelor mele îmi este necesar şi mersul căruţelor pe uliţă. Căutarea mea devenea mai aprigă văzând cum se învârt acele roţi şi nu ştiam dacă pot să elucidez conştientizarea că sunt, văd, răd, mănânc, mă încalţ… Sunt, deci, om. Fiinţă cu vertebre. Toate aspectele îmi erau de ajuns ca să vreau mai mult. Regăseam în acest firicel de lume multă ambianţă. Pe unde să trec ca să ocolesc toate astea? Nu pot să trec, trec, deci, pe drumul ăsta. Mergem să vedem cele însuşite de mine, de alţii… Rămân să discut ambianţa în care am vieţuit. O, naţiunea după care strig e schimbătoare. O, vreme! Cum îmi aduci roadele fiinţei mele şi cum mă conving de sentimentul tău de protecţie, vibraţie. Nu mi-am ratat căutarea pentru că m-am întrebat cine sunt. Nu am lăsat lumea de izbelişte şi nici s-o cumpere alţii. Am pus indicatoare ca să-mi apere cauza. Cauza aceasta este din vremuri vechi şi trebuie s-o apărăm. Este cauza naţiunii pământene.

Fragment din volumul  şi Tatăl (in pregatire)

Printre miliarde de inşi

Exist printre  miliarde de inşi şi nu mă tem.
Trăim lumea şi cusurul ei, dar trebuie s-o trăim nu s-o exterminăm. Să facem un culcuş decent al existenţei. Aceste miliarde de inşi (inutile  după unii)pot recâştiga dreptul de a exista şi supravieţui dacă luptă. Mi se pare că în acest moment crucial planetar cel mai mare pericol este să fii indiferent, să stai pasiv. Nu mai avem de ce să stăm ascunşi aşteptând ca cineva să schimbe ceva. Singura schimbare reală o poate face marea omenire. O altfel de lume pentru fiecare om.Cei care au crezut că deţin ştiinţa în politică, economie şi pot conduce planeta nu mai reprezintă garanţii şi nici interes.
Nu mă îndoiesc că aceste miliarde de inşi, victime ale lăcomiei şi nepăsării  nu pot reuşi. Furia de a trăi decent şi egal în lumină trebuie să scoată pe oricine în stradă. Nimeni nu trebuie să se simtă vinovat că există, că e în plus, că statul cheltuie prea mult cu el. Că e inutil, într-un cuvânt. Locuiesc printre toate aceste limbi ale pământului şi nu mă vindec de dorinţa de a fi aproape, a însemna ceva pentru semenii mei. Să ieşim din acest maldăr al mizeriei, să nu mai elucubrăm în ea.
Ne domină absurditatea unei puteri mondiale, cooptată pe nimicirea principiilor şi existenţa altor naţiuni. Nu pot să cred decât că nu mă pot teme de nimic. Nevoia de a cere schimbarea se multiplică, ne inventăm din nou, suntem mai curajoşi, plini de speranţă pentru că ştim să luptăm.
A face parte din miliarde de inşi nu este aşa, orice conjunctură. Refuz să cred că cineva îmi poate pune oprire pe speranţă. Crezul nostru trebuie să oprească în loc lumea o clipă şi s-o apere.Să creadă. Îmi place să mă leg de toate aceste miliarde de inşi şi să exist alături.
Peste noi se lasă perspectiva Adevărului, a însuşirii lui, ne vom combina cu Adevărul. Lăcomia va rămâne într-o zi fără prieteni. Trăiesc printre aceşti inşi şi nu aş putea să-i extermin nici măcar cu o privire sau insinuare. Privesc zenitul şi ştiu că dincolo de el există  miliarde de suflete care pot fi încoronate cu iubire, pace sufletească . Şi strigătul meu de iubire trebuie să treacă peste zenit. Să priveşti dincolo, la tot ce-i omenesc. Eu vreau să fiu printre muribunzi şi fără niciun regret. Nu sunt captivul lăcomiei, deci nu mi-e teamă. Sunt însufleţit de miliardele pe care nu le cunosc, dar vreau să fiu aproape de ele. Nu-mi este de ajuns  să calc acest pământ, trebuie să lupt.
Da, pot să mă uit în orice punct din zare pentru că acolo este aproapele meu. Nu mai pot să las din urma mea decât iubirea, să vină orice flămând. Printre aceste miliarde de inşi am sperat şi eu.
Da, să trăim sub forma iubirii de aproape nu a stigmatizării individului. Gândul de a fi aproape nu se termină niciodată, el se revitalizează, regenerează pe chipul meu şi nu pot să nu-l ataşez şi eu pe chipul celuilalt.
Da, să împingi această furie a iubirii către ceilalţi. Este furia trecerii în Iubire.
Da, m-am costumat în Ins ca să vin aproape şi să ascult, să trăiesc în ograda lui. Da, voi fi mereu printre aceste miliarde de oameni, nu de bani.

Fraţii de Început

Vreau să mai spun ceva, să dumnezeiesc clipa. Mă scrumiez ca să respir aerul nou al zilelor friguroase. Ploaia s-a aşternut în împrejurări fireşti de ascultare.Anonime trăiri de firesc, caldă consfătuire cu ceilalţi. Şi pentru toate există un nume – eu şi ceilalţi confirmaţi la masa verde a întretăierii din lumea veselă.
E adevărat, nu putem exista fără discuţii, apropieri, adopţiuni de rutină, chemare la ordine. Vom trăi ca să iubim aproapele amplasat la marginea drumului… În fine, voi străjui clipa cu omul… M-a indignat  atâta suferinţă copertată.

La fruntea mea s-au ridicat Fraţii de Început şi au prezis:  să fie tendinţă de apropiere cu toamna fratelui opus, luminat din ce în ce mai slab în ograda pe care o crede completă.
Iese fum de elocinţă, dar nu mă îndepărtez. Dacă aş fugi aş întretăia omenirea. Nu, abandonul nu există decât în mintea celor copţi de binefacere, ei se îndepărtează şi se adună pentru a fi mai îmbuibaţi,( pentru îmbuibaţi am arta de a-i entuziasma în flăcări), uitând cazul celui de aproape. Mintea hulpavă a furat gradul de instruire în lăcomie, îl face să vibreze în ţinuturile sale bogate.
Pustiu e gândul fără îndrumător. În paginile de cod ale istoriei va rămâne un singur Ins.

Sunte ostentativ cu progresul şi materia bolnavă, dar aservit aproapelui meu… Sunt toată numai cadru, viitură de om, circumferinţă de ochi galbeni. Sunt şi voi fi alături. Nu există pustiu care să nu mă adoarmă în susur de armonie şi atunci durerea, vrajba, iau sfârşit. O nouă şi frumoasă zi mă păzeşte, încurajează să nu mă uit nici pe mine nici pe ceilalţi, căci Dumnezeu e aproape, mereu aproape, atât de aproape că nu respir decât prin El cu toată gloata care mă înconjoară şi supune.

Fragment din cartea de eseuri Azi, vom trece Rubiconul, CorectBooks